PIETRELE NU DORM NICIODATĂ…
(Dumitru Velea, Camera cu pereți de
oglinzi (Vol.II),
convorbiri elective, 262 pagini, Editura Sitech, 2022)
Oglinzile ne arată chipul, realitatea așa cum apare în timp și spațiu. O cameră cu pereți de oglinzi ne arată chipurile multiple ale vremii. Sau poate fețele nebănuite ale artei. Aceste imagini virtuale, prinse în capcana de argint de pe pereții imponderabili, comunică, se întretaie, indică spre o istorie abruptă, născută din culori, forme, perspective, lumini și umbre, îngeri care fac semne cu mâna dreaptă. Un secret bine tăinuit iese la iveală, o persoană cunoscută își arată identitatea.
În cartea de interviuri Camera cu
pereți de oglinzi (Vol.II), având ca autor pe Dumitru Velea, apărută la
Editura Sitech în anul 2022, intrăm la un banchet de idei, teme, absențe și
valori.
Dialogurile au dinamism, cel care întreabă știe lecțiile curente și abisale ale artelor, este documentat și flămând de o relație pe un pod de cuvinte. Asta dă perspectivă și valoare cărții, cititorul va afla multe date despre arta românească, despre pictură, sculptură, cărți, despre țesătura fină a ideilor, a credințelor, despre muzee și expoziții ad-hoc. Ies la lumină noile mituri, noile chipuri. Lumea este grăbită, cel care întreabă se grăbește încet…
Dumitru Velea întreabă, au răspuns cu seriozitate și profunzime: Pictorul și
scriitorul Gabriel Stan, pictorul și
scriitorul Petru Birău, Arhim. Ioachim Pârvulescu de la
Mănăstirea Lainici, omul de cultură Cristian
Sergiu Lanza, scriitorul Lucian
Avramescu, dedicat cuvântului până la disoluție, scriitorul și pictorul Aldyn Alexander, sculptorul Ioan Medruț, Tatiana Carapostol, artistă îndrăgostită de pictură, artista Diana Brăescu, pictorița de la Conac,
scriitoarea Andreea Maftei. La
final, Dumitru Velea răspunde
întrebărilor puse de Rodica Lăzărescu,
răspunsurile sale luminează întrebările puse interlocutorilor domniei sale și
lămurește fenomenul „Banchetul”, revista unde este redactor șef, constructor de
sisteme culturale. Principiul său, exprimat tranșant: „Cultura este puterea
popoarelor”… Nimic în plus, nimic în minus.
Inspirată, Rodica Lăzărescu declanșează interviul cu un poem de Dumitru
Velea, intitulat „Fâșii de pânză”. Poemul reflectă esența cărții de față: „Cine
cioplește o piatră,/ se eliberează de piatră;// cine se eliberează de piatră/
devine copil;// cine devine copil se joacă cu pietrele/ le citește semnele;//
cine le citește semnele/ se preface într-o carte;// cine se preface într-o
carte/ este viu, fără de moarte” (p.252).
Versurile ne indică puterea transformatoare a artei, capacitatea omului de
a vedea dincolo de limitele zilnice, frumusețea ca argument pentru eternitate,
istoria omului de la copil la creator, imitând pe Celălalt Creator. Poemul are
forță și ne arată că lumea poate fi un loc agreabil, luminos, armonios, bazat
pe revelații și iubire.
Majoritatea celor care răspund întrebărilor au o pasiune aparte pentru
domeniul pe care-l iubesc necondiționat, pentru muncă. Au avut un maestru pe
care l-au urmat o vreme, apoi au avut drumul lor în viață, unic, profund. Locul
unde s-au născut sau au trăit, părinții, profesorii au lăsat amprente în viața
lor. Sunt evenimente pe care nu le pot uita și a căror fulger se convertește în
opere pe măsură. Oglinzile din viața de zi cu zi se transferă în oglinzile
artei, sublimându-se mesajul, durerea, frustrările, bucuriile, viziunea…
Gabriel Stan afirmă, depășind limitele obișnuite ale vieții: „Eu cred că
dormim aproape jumătate din viață și visăm spre a fi pregătiți pentru marea
trecere. Poate că Eminescu avea dreptate când scria despre umbra unui vis și
visul unei umbre. Cert este că transcendentul ia legătura cu noi doar în starea
de vis” (p.16).
Petru Birău are amintiri de viață puternice, cu impact. Ne spune despre
întâmplări care l-au maturizat,
inclusiv crima asupra celor din familia lui, una cinică, brutală. Apoi despre
experiența din mină, când a trebui să intre în tuburile de fier din coloana de
aeraj pentru măsurători de specialitate. A fost o experiență care l-a maturizat
brusc, putând să moară în acea acțiune (p.35). Drumul în viață s-a materializat
cu o lucrare de doctorat: Arhetip și
expresie artistică în costumul popular românesc – surse în creația proprie. Din ținutul momârlanilor, din bazinul Văii
Jiului, Cimpa, Jieț, Răscoala, apar reprezentări ale dacilor, asemenea celor de
pe Columna lui Traian, ceea ce atestă continuitatea tipologiei protodacice, în
zonele subalpine din Județul Hunedoara. Participă, în viața sa, și la numeroase
expoziții, de la Muzeul Satului – București, în Franța sau Germania. Cărțile
sale au titluri expresive, rod a frământărilor spirituale adânci: Pântecele chitului (2002); Păianjenul din fântână (2005) etc. Lumea
momârlanilor revine mereu în creațiile lui Petru Ilie Birău, prin forță și
forme evadate din istorie.
Cristian Sergiu Ianza a fost un perseverent. A dat examen la Institutul de
Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” de cinci ori, secția ceramică. A rămas
pasionat de ceramică toată viața: „Este formă și culoare, decorativ și
figurativ, utilitar-estetic și pur artistic, miniatură și artă monumentală,
chimie, trecere prin proba focului care îi dă finalitate, trăinicie, tărie, și
chiar ca material, îți oferă foarte multe posibilități. (…) Arta ceramică aș
putea s-o compar cu o femeie ideală” (p. 80).
A rămas un idealist, a înființat o fundație prin care a dus mesajul artei
românești în lume, atrăgând în circuitul expozițional alți artiști, ca o ieșire
din normalitatea mundană. Activitatea i-a pricinuit numeroase suferințe
financiare, spirituale, existențiale, dar a răzbit și a putut să arate lumii
frumusețea ascunsă a sufletului omenesc.
Alexander Aldyn a gândit tablourile în alb-negru, ca soluție de impact,
simplă, ideea aceasta poate străbate cenzura privitorului și poate ajunge la
mintea omului. Alb-negru poate veni
ca o revelație, renunțarea la culoare împinge iubitorul de frumos la o decizie,
culorile, de multe ori, pot determina acel glissando spre altceva (p.141). Tot
el, dezvăluie ideea creației, Dumnezeu s-a folosit de o parte a întregului,
coasta bărbatului, pentru a modela femeia, ruptura a dus la o reîntregire a
întregului sub altă formă complementară. Artistul poate și el da naștere la noi
forme, coasta primordială îi stă la dispoziție (p.140)… Sunt idei profunde care
influențează arta și aduc noi stări privitoare la viață.
Tatiana Carapostol s-a născut în Republica Moldova. S-a realizat ca pictor
în Italia, destinul a purtat-o în locuri unde contextul era pregătit s-o
asimileze și să-i dea pașaport spre patria culorii. De la zugrăvirea pereților
casei la tablouri moderne cu impact. Frumusețea se ivește din faptele
fiecăruia.
Aflată la Rimini, în Italia, Tatiana pictează continuu, atrasă de mirajul formelor și culorilor, cazată la un hotel, noaptea a lăsat tablourile să se usuce. Proprietarul hotelului, iubitor de artă, i-a propus să organizeze o expoziție personală pe cheltuiala lui, i-au plăcut acele tablouri (p. 176). Așa a început epopeea. Iată ce afirmă ea: „Frumosul nu este numai o creație, ci și o descoperire ce nu apare prin libertate, ci prin necesitate, nu este o funcție, ci o formă a adevărului, și nu este subiectiv, ci obiectiv. Frumosul în artă ne trimite la ceva invizibil” (p.195).
Fiecare artist are calea lui în viață, Dumitru Velea are capacitatea de a
provoca, prin întrebările pertinente puse, la răspunsuri abisale, ca formă de
spiritualitate maximă, atingând religiosul din fiecare om.
Cartea, prin răspunsurile oferite, dezvăluie concepții de viață, tratate de
artă, ieșiri din timpul concret, evadări în forme, culori, civilizație înaltă.
În dialogul cu starețul Mănăstirii Lainici, arhim. Ioachim Pârvulescu,
descoperim rezistența omului, la foamea timpului carnivor, prin credință, una
bazată pe o tradiție asimilată cu sufletul, influențată de Cuvântul divin, în
relație cu Dumnezeu și energizată de suferință, răbdare, pasiune. Sunt evocate
fapte, oameni ai credinței, minuni apărute din iubire. Este evocată istoria
locului, marcat de lumină, unul afectat de războaie, ideologii, agresiuni ale
unei lumi alunecate pe panta unei realități cinice.
În anul 1994, la mănăstire a avut loc un accident mortal, un zidar foarte
bun a căzut de pe schelă. A fost jertfa omenească pentru acel locaș de
închinare, la fel ca la toate construcțiile cu scop religios, dar prezente și-n
arta populară și cultă, precum în Miorița
sau Meșterul Manole…
Nimic nu este întâmplător, omul trebuie să plătească prețul, la fel cum
Dumnezeu a plătit prețul, a dat pe Fiul Său, Iisus, pentru păcatele omenirii…
În Primul Război Mondial, în vara anului 1916, militarii români s-au
împărtășit la Mănăstirea Lainici, unii pentru ultima dată în viață. Au fost
lupte grele pe Valea Jiului, Dumnezeu a oferit ocazia fiecărui soldat să-și
îndrepte privirile spre Cer…Pentru Generalul Dragalina mănăstirea a fost
ultimul loc sfânt unde s-a întâlnit cu veșnicia în forma brută, cea de pe
Pământ (p. 67).
Despre unicitatea mănăstirii vorbesc și picturile sacre, realizate de
Grigore Popescu-Muscel, poate cel mai important pictor al ortodoxiei europene.
Mihail Diaconescu prezintă profund faptele în cartea Lainici capodoperă a artei românești și europene (Ed. Evanghelimos,
2011); (p. 73).
Arta sacră are locul ei și reprezintă o necesitate care marchează locul ca
un focar al credinței profunde, provocând artistul în fiecare zi la noi
orizonturi.
Întorcându-ne la ideea de început, la piatra de fundament, scriitorul
Lucian Avramescu a dăruit României un Muzeu
al Pietrei, făcut pe cheltuiala sa, ca expresie a rezistenței artei în fața
timpului atroce, alături de poezia sa din cuvinte de granit.
Lucian Avramescu afirma, referindu-se la pietre: „Nu le-am trezit din somn,
fiindcă pietrele, fie ele de hotar sau de temelie de cetate, nu dorm niciodată,
așa cum vrednicele hotare și zidurile castelelor de apărare au fost și ar
trebui să fie treze mereu” (p.118).
Unii dintre cei întrebați vor continua să răspundă în cer, timpul are
hotarele sale, invizibile, de granit. Dumitru Velea ne-a oferit un strop de
artă, istorie, suferință prin cartea de față, semn că există numeroase
deschideri în cultura și identitatea românească.
Constantin Stancu
Text apărut în Revista Banchetul, nr. 1/2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu