CALIGULA
Mariana Brăescu ne-a provocat cu
piese de teatru AL TREISPREZECELEA CAESAR,
la București: Editura CARPATHIA PRESS – 2005,
o piesă scrisă în anul 1985, dar actuală prin personajele sale, prin
lumea descrisă care ne intrigă, dar pe care o recunoaştem, o ştim de undeva,
din istorie, din literatură, din filozofie, din filme, de la televizor. Cred că
personajul principal este „Caesarul Caligula”, unul dintre împăraţii nebuni ai
fostului Imperiu Roman, figură emblematică a istoriei lumii prin eroarea
monumentală a gândului uman ros de cariul puterii. Deşi este personajul unei
opere literare, deşi nu trăieşte în piesă ca personaj viu, el marchează
celelalte personaje pe care le îmbolnăveşte de putere.
Fundalul de timp al piesei este
fixat între cele două războaie în România, o perioadă interesantă a istoriei
noastre, criticată în comunism ca apogeul corupţiei, considerată ca o epocă
reuşită după 1989 când problema principală a României a devenit corupţia.
Personajul principal al piesei
este Popescu Beizadea (nune reuşit!) un pamfletar la modă în epocă, dar şi
autor de drame istorice vândute pe taraba gloriei literare unor neaveniţi ca
Anatol Lambru şi Magdin Verdea, dornici de a cumpăra gloria. Schema tensiunii sociale este valabilă, totul
se vinde: opera literară, imaginea, schema de a înşela, limbajul agreat de
vreme, moartea în sine este de vânzare, totul este patentul „ tip Caligula „ ,
unde lucrurile devin alunecoase, lichide. Cântăreaţa de local Panseluţa Beraru
(alt nume reuşit) este o figură care dă culoare acţiunii, care dinamizează
totul prin non valoare prin fals, numai pretenţii şi aere de vedetă, dar
personaj principal pe paginile ziarelor datorită maestrului Beizadea. Chiar şi
adjunctul acestuia, pe nume Îngeraş, participă la marele scandal al
autenticităţii operei de artă. Locotenent al bâlciului de ocazie , maestru al
pupatului din eroare, acesta asistă la drama
„ personalităţilor „ menite fie să cumpere, fie să vândă glorie.
Drama istorică despre Caligula
până la urmă este dată publicităţii, surpriza este mare, autorul nu este nici
Popescu Beizadea, nici cei doi mari
scriitori Lambru şi Verdea, ci altcineva – anonimul Capiţa, moştenitorul. De
fapt opera literară, ca act al creaţiei, scrisă într-un mediu al tranzacţiilor
de tot felul, nu mai aparţine nimănui, precum Caesarul care nu mai aparţine
timpului.
Piesa merită citită pentru că
este alertă, este actuală, pune accentul pe mizeria morală şi pe limbajul
gratuit care trădează de fapt caracterul personalităţilor, a vip-urilor de tot
felul, imagini cumpărate cu preţul pierderii identităţii.
Mariana Brăescu a reuşit să dea
viaţă unor personaje bine creionate, să ne redea o epocă simbol, cu multe
accente de culoare actuale încă. Piesa are nerv, are final, are personaje, are
un scop. Este o frântură de viaţă care merită reţinută, pentru că ne transmite
un mesaj important – căderea umană este la modă, iar personajul principal
Caligula dă putere celorlalţi, chiar dacă este doar incrustat în trecut, dar
tocmai trecutul îl face actual, prin boala bolilor - puterea.
Prezenţa scriitoarei anonime, a
scribului nevăzut dar care marchează piesa de teatru, prezentă în diferite
puncte ale scenei sau ale acţiunii, rupând ritmul fals al piesei de teatru prin țăcănitul maşinii de scris, sunet adevărat,
ca semn al creatorului care suferă pentru operă, să sens discret întregii
mişcări de ansamblu. De fapt toate personajele principale nu suferă pentru
opera lor, totul este dor un joc de-a gloria pentru ei, doar aplicarea metodică
a unor scheme agreate de epocă.
„Îngeraş ! De – aceea nu eşti
demn de şcoala mea. Eu vreau canalii ! Tu eşti lichea”. afirmă Popescu Beizadea. Se pare că aceasta
este filozofia oamenilor în istorie.
Beizadea este cunoscut de lumea literară, a tipărit pagini importante, dar nu
le-a semnat, a scris, dar a şi vândut, a pus la cale jocul de marele scriitor
pentru a putea vinde bine gloria pe taraba istoriei.
„Estetica –i curvă mare. Eu vreau
să-mi spui lăutăreşte: ce vrei cu asta?” – frază clară care demonstrează
poziţia faţă de opera literară.
Panseluţa Beraru beneficiază de
cronici importante în revistele vremii, este artista cântecelor de mahala, a
manelelor şi a modelor trecătoare, dar stă bine înfiptă în epocă prin
superficialitate pentru că asta vrea lumea. De fapt personajul acesta dă
echilibru piesei de teatru prin scopul precis pe care-l urmăreşte: căderea ca
formă de urcare în schema vieţii.
Semnificativă este scena în care
doi bărbaţi, specialişti în înmormântări, îi pregătesc ultimul drum al
maestrului Beizadea, profesionalismul lor care dă măsura adevărului epocii:
totul trebuie înmormântat pentru că se plăteşte pentru asta. Scena merită reţinută ca o bijuterie satirică perfectă.
Cei doi stau la uşă, sunt prezenţi…
Piesa trebuie primită corect
pentru marchează un pas matur al autoarei în literatura română, autoare stăpână
pe replici, pe acţiune, pe sensul discret al valorii în mijlocul non-valorii. Maşina de scris tăcăne, scribul
notează totul, personajele mor, visând la Caligula, la Imperiu, la glorie, la
bani, la cădere…
În piesa aceasta totul se leagă
pentru a marca viaţa ca modă şi ca mod de a rata şansa trăirii cu adevărat…
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu