Cartea de poezie a anului 2019: AGONIA CANICULEI, de Eugen Dorcescu... „Agonia caniculei se încadrează în spectrul mai larg al finalului de epocă în istoria lumii, și a omului, așa cum s-a implicat el, limitat, în aceasta. Este sfârșitul lent, diluat la maxim datorită vieții limitate a omului”

Poezia din poezie la Eugen Dorcescu

Cu volumul de versuri Agonia caniculei*, apărut în anul 2019 la Editura Mirton din Timișoara, Eugen Dorcescu punctează important în evoluția sa, marcând apogeul creației. Un volum dens, structurat complex pe mai multe nivele, fără a ține seama de criteriu timp și evoluție lirică. Poezia aceasta este partea văzută, solidă a poeziei scrijelită pe lutul poemelor publicate/ scrise de-a lungul timpului. E poezia din poezie, mecanismul secret care consolidează opera. Este armătura pe care se structurează întreaga creație.

Remarcăm din sumar:

·      Nota asupra ediției (de Mirela-Ioana Dorcescu);

·      Prolog;

·      Orfeu;

·      Agonia caniculei;

·      Epilog târziu (Salcâmii sacrii);

·      Glose (de Mirela-Ioana Dorcescu);

·      Opera poetică a lui Eugen Dorcescu (sinteză)( de Mirela-Ioana Dorcescu).

Contribuția de specialist adusă de doamna Mirela-Ioana Dorcescu are menirea de a sublinia importanța poeziei lui Eugen Dorcescu în literatura română și universală. Notele literare, comentariile și fișele legate de volum au menirea să aducă lumină asupra temelor, ideilor, fricilor și bucuriilor unui poet care a scris mereu inspirat de trăiri fundamentale, generate de marile paradigme ale existenței umane. Așa cum a mărturisit-o, Eugen Dorcescu se bazează pe valorile creștine trecute prin filtrul înalt al literaturii, teologiei, filozofiei, istoriei scrisului.

Agonia caniculei se încadrează în spectrul mai larg al finalului de epocă în istoria lumii, și a omului, așa cum s-a implicat el, limitat, în aceasta. Este sfârșitul lent, diluat la maxim datorită vieții limitate a omului. Sfârșitul este prin foc, situație previzionată de știința ultimilor ani și de textele biblice cu mult timp înainte (2 Petru 3:7; Apocalipsa, ca descoperirea lui Hristos). După cum este un început, așa există și un sfârșit. El se derulează lent, de neoprit, apasă prezentul prin efectele produse de un viitor bine conturat în planul divin. Omul suportă finalul, carnea sa vibrează la marea temă, reflectă un final controlat de trăirile ardente.

Poemele din volumul prezent sunt poeme mai vechi, păstrate de poet pentru vremurile de maturitate deplină, pentru perioada în care poezia sa va argumenta poezia durabilă, esențială. În mod cert, poetul se explică prin chiar textele sale, are darul de a ne prezenta geometria perfectă a poemului care se formează din toate poemele scrise.

Mirela-Ioana Dorcescu le reține și subliniază elemente de istorie literară, inclusiv tangenta cu scriitorii din Timișoara, care au luat contact cu acest gen de poezie. Înainte de 1989 era mult mai greu să apară un astfel de volum. Acum literatura s-a cimentat în diverse forme libere, iar cunoscătorul lumilor subtile le poate transmite cititorului interesat și educat.

Cu un limbaj clar, eliberat de zgura ideilor subiective și de influențe externe, bazat pe proporția divină a textului, poetul ne prezintă o lume văzută și nevăzută, simultan, o lume reală, concretă, care se împletește cu lumea oglindită de cuvinte în țesătura subtilă a lumii. Limbajul e chiar mai mult, reprezintă materializarea gândului profund, menit să transmită receptorului lungimea de undă pe care poate vibra și să se poată armoniza cu divinul care împânzește materia. Cititorul este invitat la o lectură atentă, aparent accesibilă datorită epicii din planul prim, dar din momentul în care intră în joc, el este captat și purtat într-o lume a ideilor decantate până la aurul din miezul lor fierbinte.

Mirela-Ioana Dorcescu explică în Glose valoarea manuscrisului recuperat în prezentul volum din masa de timp 1981-1982 și alte perioade. Dânsa ne prezintă, prin ochii specialistului, temele: erotocrația, thanatocrația, aristocrația cu sala armelor, heliocrația (centrată pe Sol invictus), proiecția chipurilor, umbra orașului celest .

Prologul volumului are un poem bazat pe erotocrație, șocant pentru un intelectual, la prima vedere, dar corect din punct de vedere a valorilor asumate. Bazându-se pe mitul erosului dintotdeauna, poetul pune în valoare forța divină care animă scena omului creat. De la început, omul a fost creat ca bărbat și femeie (iș – Ișa), după proiectul divin. Această luptă între sămânța femeii și sămânța provocatorului se va derula de-a lungul istoriei. Printre primele porunci (Geneza) datele omului de către Demiurg au fost: creșteți, înmulțiți-vă și stăpâniți pământul; munciți și păziți ceea ce vi s-a dat etc.

Porunca perpetuării speciei face parte din blocul vieții, energia divină străbate masa istoriei și domină ființa, cu toate subtilitățile gândirii, marcate de religie, istorie, mit, spiritualitate, magie etc. Eroii poemului sunt Trimalchio, Leda, mireasa, ceasul, „semințele mascule”… De remarcat faptul că poetul folosește femininul pentru elementele aparținând bărbatului fondator de colectivitate. De-a lungul timpului a existat (Apostolul Pavel subliniază acest aspect) o paralelă: „sămânța promisă”/ „sămânța firească”, venită pe cale naturală (vezi Galateni). Așa s-a consolidat tensiunea în istorie, motorul care a dinamizat planurile în viața omului muritor în trup.  Mitul a fost prelucrat de-a lungul timpului de diverși oameni de cultură, iar primul teolog rațional, Pierre Abelard, considerat atlet al minții, a subliniat erosul ca impuls divin în istorie. Povestea de iubire, cu elemente tragice dintre Pierre și Heloise,  a străbătut timpul și a marcat și șocat lumea Evului Mediu, inclusiv intelectualitatea vremii căzută în ruina unei gândiri formale.

Cu alte cuvinte, poemul Prolog reține esența existenței umane din punct de vedere ideatic: „Trimalchio, rămas în coada mesei/ Și întrebat, n-a mai știut să spună/ De ce, râzând, cu Leda împreună,/ Mușcaseră din pulpele miresei” (p. 17). Doamna Mirela-Ioana Dorcescu explică aceste teme în Glosă (p.79 și următoarele).  

Poetica de față se bazează pe forța cuvintelor, acestea sunt panere goale, ele se umplu de rod prin culegere, strivire, prelucrare. Omul este chemat să umple de sens existența prin energia lor: „Cuvintele, panere goale,/ Trist așteptând mireasma pură/ De strugure zemos și moale,/ De vin strivit în bătătură…” (p. 21). Ca elemente  complementare apar: plaja, faleza, seara, calea, marea și finalul - cetățile române. Iată, colectivitatea care se coagulează prin activitatea omului energic: „Pe drum mă prind și soarele, și luna,/ Cum umblu din cetate în cetate,/ Prin crenelata lor eternitate -/ Cetățile din vis, dintotdeauna…” (p.26).   

Punctul forte al volumului îl reprezintă Agonia caniculei, poemele fiind numerotate de la I la XXXVII, fără a avea un titlu formal, instituind un ciclu compact, cu legături solide între poeme, cu teme profunde și idei marcând providența divină în viața omului, apăsat de miracolul existenței.

Poemele au ceva de diamant în structura lor, epicul prezintă concretul, ca fundal, legătura făcându-se prin aventura cunoașterii, după un jurnal spiritual asumat. Eugen Dorcescu este un inițiat, este inițiat continuu și se auto-inițiază în călătoria prin lume: cetate, câmpie, iubire, cunoaștere, prezența chipului, cavalerul, moarte, curăție și evadare în planul suprem. 

Orașul este un fruct în câmpie, lăcomia timpului dinamizează peisajul, sudoarea timpului scaldă lumea. Lumea se descompune sub muzica tăcută a caniculei, rămâne nimicul fecund, cel din care Creatorul modelează lumea. Nimicul provoacă, la fel abisul, la fel tăcerea asurzitoare etc. „Viața – cerc hermeneutic în jurul morții…”. Apariția personajelor emblematice în zona caniculară atrage enigmele gândirii: Schleiermarcher… Este teologul care a fundamentat hermeneutica ca știință a cunoașterii adevărului, el pledând pentru cunoaștere și acțiune, „simțirea” prezenței divine fiind un atribut al celor care îndrăznesc să „pipăie” abisul. Este părintele teologiei moderne și apare în peisajul poemului V., ca un inițiator al mișcării într-o lume care nu face nimic…

Reflecțiile pe marginea „existenței prăfoase” sunt profunde, se desprind numeroase idei: „La fel de bine poți scrie-n/ neant/ cu un donjon/ sau cu vârful umbrelei./ Doar atât: să găsești/ alfabetul racordului” (p. 38).

Fericirea sub toga caniculei este o temă căutată: „Mă număr printre cei fericiți/ sunt conștient că exist/ și conștiința aceasta/ cade în sufletul meu/ ca o lance” (p. 43).

Aventura cunoașterii, pe pantele soarelui sau pe corabia blândă a morții, are misterul ei: „Cum poți dovedi o dovadă/ cu însăși dovada?” (p.45).

Tentația necunoscutului sfarmă coaja caniculei: „E ațâțător să te pierzi/ în noaptea din tine” (p.50). Cunoașterea este o luptă, dincolo de zidul agoniei care captează interesul imediat, este evadarea din oraș, spre râul montan, după peștii reali și doriți: „Chiar și acolo, în râul montan,/ cristalin,/ fierul trecea îndelung/ (e mic universul)/ din noapte în zi,/ din lumină în beznă/ și apoi, într-o clipă,/ până dincolo-n moarte” (p. 51).

Fiecare poem merită o atenție specială, el transmite un mesaj profund, dincolo de cuvinte, poetul depășește limita literară obișnuită și creează un univers spiritual vizibil pentru inițiat, așa cum am arătat. Reținem câteva fațete: apetitul infernului; sfere de beznă; primordialul cadran; lacrimile au culoarea amurgului; înaintând în miresme/ încet/ ca o pasăre-n zare/ ca o rază pe fluviu/ ca un chip înspre moarte; adâncul genunii; săgeata pierdută a gândului; umerii cerului; soarele zboară, ca o păpădie aprinsă; frânghia luminii; etc.

Efortul eludează frica omului limitat: „Nu-ți fie teamă:/ ești pe deplin cuprins în univers./ Lin, osmotic, întrepătruns,/ integrat,/ ca un strat de țiței,/ ca o apă freatică…” (p.55).

Ultimul poem final trimite spre marea curăție, se face curat în univers, se limpezește absurdul, printre cărțile de știință, printre lucrări esențiale s-au strecurat gândacii, insectele, praful, e o „moarte generală” care cuprinde spiritul, lumea din biblioteca agonizează și ea: „Câteva chipuri de savanți/ privesc/ din supracoperte/ ca din suprasicrie” (p.73). Canicula a uzat substanța istoriei, personajele ies din scenă, intră gândacii harnici și pregătesc noua caniculă, noua agonie, moartea este o etapă în oraș…       

Rămâne iubirea ca o pădure de salcâm, un timp al întâlnirilor sub care agonia este învinsă, scurt, spasmodic…

Tema cavalerului apare mereu în poezia lui Eugen Dorcescu, cavalerul este un arhetip retrograd, el subliniază dedicarea, slujirea stăpânului, metamorfozele faptelor impuse de stăpân. Este și un simbol al protecției, sub armuri cavalerul se simte apărat de singurătate, violență, moarte. Asemenea stăpânului, el biruie lumea în agonie, slăbiciunile omenești, moartea ca abis al trupului fragil: „Temutele-i deprinderi s-au pierdut./ E fericit. E singur. Și e seară./ Doar din când în când, sub platoșă și scut,/ Un rest de nemurire se strecoară” (Eroul, p. 25).

Finalul vremurilor apare ca temă în literatura română, acut și traumatizant la Bacovia, neiertător la Aurel Pantea cu Nimicitorul sau viața în Negru pe negru, ori poate la Adrian Botez cu Autobuzul întârziat într-un univers marcat de logos și tradiții fundamentale. Volumul Agonia caniculei este unul important, care marchează cititorul și specialistul, în egală măsură, aflat în zona celor 11 elegii publicate de Nichita Stănescu în orizontul anilor 1966.

Recuperarea manuscrisului este o sărbătoare în pajiști de argint, sfidând orașul în agonie…

Constantin Stancu

Septembrie 2019

*Eugen Dorcescu, Agonia caniculei, versuri, 124 pagini, Timișoara: Editura Mirton, 2019. Ediție îngrijită. Notă asupra ediției și Glose: Mirela-Ioana Dorcescu. Coperta a IV-a: o fotografie , din anul 1982, a Poetului Eugen Dorcescu.