Meandrele poetului: Eugen Evu și
floarea de „lilion”…
Pe Eugen Evu l-am cunoscut mai bine prin anii 1996 – 1997, aproape întâmplător, probabil la Hunedoara, se lansa o carte, fie scrisă de el, fie de Ioan Evu, fratele său. Mi-a propus să scriu la revista „Provincia Corvina”. Pe urmă a urmat „Nova Provincia Corvina”. S-a zbătut să scoată acea revistă, ca o pecete pentru literatura din Hunedoara. Am trimis câteva texte, le-a publicat. Mi-a mai trimis cărţi pentru a scrie despre ele. Am citit, am scris, a publicat cronicile în revistă. Uneori ne întâlneam şi făceam un scurt proiect al viitoarelor numere de revistă, discutam despre viaţă, literatură, Dumnezeu, părinţi, duşmani, artişti. Încet-încet s-a produs efectul vaselor comunicante, adică unele idei se modelau după cuvintele nespuse. Apoi a venit saturația, susținută de schimbările sociale, de etapele prin care treceam fiecare.
Am primit cărţile sale. Cel mai
adesea avea pentru mine un autograf scurt, ca puţină sare, prinsă între cele
trei degete de la mâna dreaptă.
L-am prins şi în vremuri mai
grele, când a fost revoltat pe cei care i-au furat viaţa. L-am prins şi în
vremuri mai bune, când i-au apărut cărţi. Am tăcut, uneori, şi el şi eu. O
tăcere asurzitoare: Țipa să nu se nască…
În ultima parte a vieții sale,
ne-am îndepărtat, fiecare căuta să-și scrie textele, sub aripi străine, grăbiți
să nu pierdem clipa cea repede ce ni s-a
dat...
Am scris câte ceva despre cărțile
poetului în cartea Poetul de la Castel,
apărută la Editura Realitatea Românească, 2010, cu floarea lui de „lilion”.
Și-a dorit apariția acestei cărți, a insistat la editură pentru a finaliza
operațiunile de editare. Avea o foame de cărți, iar o carte despre sine îi
întărea convingerea că este activ, dinamic, implicat până la disoluție. Avea și
o gelozie față de prietenii săi, mereu se considera îndepărtat, dar vremurile
presau fiecare individ. Despre opera poetului a scris și Ladislau Daradici, a făcut-o
cu atenție și acribie, în Teme
fundamentale în opera lui Eugen Evu (Deva: Editura Emia, 2010). De
asemenea, prietenul său Ioan Urdă i-a dedicat o carte inedită: Cultul boemei literare la Eugen Evu (Deva:
Editura Polidava, 2011).
Eugen Evu a mai fost şi în
eroare, pentru că vremurile şi lipsa de fonduri pentru revistă l-au împins spre
eroare, dar şi-a revenit destul de repede, depăşind momentul prin scris, prin
cărţile despre care a scris, prin viaţa sa… Uneori, genera conflicte, era
dinamic, cu detentă. Dar revenea, se calma în fața evenimentelor literare.
A ajuns la starea în care a scris
încontinuu, convins că tot ce scrie înseamnă poezie, eseu, proză, reportaj,
portret, povestire, poeseu, tristeţe,
umor, obsesie. Inventa cuvinte, se inventa pe el.
Cine a fost Eugen Evu? Poetul de la Castel, e proprietarul
spiritual al castelului din Hunedoara. E un poet proprietar de Castel. Nu i-a
fost retrocedat, l-a cucerit în momentul când ceilalţi dormeau. El a fost
treaz. A trăit intens, contradictoriu și cu rod. S-a născut în 10 septembrie
1944 și s-a liniștit, a intrat în opera integratoare a lui Dumnezeu, la 20
octombrie 2017. A iubit literatura mai mult decât pe sine. A intrat cu mult
curaj în labirint și a găsit mai multe căi de ieșire prin cărțile sale.
Prin 2009 i-am luat un interviu. Referitor la timpul pe care îl trăim, el scria: „Acum este timpul real, noi trăim un continuu acum. Trecutul a fost, devine virtualitate, memorie mai mult ori mai puţin selectivă; viitorul încă nu este, este o probabilitate a fiecărei clipe; paradoxul e aparent, trăim doar în Acum... A fost numit continuum-spaţiu-timp. Dincolo este: atunci, cândva undeva, vreodată, dincolo este de fapt umbra sau ecoul morţii. Poate că dincolo din atemporal este ceva de care duhului coborât în om îi este Dor. O zare, sau o întrezărire a sinelui” (în Poetul la castel, 2010).
Despre cărți… Avea o bibliotecă
imensă. A primit numeroase cărți de la confrați, mai ales când a fost redactor
la revista la care ținea imens. Și-a iubit cărțile. În ultima vreme a
existenței sale purta la gât un dispozitiv
de stocarea memoriei cu toate revistele și cărțile sale, plus alte cărți
interzise celor neinițiați.
Iată ce a mărturisit despre
cărțile sale și despre alte cărți, pe care le iubea: „Cărţile mele (absurd de multe, peste 40 !, nu toate în întregime
valoroase) , din motive pe care orice autor le simte. Însă cu totul altfel,
cărţile pe care mereu le-am considerat în viaţa mea „întâlniri fericite”,
aproape magice, au venit la timp. Deşi scriu preponderent poezie, nici vorbă să
mă fi limitat vreodată la ea. Am avut o pretimpurie atracţie pentru cărţile „memoriei
lungi”, ale istoriei, ale mitului, ale cunoaşterii de graniţă, cărţi s.f. mai
puţin. Roman nu mai citesc de foarte mulţi ani. Prefer pluri-disciplinaritatea,
metafizica, astrofizica, cunoaşterea amplă, întregitoare... Asta se resimte
cumva şi în poezia mea, ca un receptacol, ca un graal, ca un chivot, ca un
estuar al tuturor energiilor subtile ce interferează cu creierul... ” (În
cartea Poetul la castel, 2010).
Eugen Evu a descoperit marile
lumini în locuri uitate de om, dar alese de Dumnezeu de la Facerea lumii, iar
acum ne sunt puse la dispoziţie pentru o privire în viitorul meandric, după cum
rezultă din cărțile sale. Sunt imagini rupte din Patria care ar putea fi, apoi sate simple, adevărate tipare, unde
Dumnezeu se plimbă printre pomii în floare, primăvara: Ciulpăz, Nandru, Vâlcelele Bune, malul
Cernii, Streiul, Munţii Carpaţi, Ardealul, Hunedoara, Țara Hațegului… Restul
este tăcere, eşti invitat să te descalţi pentru că nu poţi duce în astfel de
locuri praful marilor oraşe sau mândria alaiului care moare râzând, ar fi şi o
profanare, ar fi alungarea din rai, pentru că totul pare sfinţit de la început,
pentru clipa înflorită, de totdeauna… Cititorul marilor oraşe nu va putea
suferi poemele acestea în care trebuie să umbli desculţ, pentru că ar trebui să-şi
recunoască porţia de moarte zilnică…
Dincolo de aceste poeme ale tăcerii şi apelor adânci, dincolo de liliacul în floare sau de floarea de spin, Eugen se joacă de-a „dâmbovitul mişto”, uneori, ca în ultimele poeme ale volumului Port rănile tale (Editura Cogito, 2003). Această parte este în gri, poate orice să se petreacă în zona aceea a volumului, dar parcă a fost ruptă dintr-un alt volum, din alt poet, din alt timp. E o rupere de ritm atipică ce poluează prin „lila indigo”, după cum scria cu năduf… Iată câteva versuri care punctează momentele pe care le-a trăit cândva: „E un război pretutindeni, de alţii jucat, / Este ceva străin şi în om deghizat”; „Scriu doar atât din dragoste de poem târziu, atins de brumele adânci”; „De parcă sub cuvinte creşte grâul/ Prin care alergam desculţ prin sat/ De parcă pita mai păstrează viul/ Acelui freamăt care m-a întrupat” …
Cu fiecare an săltat peste
zidurile pe care le-a învins, el a scris câte o carte. Asta era sărbătoarea sa. În GRĂDINILE SEMANTICE, Editura Emia, 1999 , volum aniversar la 55 de ani, el puncta vremurile. Fericit cel ce a
scris: „CE ÎŢI DĂ ŢIE POEZIA? - Floarea de colţ a/ Gheţarului”.
La
Editura Viaţa arădeană, în anul 2004, Eugen Evu își serba 60 de ani de
viaţă şi o veşnicie de scris, prin volumul REZERVA
DE DUIOŞIE. Reținem: „Încă o mie de
poeţi deodată cu mine/ În aceeaşi clipă, sub aceeaşi stare/ Pretutindeni prin
lume, răzleţi, scriu/ Tresare acelaşi pământ într-o unică floare” ( Lothus
).
În cartea TRESĂRIREA FOCULUI (II) – are mai
multe cicluri legate între ele și penetrante - cuprinzând părţile Briliantul
şi noaptea (jurnale 1980 – 2006 ), Cârtiţa pe acoperiş şi Cagule,
el își arată
disponibilitatea pentru Jurnal, unul complex, integrat, bazat pe mai
multe genuri literare (Deva: Editura
CORVIN, 2006)
În aceste volum, care reprezintă
un ciclu integrat, cu tentă autobiografică, autorul descrie viaţa sa, care, din
fericire, nu se limitează numai la propria persoană, descrie epoca pe
care a trăit-o în România înainte de 1989 şi după acest semn de trecere,
descrie oamenii pe care i-a întâlnit, efortul scriitorului de a realiza
volumele pe care le duce în trup, cronica interioară a cărţii sale unice, adică
manuscrisul. Manuscrisul de carne nu are
titluri, nu are limite, nu are început sau sfârşit, manuscris ce-l poartă
fiecare autor în parte cu sine, ca o greutate, ca un fruct, ca o lacrimă, ca o
deşertăciune, ca oaza în care trăieşte, ca neantul pe care l-a depăşit şi
pentru a ajunge la abisul de sus, apoi să poată atinge cuvintele lui Dumnezeu,
imediat, după camera acestor scrieri: „Cât din cel ce eşti, este meritul
tău? Cât al spaimelor, eşecurilor, distrugerilor, iluziilor, extazelor, cine
eşti tu de fapt? Ai aflat ?”; „ E nevoie de un profet batjocoritor”; „Urne în care doarme
timpul”.
În CARTEA ÎNTÂLNIRILOR (Deva: Editura Polidava 2008) Eugen Evu face inventarul acestor întâlniri,
tainice în felul lor, pentru că ţin de secretul artistului de a se oglindi în
alţi artişti. Pentru că ţin de măiestria celui care vrea să-şi trăiască opera,
mai ales cea care nu o poate scrie din motive sentimentale, sau de respiraţie
pe vreme de abruptă.
Pentru a argumenta cumva, Eugen
Evu abordează această carte din interiorul fenomenului, întrucât cei mai mulţi s-au
risipit în această zonă a Hunedoarei, apoi poetul reuşeşte să-i adune, în
domeniul spiritual, să focalizeze misterul sufletului uman, atât de greu de
prins într-o zonă monoindustrială, afectată de căderea economică şi de topirea
resurselor. Dar, paradoxal, aici este puterea scrisului, care înregistrează
fapte, oameni, evenimente, schimbări dureroase şi schimbări adânci. E puterea
de a rezista şi nu de a pierde prieteni, ci de a-i redescoperi şi de a dobândi
noi prieteni, de parcă lumea îşi descoperă secretele: „O, Doamne, cât am
pierdut noi în vechiul sistem, faţă de
ce informaţie avem azi! Avem acces la
<<fructul interzis>>? Asta
mi-e de ajuns pentru a acuza totalitarismul: nu doar pentru mine, ci cel puţin
pentru generaţiile alor mei”.
Eugen Evu a scris mult, peste 60
de cărți, în unele s-a mai repetat, mai ales în ultima parte a vieții. Dar
tensiunea generată de presiunea exercitată de patima sa l-a afectat. Apoi
bolile care l-au invadat, au ros în ființa scriitorului.
Titlurile cărților sale sunt
relevante, ele mărturisesc despre un suflet zbuciumat, dar vizionar: Ţara poemului meu, (versuri, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1983); Strugurii întunericului, versuri, (Ed. Helicon , Timişoara, 1998);
Plângea să nu se nască, versuri
(Ed. Signata, Timişoara, 2000); Sărutul cu privirea, versuri, (Ed.
Signata, Timişoara, 2001); Port rănile
tale, poeme (Editura Cogito, 2003);
Stăpânul Jocului, versuri (volum aniversar 6o de ani - Bibl. Prov. Corvina, 2004); Rezerva de duioşie, versuri (Editura Viaţa Arădeană, 2004);
Ochiul Săgeţii, (Editura Emia, 2010);
Meandre, poeme, (Editura Astra,
2010); Vânătoarea de curcubeie, poeme
(Editura Hestia 2009)…
Și
timpul lui, și al nostru, se topește atât de repede. Rămân întâlnirile,
despărțirile, focul din spatele evenimentelor, cel care lasă în urmă cenușa,
zgura mirosind a furnal în ruină…
Constantin Stancu
*Sursa: Rev. „Banchetul”, primăvara, 2021/ Ciclul susținut de Dumitru Velea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu