joi, 25 iulie 2019

Popas între nori... O călătorie lirică împreună cu Marafet Constantin... „Poezia lui Constantin Marafet a fost şi este în atenţia unor iubitori de literatură, evoluţia i-a fost urmărită de Adrian Botez care îl prezintă pe poet ca un om al cetăţii, implicat în evenimente, editură, operă, familie”


APROAPE DE NORI

Popas între nori[i] este titlul inspirat al volumului de poezie publicat de Constantin Marafet, el exprimă dezideratul poetului îmbătat de nori, un deziderat spiritual care marchează starea poemului muzical.  E o muzică a ideilor şi cuvintelor, cuvinte care sună a cântec în momentul în care intră în carnea poeziei.
Volumul se structurează pe zone lirice: Raze, Rozariu, Rune, nu întâmplător alese, iar numărul trei sugerează prezenţa divină în poeziile scrise de Constantin Marafet, o prezenţă pe care şi-o doreşte şi pe care o invocă, ceea ce dă putere scrierilor, le luminează şi le echilibrează, cu toate influenţele care vin din zona poeziei române, titlurile începând cu litera R ca în vechile scrieri, menite să provoace la înţelepciune.
Poezia este văzută ca desen pe fresca zilei, acuarelă, guaşă stampă, exprimă în mod concret o existenţă văzută sau nevăzută. Se sublimează în rană şi rădăcină. Apoi lucrurile se stabilizează apar semnele esenţelor: vatra, ecoul, glasul, lacrima şi clipa, ca unităţi de măsură ale vieţii.
Se simte că ideea poetică întră în matrice: taina, crucea, roua, copacul, sunt semene ale unui areal ideal spre care tânjeşte sufletul doritor de veşnicie.
Depăşind spaţiul poeziei sale, unele versuri au ceva adânc, trimit spre crez şi revelaţie, se deschide uşa unor lumi spre care tânjim, le dorim, sunt acolo: copacii s-au oprit în resemnare, altar înotător prin spaţii, oase de înger, colind desculţ umblând prin lume, ţinerea poemului în frâu, magnetic câmp, muta înstelare. Cu toate acestea poetul nu pare să se preocupe de temele care deschid idei în vers, ci se joacă, poemele sunt scurte, abia prinse, fluturi efemeri în efemera zi, sau rima care atrage jocul şi joaca, e o tehnică a cântecului adolescentin pe care îl exersează bătrânul poet la maturitate, aducându-şi aminte de lumea în care s-a născut, tânjind după dragostea de început, privind spre puritate. 
Autorul pare preocupat de miracol, îl caută şi trece prin povestea lui Iona, e preocupat de întâmplare: „Ating, Doamne, pâlpâitul/arsei lumânări/vieţuind ca Iona mitul/înţeleptei mări//într-un peşte, îmblânzitul/nu e greu să mori?/când deschide răsăritul/sorcova prin nori/” (Rază)
Dar povestea rămâne în miracol, literele sunt lăstari, lumea rodeşte, nu poate fi închisă într-un peşte, fie el tainic, e neurcata scară, dar până la urmă, titlul volumului indică spre popasul acela din nori, odihna în înălţimi …
Atent, poetul aude glasul: „Prin zăpezile letale/deal coboară urcă vale/şi-n răscrucea cerului/e troiţa lerului/”(Glasul) E glasul care străbate lumile, aduce vestea, un colind târziu-devreme, cu ritm şi rimă venite din tradiţia populară şi din credinţa românească, pulsaţia sufletului atins de bucuria de a locui pe acest pământ numit România.
Unele poezii dau definiţii, fixează ideea: „Cimitirul – mută lyră/faţa Mamei o respiră/”(Taină)
Dar prezenţa lumii ideale se vede din elementele care o compun: „Între ei copacul sfânt//Sus, e cerul de pământ/jos,pământ altoi de cer/dorul meu aurifer.//Peste maluri de tăcere/runele la Înviere/” (Copac)
Durerea e sugerată prin lacrima sângeapă, o durere profundă, care atinge fiinţa în fibra ei intimă, în codul genetic, o durere care eliberează, lacrima curge dincolo de arsa pleoapă, curgerea spre o altă stare, e clipa suferinţei eliberatoare, venind din grădina în care a plând Iisus…
Timpul capătă sensul trăirilor care marchează istorii: „Lumânări aprinse cată/umbra tragerii pe roată/” (Clipa)
Poezia lui Constantin Marafet a fost şi este în atenţia unor iubitori de literatură, evoluţia  i-a fost urmărită de Adrian Botez care îl prezintă pe poet ca un om al cetăţii, implicat în evenimente, editură, operă, familie.
Teodor Codreanu face o analiză pertinentă a poeziei lui Constantin Marafet, subliniind noutatea versului din volum şi prezenţa modelelor care vin de la Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu.
De altfel, poezia Dorul dor, e o trimitere evidentă la poezia matrice în literatura română pusă în stampă de Nichita Stănescu: „Lasă-mi urma lutului/la poarta sărutului/uşurelu` vântului/şi greu` pământului/până vine Nefertita/moartea grea, rafaelita/Don Nichita, Don Nichita/” .
Elementele tradiţionale ale culturii române se văd din trimiterile la poarta sărutului, la folclor, la durerea artistului, la nordul rătăcit în sud, răsăritul în apus, cu dulci metafore corese, o trecere în revistă a tezaurului zicerii româneşti, în cântecul-joacă, ce focalizează pe runele primare ale lumii.
De reţinut gândul prepoemului cel care schimbă lumea de fiecare zi şi invocă impozitul pe poezie, antamat prin satelit…E aici şi o grabă în lume, poemul nu se maturizează în starea sa de poem, rămâne starea poeziei neexprimate, ratate cu fiecare întâmplare tristă din viaţă, timpul poemului fiind ocupat de existenţă, de preocuparea de a trăi în acest veac…
Autorul depune efortul de a păstra poemele sale în limitele bucuriei de a scrie şi de a citi versuri, într-o lume care fuge de realitatea ideii şi a cântecului, dovedind prin volumul de faţă  că rezistenţa prin cultură e una care marchează istoria noastră, cele trecătoare se duc, rămâne posibilitatea popasului între nori, acolo sus, aproape de cer…

Constantin Stancu




[i] Constantin Marafet, Popas între nori, Editura pentru Literatură şi Artă, Chişinău, 2010 
Foto: C Marafet

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu