Catarg de corabie
Copilul acela necunoscut striga către mine,
îmi făcea semne disperate cu mâna dreaptă,
eram prea departe de el, într-un veac străin și rezistam înconjurat de arbori de ciment.
Am să-l regăsesc în zilele ce urmează la o
masă simplă de lemn, întrebându-mă ce înseamnă pâinea, ce înseamnă vinul și ce însemnăm noi doi,
unul de o parte a zilei, altul în altă zi.
Îmi va fi greu să răspund, adevărul înflorește mereu,
e primăvară și vântul leagănă casele blând,
poate au fost cândva catarge de corabie
sau pomi cu barbari în loc de frunze.
Îmi caut vorbele și el se uită mirat la mine,
nu poate înțelege că tinerețea nu poate fi povestită,
că tinerețea se trăiește cu toți martorii de față.
Țipătul lui a rămas încrustat în pietre,
în ziduri vechi, în vrăbii de sticlă.
Ce om de zgură mai sunt și eu și ce absență trăiesc…
C Stancu @
*Foto. L. Blaga, statuie (Lancrăm)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu