marți, 10 septembrie 2019

Istorie literară 2009: În dialog cu Eugen Evu

DIALOG CONSTANTIN STANCU- EUGEN EVU


 

  1. De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?

Mijloacele de existenţă decente, pe care le-au resimţit şi părinţii, şi bunicii mei.
Libertatea individului, şi prin extensie, cea socială.

  1. Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?

Uneori am învăţat mai mult decât de la falşii amici, alteori am învăţat cum să mă apăr prin contraatac bazat pe cunoaşterea lor. Totuşi, eu duşmani nu am avut, ci doar adversari, poate motivaţi, poate din motive meschine, derizorii, aşa cum e în firea omului. Câteodată e de dorit un adevăr spus de adversar, în locul unei laude ipocrite, sau a unei invidii disimulate. Cred că a avea o conştiinţă mai accentuat manifestă, te pune în conflict cu acea categorie care nu pune preţ pe adevăr, mai grav, cu cei ce comit marea minciună: de a se minţi pe ei înşişi, strigând sentenţioşi că ei deţin adevărul cutare. Conceptele morale sunt cumva coduri ale moralei, iar morala creştină este modelul cel important, decisiv.

  1. O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?

„ Clasicismul „ întrebării este supus aceloraşi procese de perpetuă, ciclică devenire, aşadar problema Dragostei este cea a iubirii; eu spun că omul are nevoie mai presant de a iubi, chiar decât a fi iubit. Şi mai ştiu că cel ce nu se iubeşte pe sine, desigur fără egolatrie, nu are „ organon” nici pentru a iubi pe celălalt, pe aproapele. Mai îndeaproape, dragostea pentru mine este virtutea esenţială a inimii şi raţiunii, acolo unde ele fuzionează şi determină ceea ce numim empatie; am atribuit empatia divinului, în măsura în care ai tăria şi ardoarea chiar, de a te pune pe tine în situaţia celuilalt, aşadar inclusiv în iubirea perechii( familiei), dăruirea trupului este şi trepidaţia sufletului, este un mister etern în uman, care ne diferenţiază de celelalte vietăţi. Un „mod practic, de zi cu zi”( prin zi înţeleg 24 de ore, exceptând somnul) …deşi poate că doi se iubesc şi în vis, nu zic „ păcătuiesc cu visul”.., nu poate fi altul decât a-ţi urma propria fire, a fi mai mult iubitor, decât temător….Gelozia, de pildă, este doar o teamă, o inhibiţie a ego-ului slab, de unde suferinţa psihică şi rupturile… Cine nu crede în celălalt, atribuie aceluia de fapt vina imaginară ce îi macină lui însuşi sufletul… Dragostea, cel mai profund sentiment uman, există sau nu există; ea nu se învaţă…Mai degrabă contrarul ei, ura tulbure, ea se poate dezvăţa, prin autocontrol… Într-o familie, cel mai sfânt sens îl dau copiii, rodul împreunării şi convieţuirii. Dacă nu aş fi avut copii, aş fi înfiat cel puţin doi, cu toată sărăcia mea, ca să mă remotiveze a continua.

  1. Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?

Cărţile mele (absurd de multe, peste 40! nu toate în întregime valoroase) , din motive pe care orice autor le simte. Însă cu totul altfel, cărţile pe care mereu le-am considerat în viaţa mea „întâlniri fericite”, aproape magice, au venit la timp. Deşi scriu preponderent poezie, nici vorbă să mă fi limitat vreodată la ea. Am avut o pretimpurie atracţie pentru cărţile  „memoriei lungi”, ale istoriei, ale mitului, ale cunoaşterii de graniţă, cărţi s.f. mai puţin. Roman nu mai citesc de foarte mulţi ani. Prefer pluri-disciplinaritatea, metafizica, astrofizica, cunoaşterea amplă, întregitoare… Asta se resimte cumva şi în poezia mea, ca un receptacol, ca un graal, ca un chivot, ca un estuar al tuturor energiilor subtile ce interferează cu creierul… Mă fascinează cum funcţionează sinapsele, analogic cu arterele colaterale ale sângelui pe care aorta slăbită – dacă e ajutată de un tratament şi un regim de viaţă, le formează…Tocmai traversez o astfel de încercare. Se pot face analogii inclusiv… textualiste şi nu numai. „Precum în cer, aşa şi pe pământ”, sau macro-cosmos, micro-cosmos… 


  1. Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?

În natura nepângărită de vandalism, mai ales pe văile montane, dar şi pe înălţimile medii, blânde şi împădurite… Suntem în interregn, iar acolo eu simt un fel de extaz, o energie matriceală ce mă reumple…

  1. Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?

Acum este timpul real, noi trăim un continuu acum. Trecutul a fost, devine virtualitate, memorie mai mult ori mai puţin selectivă; viitorul încă nu este, este o probabilitate a fiecărei clipe; paradoxul e aparent, trăim doar în Acum… A fost numit continuum-spaţiu-timp. Dincolo este: atunci, cândva undeva, vreodată, dincolo este de fapt umbra sau ecoul morţii. Poate că dincolo din atemporal este ceva de care duhului coborât în om îi este Dor. O zare, sau o întrezărire a sinelui.
Noi suntem oricum undeva pe care îl vom numi Aici, aşadar Acum. Infinitatea este – prin deducţie logică – activă şi misterioasă în durata noastră de viaţă….Un enunţ final, de fapt trăim prin aceea că murim în această existenţă, aşadar murim încă de când ne năştem, noroc că avem a ne consola treptat… Dacă am înţelege absolutist acest adevăr (dat), probabil că nu am suporta, am muri. Nu vreau să te nedumeresc, dar uneori m-am gândit că pentru un spirit neiniţiat…, a fi etern devine ceva insuportabil, înspăimântător. Eu cred în acea milenară ştire a omului, estompată sau sincretizată în credinţe, mituri, etc. – că opera vie om are în ea o treime din divinitatea creatoare. Aceasta ne-ar fi peste măsură pentru a iubi că existăm, chiar dacă ardem de dorul de a şti de ce?  

Noiembrie, 2009

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu