Cornel Nistea s-a născut la 6 august 1939 în comuna Sălciua, satul Valea Largă de pe Valea Arieșului, fiind al patrulea copil, din cei șase, ai părinților Gheorghe și Victoria. După absolvirea liceului urmează Facultatea de filologie din Cluj Napoca, fiind apoi profesor la mai multe școli generale și licee din județul Alba. Citește mult și scrie, fără să îndrăznească să publice decât târziu. Debutează în anul 1979 în revista „Vatra” din Târgu Mureș cu proză scurtă, iar editorial cu volumul de schițe, nuvele și povestiri Focuri în septembrie, apărut în anul 1984, volum drastic subțiat de cenzura comunistă, dar bine primit de critica literară. Urmează o lungă perioadă de tăcere, datorată mai ales presiunilor ideologice din epoca dictaturii comuniste. Abia după decembrie 1989, odată cu apariția la Alba Iulia a revistei „Discobolul” la care va fi redactor, reîncepe să scrie și să publice, iar după o altă perioadă de încercări se decide să publice în anul 2000 romanul epistolar Inocența Șarpelui. În anii următori a mai publicat o serie de volume importante, dintre care amintim: Colonia de vulturi, nuvelă, Papagalii mei adorați, romanul Ritualul bestiei, Împăratul lupilor, Caseta cu paradoxuri, romanul Întâlnirile mele cu Orlando, Jurnal 1977 – 1984 etc. Mai amintim: Cornel Nistea în opinii critice, Ultimul în Eden, proza scurtă, Vânzătorul de apă colorată, Tragismul exilului românesc, volum de interviuri. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2003 și președintele filialei din anul 2017.
Cornel Nistea în romanul Întâlnirile mele cu Orlando:
„Creatorul de artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de iminenţa eşecului” – iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume căzută din miracol…
„…am după mulţi ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun”. – Drama artistului în faţa eternităţii pure…
„…omul poate fi fericit fără a fi negreşit creator de mari valori…”. – O temă incitantă pentru un psiholog.
„…omul are datoria să încerce să fie fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa scriitorului.
„Ti-am citit ultimele capitole despre Reacţiile întârziate şi-am descoperit acolo o analiză dintre cele mai originale asupra nepăsării şi trândăviei sociale…”. – Gânduri interzise într-o lume captivă.
„Nu mă tem de nimic altceva mai mult decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii ignoranţi şi răi”. – Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.
„Laşitatea omului de rând”. – O direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru intelectual.
O altă temă interesantă într-un sistem social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi trădare”.
Romanul reuşeşte să fixeze esenţa vieţii, în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul spre fericirea pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire…
Romanul începe cu un motto: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură”. Textul este preluat din Bergson, acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă, mereu istorică şi anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător spre fericirea pură.
C Stancu ©
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu