FRUMOS CA ÎNTR-O
RUGĂCIUNE
Deşi scrisă în anul 1997
cartea scriitoarei Paulina Popa CUVINTE SĂRUTATE DE ÎNGERI, este actuală pentru că se bazează pe un gând venit din veşnicie, gândul acesta că
toate cuvintele poetului sunt sărutate de îngeri, adică au ceva venit de Sus,
cu mult mai de sus decât credem uneori.
Cartea începe cu o RUGĂ şi se termină cu un PSALM,
citim cum se declanșează poezia: „Ascultă-mă,
Dumnezeule, ridică-mă în Lumină!” şi se termină cu „Apropie-mă, Doamne, de Câmpul de taină, şi sporeşte-mi aceste Păsări,
Pietre, Flori…”.
Lăsând deoparte experienţele
moderne, poeta caută ceva pierdut de mult, dar atât de pur, ceva din dragostea
dintâi, ceva ce a fost scris de Dumnezeu în fiecare dintre noi şi pe care
vremurile, timpul l-au atins, dar ceva sfânt care ne leagă de cer… Este starea
de graţie pe care o caută în acest volum apărut la Editura Emia Paulina Popa, o stare
pe care o caută cu toată fiinţa şi calea sigură a regăsirii este rugăciunea,
iar psalmul ca formă a rugăciunii prin poezie dă har cuvintelor, deşi fragile
prin formă, dar puternice prin mesaj…
Rugăciunea poate face
posibil imposibilul: „Pentru el aş fi
vrut să scriu / un poem dintr-o flacără…”.
A scrie cu flacăra din cuvinte este o încercare plină de curaj, iar
timpul nu poate refuza curajul celor care caută un loc mirific pe acest pământ,
un loc sfânt în care, din când în când să ne desculţăm…
Imaginea bunicului legat de Dumnezeu, care
trece pe uliţele satului cu Îngeri spre biserică, ca spre o navă pe Cer,
imaginea celui atins de vremuri, dar care asistă la deschiderea cerurilor,
alături de cireşi, de copii, de păsări, de grâu, este una care nu se poate
şterge, devine încet –încet icoană de cuvinte şi însoţeşte nemurirea noastră
prin poezie.
Poeta descoperă şi
redescoperă şansa de a se înălţa spre Cele Înalte prin rugăciune ca un canal
plin de lumină şi har, suntem îndemnaţi de aceste poeme sărutate de îngeri să
redescoperim secretul veşniciei printre Crini vorbitori care privesc la
naşterea zilei cu lacrimi… Suntem încurajaţi să mai urcăm scara temătoare care
duce în adâncul fiinţei pentru ca Lumina să ne resoarbă, de parcă am retrăi
creaţia din nou şi chiar aşa este, cu fiecare poem sărutat de îngeri ne
întoarcem la început, când Duhul plutea pe deasupra apelor energizând creaţia
pregătită să ivească atâtea minuni…
Starea de graţie a
rugăciunii se îndreaptă spre noi dar şi spre poet, pentru că el suspină în
verbe în căutarea sa după frumos şi
frumosul este frumos doar într-o rugăciune…
Poeta înţelege că tăcerea
este o stare de har în care sufletul omului se leagă de cele care nu pot fi
închise în slabe cuvinte, dar cere Celui de Sus ca prin puterea Sa să deschidă
Cuvântul celui care tace, este o alergare spre tainele ascunse alte creaţiei, o
curgere spre începuturile lumii …
Am putea fi atinşi de îngeri
și cuvinte înmiresmate când citim: „miracole
rotitoare în care mai credem”; „sunetele albe din florile lunii”; „piatra pe
care am şlefuit-o cu lacrimile mele”; „Începe ritualul care umple lumea de ape”;
„Cerul cu îngeri care se răstoarnă în noi”; „am început să aşez pe fiecare lacrimă
câte un psalm”; „Nimic nu poate să
acopere Focul ridicat în căutarea Marii Lumini”.
Există în volum o poezie în
care poetul este pus faţă în faţă cu cerul, acolo există o carte scrisă cu
litere de jar, cuvintele sunt vii, ele ard, Altarul este aproape, înţelegem
astfel că poetul, asemeni preotului din vechime, pe unde trece lasă un altar,
pune ceva din fiinţa sa, iar cerul picură în sufletul său, este un mister în
aceste lucruri de început care se descoperă în Marea Lumină, este o stare de
rugăciune: „Cu buzele arse, Te rog lasă o
noapte / în care Lumina să-I fie Luminii Cetate”.
În acest volum de versuri
mai izbucnesc precum crinii în ziua cea de taină, multe din gândurile pe care
Scriptura le pune în om ca boabele de grâu, este dorul după dragostea dintâi,
pură, limpede, liniştitoare, eliberatoare,
este o permanentă căutare a unei zile în care ne revedem copii, este un
cântec pe care îl aşteptăm să ne liniştească fiinţa slabă, atinsă de zgura din
lume, sunt, iată, multe lucruri pe care omul le – a pierdut şi le-a lăsat în
Raiul de fiecare zi pe care îl ducem, totuşi, cu noi prin lume…
Este încurajator să ştii că
poeta se întoarce pe aceeaşi uliţă cu fluturi în satul în care Dumnezeu trece
prin cireşii în floare, plângându-i pe cei care nu mai pot iubi, pe cei care nu vor să plângă şi nu mai pot îngenunchea…
Paulina Popa este mereu în joc cu o altă care în care să scrie, să cânte şi să plângă, cu o mai mare
putere, dorul ei după Frumos şi Lumină, pentru că experienţele de fiecare zi au
apropiat-o de Raiul pierdut…
„ Pe Golgotele din noi/ fiecare –avem o Cruce, / fiecare –o
catapeteasmă fulgerată / şi –un întuneric în amiaza mare”/
… Pe Golgotele din noi / fiecare-avem câte un Semn”…
Constantin Stancu
*Foto:
Crini în grădină
Paulina Popa și sesiunea de autografe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu