sâmbătă, 21 septembrie 2019

Cuvinte sărutate de îngeri... *Am putea fi atinşi de îngeri și cuvinte înmiresmate când citim: „miracole rotitoare în care mai credem”; „sunetele albe din florile lunii”; „piatra pe care am şlefuit-o cu lacrimile mele”; „Începe ritualul care umple lumea de ape”; „Cerul cu îngeri care se răstoarnă în noi”; „am început să aşez pe fiecare lacrimă câte un psalm”; „Nimic nu poate să acopere Focul ridicat în căutarea Marii Lumini” *


FRUMOS CA ÎNTR-O RUGĂCIUNE

Deşi scrisă în anul 1997 cartea scriitoarei Paulina Popa CUVINTE SĂRUTATE DE ÎNGERI,  este actuală pentru că se bazează pe un  gând venit din veşnicie, gândul acesta că toate cuvintele poetului sunt sărutate de îngeri, adică au ceva venit de Sus, cu mult mai de sus decât credem uneori.
 Cartea începe cu o  RUGĂ şi se termină cu un PSALM, citim cum se declanșează poezia: „Ascultă-mă, Dumnezeule, ridică-mă în Lumină!” şi se termină cu „Apropie-mă, Doamne, de Câmpul de taină, şi sporeşte-mi aceste Păsări, Pietre, Flori…”.
Lăsând deoparte experienţele moderne, poeta caută ceva pierdut de mult, dar atât de pur, ceva din dragostea dintâi, ceva ce a fost scris de Dumnezeu în fiecare dintre noi şi pe care vremurile, timpul l-au atins, dar ceva sfânt care ne leagă de cer… Este starea de graţie pe care o caută în acest volum apărut la Editura Emia  Paulina Popa, o stare pe care o caută cu toată fiinţa şi calea sigură a regăsirii este rugăciunea, iar psalmul ca formă a rugăciunii prin poezie dă har cuvintelor, deşi fragile prin formă, dar puternice prin mesaj…

Rugăciunea poate face posibil imposibilul: „Pentru el aş fi vrut să scriu / un poem dintr-o flacără…”.  A scrie cu flacăra din cuvinte este o încercare plină de curaj, iar timpul nu poate refuza curajul celor care caută un loc mirific pe acest pământ, un loc sfânt în care, din când în când să ne desculţăm…  
 Imaginea bunicului legat de Dumnezeu, care trece pe uliţele satului cu Îngeri spre biserică, ca spre o navă pe Cer, imaginea celui atins de vremuri, dar care asistă la deschiderea cerurilor, alături de cireşi, de copii, de păsări, de grâu, este una care nu se poate şterge, devine încet –încet icoană de cuvinte şi însoţeşte nemurirea noastră prin poezie.
Poeta descoperă şi redescoperă şansa de a se înălţa spre Cele Înalte prin rugăciune ca un canal plin de lumină şi har, suntem îndemnaţi de aceste poeme sărutate de îngeri să redescoperim secretul veşniciei printre Crini vorbitori care privesc la naşterea zilei cu lacrimi… Suntem încurajaţi să mai urcăm scara temătoare care duce în adâncul fiinţei pentru ca Lumina să ne resoarbă, de parcă am retrăi creaţia din nou şi chiar aşa este, cu fiecare poem sărutat de îngeri ne întoarcem la început, când Duhul plutea pe deasupra apelor energizând creaţia pregătită să ivească atâtea minuni…

Starea de graţie a rugăciunii se îndreaptă spre noi dar şi spre poet, pentru că el suspină în verbe  în căutarea sa după frumos şi frumosul este frumos doar într-o rugăciune…
Poeta înţelege că tăcerea este o stare de har în care sufletul omului se leagă de cele care nu pot fi închise în slabe cuvinte, dar cere Celui de Sus ca prin puterea Sa să deschidă Cuvântul celui care tace, este o alergare spre tainele ascunse alte creaţiei, o curgere spre începuturile lumii …
Am putea fi atinşi de îngeri și cuvinte înmiresmate când citim: „miracole rotitoare în care mai credem”; „sunetele albe din florile lunii”; „piatra pe care am şlefuit-o cu lacrimile mele”; „Începe ritualul care umple lumea de ape”; „Cerul cu îngeri care se răstoarnă în noi”; „am început să aşez pe fiecare lacrimă câte un psalm”;Nimic nu poate să acopere Focul ridicat în căutarea Marii Lumini”.
Există în volum o poezie în care poetul este pus faţă în faţă cu cerul, acolo există o carte scrisă cu litere de jar, cuvintele sunt vii, ele ard, Altarul este aproape, înţelegem astfel că poetul, asemeni preotului din vechime, pe unde trece lasă un altar, pune ceva din fiinţa sa, iar cerul picură în sufletul său, este un mister în aceste lucruri de început care se descoperă în Marea Lumină, este o stare de rugăciune: „Cu buzele arse, Te rog lasă o noapte / în care Lumina să-I fie Luminii Cetate”.
În acest volum de versuri mai izbucnesc precum crinii în ziua cea de taină, multe din gândurile pe care Scriptura le pune în om ca boabele de grâu, este dorul după dragostea dintâi, pură, limpede, liniştitoare, eliberatoare,  este o permanentă căutare a unei zile în care ne revedem copii, este un cântec pe care îl aşteptăm să ne liniştească fiinţa slabă, atinsă de zgura din lume, sunt, iată, multe lucruri pe care omul le – a pierdut şi le-a lăsat în Raiul de fiecare zi pe care îl ducem, totuşi, cu noi prin lume…
Este încurajator să ştii că poeta se întoarce pe aceeaşi uliţă cu fluturi în satul în care Dumnezeu trece prin cireşii în floare, plângându-i pe cei care nu mai pot iubi, pe cei  care nu vor să plângă şi nu mai pot îngenunchea…
Paulina Popa este mereu în joc cu o altă care în care să scrie, să cânte şi să plângă, cu o mai mare putere, dorul ei după Frumos şi Lumină, pentru că experienţele de fiecare zi au apropiat-o de Raiul pierdut…
„ Pe Golgotele din noi/ fiecare –avem o Cruce, / fiecare –o catapeteasmă fulgerată / şi –un întuneric în amiaza mare”/
… Pe Golgotele din noi / fiecare-avem câte un Semn”…

Constantin Stancu

*Foto: 
Crini în grădină
Paulina Popa și sesiunea de autografe

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu