UN POET ORIGINAL: DANIEL PIȘCU... Opera poetică (vol. I), Editura Romcart, 2025. Semnal, note de lectură, semne literare... Când poetul a trecut prin Țara Hațegului...

 

Memoria cea de toate zilele

 

 

Cenaclul de Luni (1977-1983) a fost un eveniment important în literatura română. O serie de poeți au activat în cadrul lui și s-au afirmat ulterior. Efectele acestuia se simt și în prezent. Linia literară coagulată atunci s-a dezvoltat. Așa s-a născut Generația Optzeci, o „generație în blugi”, curajoasă, novatoare. Fondat de Radu Călin Cristea, condus de domnul Nicolae Manolescu, cenaclul a rămas prezent în paginile revistelor literare și în cataloagele editurilor, prin cărțile poeților care l-au frecventat. Unul dintre reprezentanții cunoscuți ai acestui fenomen literar a fost/ este poetul Daniel Pișcu. Legăturile sale cu poeți din generația sa, precum Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Traian T. Coșovei sau Alexandru Mușina s-au păstrat în timp, atât ca relații umane cât și ca teme promovate.

Daniel Pișcu este un poet original și iubitor de poezie, bun prieten cu alți poeți, despre cărțile lor a scris cu pasiune și obiectivitate în revistele din țară. De fapt, el a publicat poezie, proză, eseu, teatru, cronică literară, fiind un scriitor dedicat. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994, a fost prezent în numeroase antologii legate de puterea poeziei românești în perioada din urmă.

Atmosfera în care s-a format atunci este bine prezentată în romanul Cel mai mare roman al tuturor timpurilor (Editura Aula, Brașov, 2002), un roman al realității crude din anii studenției (București), înainte de 1989, un script în care se regăsesc personaje reale, de la profesori la studenții care vor devenit profesori și, unii, poeți. Volumele de poezie publicate au titluri semnificative și incitante: Puțină adrenalină (2009); Poemul lui Nokia (2013); Per amorem (2014); Halucinogene (2018) etc. Cartea de debut a fost Aide-mémoire (1989 – prefața Nicolae Manolescu, cronica în revista „România literară”), care l-a impus ca poet original, cu stil distinct, novator.

Prin volumul de versuri Haide-memorie! (publicat inițial la Editura Casa de pariuri literare, 2019)*, de exemplu, el ne prezintă o poezie a poetului consolidat în viața literară, apelând la înțelepciunea care se conturează cu fiecare carte scrisă și publicată. Memoria a devenit cel mai de preț bun, tezaurul în care s-au adunat lucruri mărețe și lucruri durute, suferințe tăinuite și bucurii reale. Tezaurul.

Daniel Pișcu își valorifică ideile în teme curajoase, preferând forme aparent simple, purificate, cu impact. Deși narațiunea lirică este prezentă prin forme obișnuite, în spatele cuvintelor se desfășoară o țesătură care devoalează sensul în viață, dinamica destinului, frumusețea unui timp special, mirajul ideilor profunde. Temele se brodează în jurul poeziei, nu lipsește poanta povestirii, ludicul este prezent ca o stare de sfidare a realității imediate, crude.

Toate lucrurile au un trecut, există o „gară” pentru fiecare în toate punctele cardinale, visele bântuie memoria în momente acute,  drumul se deslușește cu dificultate, mai degrabă, prin inspirație.

Poemul emblematic din volumul de față este unul al developării misterului: Totul este relativ…  Cităm: „Totul este relativ./ Totul este infinit./ De fapt, fiind așa/ nici n-ar trebui/ să se numească/ tot (ul)/ Totul are granițe/ iar infinitul nu./ Totul este relativ./ Între (toate) părțile totului/ sunt nenumărate relații/ și între părțile infinitului/ dar în timp ce astfel/ infinitul e și el relativ/ el este astfel absolut./ Soarta dă toate relațiile/ toată starea de relativitate./ Absolută este speranța./ Ea este infinită” (p. 15). Descoperim jocul omului cu elementele universului, cu memoria sa, cu limitele sale. Poetul este pasionat de filozofia speranței, devenită, ulterior, teologia speranței, așa cum au fundamentat-o teologii în secolul al XX-lea, creând un curent de sine stătător, articulat, cu impact (Jürgen Moltmann).

Poetul simte curentul și-l potențează prin versurile sale, în forme postmoderniste. Apelează la date obișnuite, la faptele normale ale individului prins în mașina timpului, descoperă liniile de forță în evenimente aparent banale, care ascund temele profunde. El se joacă de-a existența, de-a lumea în mișcare, provocă numeroase cuvinte să-și arate sensurile adânci, direcția în spațiul memoriei individului, asaltat de nevoile zilnice. Nu lipsește atmosfera lirică, uneori fals romantică, frumusețea lumii, cântecul, călătoriile inițiatice, personajele emblematice, începutul și sfârșitul, adevărul… Valorile eterne sunt sugerate discret în teme curente.

Oglinda apare ca element al translației între viu și neviu, între el și ea, între realitate și iluzie: „Între mine și Ea/ o Oglindă/ ce trebuie ștearsă/ înainte de a mă privi/ înainte de a se privi/ înainte de a ne privi/ înainte de a ne primi/ ca și cum i-am iubi/ pe toți cei morți/ pe cei vii” (Oglinda, p. 29).

Renovarea casei, un efort pentru locatarul ei, devine un moment de fericire, activitatea banală are utilitatea ei, locul își schimbă formele uzule, omul este chemat să se regenereze: „Așa de repede a trecut timpul/ în această perioadă/ încât i-am uitat/ pre-dilecția./ Dar am fost/ atât de fericit./ Atât de fericit/ de parcă aș fi scris o carte/ mare. Mare./ Maaare de tooot.” (Să renovezi o casă, pp. 32-33). Enumerare etapelor, în versurile de la început, este doar un joc la care cititorul este chemat să-și facă inventarul ideilor proprii despre necesitate schimbării sufletului.

Căutarea echilibrului în existența de zi cu zi este esențială, trebuie să existe un drum între spiritual și material, apoi continuă: „Cu spiritualul la bal/ cu materialul pe cal/ din mal în mal/ purtând șal/ pal de opal/ între val și val/ între țărm și țărm!” (Am găsit, sper, drumul, p. 42).

Selectând ideile, putem constata că poetul și-ar da viața pentru „un poem perfect” care să-l facă nemuritor; bucuria scrisului este un „drog”, unul de-a existența supremă; „prea puțină lumină”, „prea puțină curățenie”, căldură, „prea puțină liniște pentru a putea termina poemul”.

Nu lipsesc rădăcinile poeziei, de la folclor la psalm, de la manea la cântec înalt. Enumerările sunt doar trecerea în evidență a realităților suprapuse: „Mințea, ea mințea/ Gândul eschiva/ Creierul zbura/ Neuronii exploda/ Sinapsele se legăna/ Pentru poezia mea/ Pentru poezia ta./ Ia și mâncă!/ Ia și bea!” (Poem de la Mioritza, p.59).

Limitele omului sunt redate în poemul Neputincios (p. 63), omul fuge de sine, are un „cordon ombilical” în fiecare anotimp, la „container sunt rămășițele zile, rămășițele nopții”…

Pus în fața alegerilor zilnice, a deciziilor necesare, a căutării sensului, omul are o existență complexă, paradoxală, deschisă la compromisul contextual: „Sunt de stânga/ Pentru că acolo e inima/ Sunt de dreapta pentru că acolo e un plămân/ Sunt de centru pentru că acolo e pieptul/ Sunt de sus pentru că acolo e capul/ Sunt de jos pentru că acolo sunt picioarele/ Sunt de mijloc pentru că acolo e cordonul ombilical.” (Sunt, p. 69). 

Poetul se joacă, elegant, cu mintea cititorului, îi face farse, îl provoacă să iasă din obișnuințe, din pattern-ul format de-a lungul timpului. Cititorul este chemată să realizeze că s-a blocat în cuvintele uzuale ca-ntr-o capcană. Poetul are soluții, încă „ne putem bine dispune”, „ne mai putem dezbrăca sau îmbrăca”, totul e să nu ajungem vreodată „goi”…

O credință presupusă îi oferă poetului șansa de a găsi poteca, de a reuși călătoria: „Alfa și Omega/ Definesc poteca/ Tocmai care duce/ La Iisus pe cruce!” (A & Ω).

Pe alocuri poetul exagerează cu simplificarea discursului, îl reduce la esențe, până la disoluția ideilor, până la uzura lor. Soarta zilnică este marcată printr-o listă de cumpărături, omul ajunge să aibă cele necesare, are zahăr, pâine, orez, ulei etc. Paradoxal, „nu mai are bani”. E drama zilnică a milioane de familii. Limita existenței - necesitatea „cordonului ombilical”. (Avem, p. 83).   

Grafia poemelor este una modernă, versurile sunt purificate până la aurul care locuiește în sensul ascuns la cuvintelor. Semnele de punctuație sugerează o libertate presupusă în timp de Creator, dar El ne dă o  posibilă ordine în creație. La o lectură atentă, putem observa că nimic nu e gratis, totul e calculat la acest poet, luciditatea îi marchează mesajul. Banalul este relativ, banalul are un cordon ombilical…  Se simt și influențele venind de la Nichita Stănescu sau de la Marin Sorescu, ludicul pus în mișcare de detentă, o caracteristică a poeziei optzeciste, născută din energiile poeziei de dinainte.

Daniel Pișcu susține că poetul este un artizan al cuvântului (Artizan, p.9), un fel de om de afaceri, speculațiile sale au aceleași motivații pentru a-și asigura un „confort spiritual”. Cuvântul, afirmă el, e o muncă grea, la fel ca orice altă muncă. Totul are un preț… Poezia este putere?, vine întrebarea secretă, subliminală.

Și, da, pentru a-l cita: „Speranța este absolută”…

 

 

Constantin Stancu