JUDECĂTORUL ȘI JURNALUL SĂU... Proza din oglinda vremii...

 Fragment din romanul Judecătorul și jurnalul ars

Teo era mulțumit de chipul său, putea să fie chiar mai bine. Relația cu Dorina îl înveselise, îi schimbase perspectiva asupra vieții. Era mai optimist. Brusc, se auzi soneria de la ușa de la intrare. Sunetul îl trezi la viață, ieși din zona reveriei. Se duse la ușă și o deschise, fără s-o mai verifice. Își dădu seama că a fost imprudent, nu trebuia să procedeze în modul aceasta. Sinceritatea nu era bună la orice oră din zi. De data aceasta, nu greșise. Era fostul său coleg, Anton Lemnaru, judecător de nădejde. Bucuria îl înveseli pe Teo, începu să vorbească destul de tare. Îl invită pe Anton în apartament, îi spuse tot felul de sfaturi pentru a se simți bine în apartament. Avea o măsuță lângă o canapea elegantă. Îl servi cu o cafeluță mică, un pahar cu apă. Fostul coleg îl privea mirat, mulțumi pentru toate.

-        Ce te aduce pe aici, Antoane? Lumea este mică. Doar nu m-ai căutat special, ți-a fost dor de un fost coleg plasat în provincia județului? Sau e ceva dubios pe care trebuie să-l lămuresc prin dosarele de la tribunal? Nu cred, am plecat și am lăsat lucrurile în regulă, am lichidat… ce să faci?; vremea, totul se topește. Bea, cafeaua e bună, am făcut-o chiar eu… După ce a plecat Dorina am trecut la treabă. Micile plăceri, mă înțelegi, omule? Ce surpriză, pe cuvânt, nu-mi vine să cred…

-        Ia-o încet, Teo. Și eu mă bucur, dar am picat la tine adus de soartă. Am un proces la judecătoria voastră, știi…, zise Anton…

-        Ce să zic, ai venit în control de rutină?, întrebă Teo.

-        Nu, omule. Alta e schema. Sunt avocat și am un proces. Am fost programat pe la ora unu, am ceva timp până atunci. Am venit să te văd, să mă spovedesc. Nu aveam persoana potrivită, tu era mereu amabil, ne înțelegeai pe toți. Chiar ne-ai lipsit…

-        Tu - avocat?, izbucni Teo. Nu se poate. E o greșeală! Exclus, judecători ca sunt tine - mai rar. Ce s-a întâmplat? Spune, flăcăule, nu te reține. Sunt curios, ce să zic și eu?

-        Bun, am să-ți zic povestea. E dură. Știi, a fost o vreme în care postul de șef la tribunal era scos la concurs, termene, chestii administrative. Nu am avut de lucru și am început să mă laud că merg la concurs…

-        Bea, Anton! Ia și puțină apă, mai rar că toate se petrec rapid, nu am timp să le prind! Mai vrei ceva? Poate ți-e foame? Fac rapid o omletă, am ceva de ieri, o friptură rece, dar o bag la „microwelle” și se încălzește rapid.

-        Nu e cazul, Teo. Nu vreau nimic. Doar să vorbesc și eu că simt o presiune… Bine că am din ce trăi. Mă descurc, băieții îmi dau „oficii”, procesele alea în care te plătește statul și ne mișcăm… Mă spovedesc la tine, profit și eu, ce să zic…

-        Spune, nu te reține. Ce s-a întâmplat? Nu ai mers la concurs?

-        Cum îți povesteam, am început să zic că mă pregătesc pentru concurs. Mândruță, care era șeful în curs, omul de nădejde, aude. Nu-i convine, dar tace. Mă laud în gura mare, că așa e în viață, omul este învins de propria gură. Zic că sunt beton, că am mai multe șanse decât el, că el, știi, poartă ochelari și scrie mai greu. De fapt, nu mai intrase în dosare, la ședințele de judecată de loc. Țineam noi cu toate dosarele, duceam greu. El că are probleme administrative, că vede greu și să-l înțelegem, ce să zic!  Noi, băieți de gașcă, eleganți, am muncit din greu. El cu banii, noi cu răspunderea… Era atent la bani, șeful umflă potul întotdeauna! Avea pe cineva la Capitală, se descurca… Muncă, știi, cât încape pentru noi, povestea Anton.

-        Știu, maestre, Mândruță era cam dubios, dar n-am avut timp să analizez faza. Se cam codea la dosare, îmi amintesc. Da, avea niște ochelarii cu dioptrii masive, completă Teofil.

-        Cum zic, prietene, mă laud că fac testul înaintea lui, că iau examenul și ajung șef! Am spus-o mai mult în glumă, era și o revoltă, mă rog, așa e în viață. Mă eliberam de stres, de iluzii deșarte. Când te trage în piept cineva, n-ai ce face. El, tăcea și tăcea. Avea pe cineva pe la șefi, mă pune în urmărire, apoi am aflat, din dosar… Nu am crezul niciodată că ajung în situația să mă urmărească… Cu ordin, cu tot dichisul, ca orice infractor, mă rog, presupus…

-        Cum ai avut și dosar?, spuse cu glas tare Teo. Te-a urmărit? Nu credeam așa ceva…

-        Sigur, tot tacâmul. Cum se știe, de altfel. Nu mai este nici un secret. Era mașina securiștilor noi în parcare, mă ascultau de acolo. Știau orice mișcare. Într-o zi vine o fufă în audiență, eram și eu judecător de serviciu. Ascult, glumesc, spun unele chestii, mă rog, așa se face. Nu aveam cenzură, dar nimic serios. Nu știam ce mi se cocea! Zău, nu am gândit niciodată că unii colegi se pretează la aceste scheme. Ce să zic…

-        Spune, sunt numai urechi, bea cafeaua că se răcește. Profită, nu te lăsa. Ai o poveste mai atare ca telenovelele de azi. Ce să zic…

-        Teo, mi-au făcut dosar cum că vând procese, că… auzi? Prefer favorurile sexuale, ce să zic.  M-au tamponat pe gratis. Nimic, mi-au pus nevasta în cap. Am ieșit din magistratură rușinos. Nu mă așteptam la așa ceva, zău. Colegii au fost de acord cu mine, dar… șeful e șef. O înscenare în stil mafiot. Sistemul îl prefera pe el, era obedient, bun de folosit, așa zic eu, așa am simțit. Am dat în judecată. Nimic. Au respins dosarul pe forme, pe excepții, nu i-au interesat fondul. Știau că nu e nimic adevărat, dar a mers schema! Am dat eu în judecată la CEDO, acum trebuie să aștept ani buni. Așa am ajuns în avocatură. Toți știu cine e Mândruță, chiar și procurorii. Eu sunt acum în barou, el e tot președinte, cu leafă bună. Tot așa, nu prea muncește, colegii mârâie, nu au ce face. E omul pus acolo cu mâna! Asta e povestea…

Teo nu mai zise nimic, nu mai avea cuvinte. Îl privea cu mirare, nu părea atent la ce se petrecea în jur. Toată povestea l-a bulversat. S-ar fi putut întâmpla și cu el. Nu, el nu a preferat să ajungă șef. S-a mulțumit cu funcția aceea de judecător. I-a plăcut meseria. Puteai face bine. Uneori făceai bine și ieșea rău…

C Stancu