Între solitudine și zbor
Poezia provoacă sufletul omului,
îl cheamă într-o zonă a frumosului meandric. Camelia Ardelean este o
entuziastă, bucuria în fața unui poem smuls din ramura timpurilor este reală.
Ea nu mimează poezia, se simte acasă între poeți.
Cu volumul de versuri Ecouri din tenebre*, apărut la Editura
Armonii Culturale, 2018, poeta se reîntoarce acasă, la fereastra unui poem
continuu. Volumul este structurat pe două zone bine definite:
I.
Solitudine;
II.
Zbor incert.
Prima parte cuprinde poeme scrise
în mod clasic, ritm, rimă, formă fixă, bine controlată.
Partea a doua este mult mai
originală, fantezia și puterea de creație inspirată este organiză în așa fel
încât mesajul este mult mai puternic, depășind faza de exercițiu pe o temă dată.
Cartea, ca întreg, denotă o
sensibilitate specială și capacitatea de a percepe efectele produse de
zbuciumul vieții. Ieșirea din zona întunecată a existenței se face prin poezie.
Este un ritual impus și acceptat cu bucurie de Camelia Ardelean. Deși ezită să-și
asume o viziune coerentă asupra evenimentelor din viață, ea se joacă de-a
poezia. Pășește pe urmele poeților consacrați, are răbdarea să lucreze asupra
unei poezii până materia brută se limpezește.
În prima parte a volumului preia
o serie de teme și idei clasice din literatură. Le modelează după starea
proprie, acceptă unele tușe moderne și postmoderne, realizează o poezie care îi
aparține. Sonete, rondeluri, poezii în accepțiunea largă a termenului, toate
sunt bine realizate. Se simte influențele unor poeți clasici, de la Eminescu la
Topîrceanu și Macedonski… A fost un exercițiu necesar și util, o treaptă depășită
și solidă. Răbdarea specific feminină o ajută să iasă la mal, să proclame
poezia ca una captivă cântecului, limita dintre cuvinte și melodia interioară a
poeziei a fost mult apropiată. Limbajul este detașat, uneori cuvinte din zona
obișnuită, de fiecare zi, apasă asupra blocului de text.
Ea realizează o poezie de
romantică, echilibrată, bazându-se pe cuvintele înmugurite, acceptă jocul și
riscul de a intra sub arcadele poeziei așa cum s-a cristalizat în ochii
receptorului mediu. Iubirea, anotimpurile, tragedia individului apăsat de
singurătăți, natura în dinamica ei, vremurile aproximative, toate vin dintr-un
entuziasm simplu și curat.
Volumul debutează cu o afirmație
paradoxală, ea afirmă că nu este poet…Este doar trubadurul venind din alte
vremuri, este refugiatul în poeziei, o ființă care zboară peste o câmpie de
cuvinte, are patima în carne și timpul este captat din zona unui ev melodios.
Este un joc, ea așteptând un
răspuns favorabil. Argumentele sunt poeziile din volum, galaxia gândurilor,
ploile de jad, marea flămândă, himerele, tenebrele, o călătorie în arca
anotimpului proxim, cerul plin de vise… Temele sunt romantice, intră, apoi, sub
semnul unui clasicism consacrat, verificat de fiecare poet pe pielea proprie.
Iarba crește pe amintiri, prezența iubitului din vis și din realitatea asumată,
magia primăverii, metamorfozele în teritorii interzise, călătoria supremă –
călătoria în sine, tristețea sub cupola poeziei…
Surprinzător, preluând ecouri
vechi, ea pledează pentru o viziune a religiilor orientale. Caută starea
perfectă a sufletului în echilibru – nirvana. Dă chiar o definiție a
termenului. E starea căutată de omul eliberat de gravitația prezentului,
levitând spre alte dimensiuni. Experimentul nu este nou, la noi a fost asumat
de mulți poeți, pe plan internațional occidentalii au descoperit lumea
orientului ca pe o posibilitate de evadare din stresul zilnic (vezi experiența
Beatles în anii 60-70 din secolul trecut). Pe un alt plan, mult mai înalt,
Eugen Dorcescu a scris un volum antologic Nirvana
(2014), o carte dedicată soției, in memoriam.
Poeta surprinde clipe importante
din viața unui om, de la bucurie la cădere: „Lumina omului căzut/ Reînflorește
în iertare;/ Din haos roadele amare,/ Cu muguri noi au apărut”. (Rondelul omului căzut, p. 19).
Reluând o temă veche în
literatură (Romulus Vulpescu), poemul Ne
batem joc… aduce noi sensuri: „Ne batem joc de clipa ce o avem,/ În soarta
măcinată-acut de boală,/ Sportivi nătângi, cu iadul în tandem,/ Printre ninsori
mai dăm o rotocoală.// Am obosit să credem în minuni/ Cu aripi reci pe umbre de
cuvinte/ (Abia mai poți din visuri să te-aduni,/ Să te târăști încet spre
înainte!)” (p. 40).
Eliberându-se de tensiunea
poeziei cu formă fixă, evadând din rigoarea ideilor impuse de rimă, Camelia
Ardelean realizează poeme mult mai puternice în partea a doua, exersând un Zbor incert. Un titlu inspirat,
singurătatea este una personală, noaptea este aproape, ceva se petrece în
spatele draperiei, există o voce interioară, tentația unor noi insomnii sub
presiunea orașului, în peștera ființei se petrec ceremonii. Peste toate
planează acest blestem al scrisului, venit de departe, din caruselul vieții,
din faptul că murim câte puțin în fiecare zi, având un destin în oase… tenebre
sub pecetea cuvintelor.
„Uneori e greu să fii tu/ în
spatele draperiei/ strecurat printre anotimpuri/ înflorești sub zăpezi/ din
rădăcini zdrelite de timp/ reconstruiești sub dărâmături/ gânduri amorfe… (în spatele draperiei, p.101).
Singurătate se arată ca o temă constantă a omului actual în secolul din care
nimeni nu mai așteptă răspunsuri.
Starea de tensiune zilnică este
captată în poeme reușite: „bem cafeaua rece a existenței/ pe marginea propriei
gropi/ întunericul ni se lipește de dinți/ ca o gumă mestecată prea mult” (vocea interioară, p.102).
Orașul devine un loc al dramelor
bine ponderate: „singurătatea ridicată la rang de virtute/ se plimbă pe străzi/
în straie de gală încruntate de ger/ risipa de grimase picură/ pe chipuri roase
de iluzii (orașul, p. 107). Poeta
este atentă la chipuri, la tablourile oferite de scena publică, pașii mușcă din
asfalt.
Sunt versuri care concentrează în
ele destinul omului, la gară locomotive încărcate de gânduri se cabrează sub
resturi de neuroni. Fericirea este o glumă proastă tranșată la colțul străzii,
oamenii sunt travestiți în muritori. În univers este o singurătate
generalizată: „scheletul sufletului ne (mai) susține/ înstrăinarea de propria
galaxie” (cât de goi suntem, p. 111).
Blestemul scrisului este unul
acut, fără scăpare: „crucificată pe altarul poeziei/ caut drumul spre
convulsii/ cu răni pe tălpile de gând” (blestemul
scrisului, p. 113).
Frica modelează ființele:
„propriile frici/ nu își iau niciodată concediu/ lucrează peste program fără
salariu…/ se instalează confortabil/ printre circumvoluțiuni/ își etalează
fiorii în oglindă/ zgârie cu gheare de oțel/ prezentul speranțele viitorul” (fiori în oglindă, p. 117).
Într-un poem (în caruselul vieții) poeta afirmă: „am obosit să (nu mai) fiu eu”..., un joc
dureros de real, de obicei omitem să mărturisim; este, însă, atributul celui
care stă sub blestem și recunoaște…
În alt poem ea constată dureros
de adevărat: „îmi zornăie în creier o moarte latentă/ alură de fata morgana/
adun în pumni gânduri șubrezite/ le fac respirație neuron la neuron” (tenebre, p. 130).
În acest ciclu de poeme ea a
renunțat la rigorile poeziei clasice, versul curge abrupt, fără semne de
punctuație evidente, liber și aventuros, toate încep cu literă mică, valoarea
cuvintelor s-a uzat până la dispariția sensului. Prezentul a ars intens înainte
de a se exprima. În schimb, temele și ideile sunt mai plastic exprimate, iar
unele versuri sunt reușite pe un fond modernist care invocă libertatea absolută
rezervată artistului, cu toate că „povara pietrelor din noi întipărită-i pe
retină”…
Exemplele pot continua, Camelia
Ardelean pune mult suflet în textele scrise, iese prin cerul poemelor sale.
Sunt unele stângăcii sau cuvinte facile rătăcite printre versuri, faptul că își
asumă curajul de a privi în oglindă o realitatea inventată de ea, dovedește că
are dorința de a birui tenebrele.
În prefața cărții Gligor Hașa,
scriitor important, romancier, poet, eseist, notează: „Ceea ce personalizează
volumul, îl face plăcut lecturii și certifică talentul autoarei, e bogăția și
expresivitatea limbajului poetic, care pare a sta la îndemâna unui vrăjitor”. (Camelia Ardelean - șlefuitor de diamante, p. 5).
Cartea are o dedicație
semnificativă: „Părinților mei, care m-au
făcut Om”, ea nu mai trebuie explicată, volumul este un răspuns la acest
efort.
La final, biografia cu numeroase
informații care trădează o ființă pasionată de frumos, în căutarea esențelor.
Cu siguranță, poeta va urca spre alte etape, faptul că își asumă note literare
la cărțile citite (și lecturile sale sunt dense), publicate în revistele
literare, dovedește că ea se va maturiza deplin și va intra în zona eliberării
de fricile necesare, poate printr-un alt joc de trubadur pătimaș, după cum
afirmă: „Îmi smulg cuvinte din carne/ cu pofta unui canibal/ însetat de sânge/
pe locul lor/ ciulinii își sapă rădăcini (îmi
smulg cuvinte…, p. 98).
Constantin Stancu
*Camelia
Ardelean, Ecouri din tenebre, poeme,
148 pagini, Adjud: Editura Armonii culturale, 2018.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu