Nicolae Crepcia: DEPENDENT DE METAFORĂ... Exerciții de purificare/ Exercises de purification... Cărți din Biblioteca Universalis...

 

Dependent de metaforă. Nicolae Crepcia și domeniul poemului

 

 Pentru Nicolae Crepcia poezia reprezintă un loc aparte, locul unde puritatea se extinde și unde sunt refuzate marile erori ale omului. Trăind într-un loc mirific, la Brotuna, aproape de Munții Apuseni și aproape de natură, frate cu toate anotimpurile în care se întâmplă ceva în istorie, el se dedică științei care permite descifrarea semnelor lăsate în vremuri crude. Umbra lui Avram Iancu sau a lui Horea se mai păstrează pe iarba verde, primăvara, ca o pecete. El și mărturisește: „O metaforă mă îmbată/ mai strașnic decât votca/ băută în cârciuma/ din care Dumnezeu abia scapă/ dintre înjurături/ Metafora e un drog/ cu efect prelungit/ în iubire/ Dependenții știu cel mai bine” (Dependent de metaforă, p. 33).

Versurile sunt preluate din volumul Exerciții de purificare/ Exercises de purification, apărut la Editura Pim în anul 2021, în colecția Biblioteca Universalis - Colecția revistei ”Orizont Literar Contemporan”, coordonată de Daniel Dragomirescu. Sunt poeme în limba română și limba franceză, traducerea a fost realizată de domnul Daniel Dragomirescu, ocazie pentru poet să iasă în alte orizonturi literare.

Cu alte cuvinte, poetul este dependent de limbajul poeziei. Acesta îi permite să descifreze tainele, să pipăie lumea, să vadă dincolo de cuvinte, să audă glasul pomilor și a lui Dumnezeu, să călătorească din metaforă în metaforă, străbătând pustiul oferit la promoție.

Cartea reflectă disponibilitatea acestuia pentru arta care face parte integrantă din ființa omului. Poezie devine, aproape la limită, religia în care Nicolae Crepcia mai crede, face liber exerciții de purificare. Se limpezește de contextul în care este obligat să trăiască. Este și o rugăciune directă, brodată în cuvinte. Alături de poezie, natura are și ea un ritual aparte, permite ființei să acceadă la înălțimea unui gând curat.

El simte miracolul, durerea care i se alătură, acceptă suferința ca parte a exercițiului: „Fiecare dimineață îmi trage pe trup/ o piele nouă/ Câteodată mă strânge atât de tare/ încât am senzația că va crăpa/ și mă voi revărsa în lume/ ca un șuvoi nestăvilit” (Fiecare dimineață îmi trage pe trup o piele nouă, p.21).

Pe pielea sa vulnerabilă, mâine poetul va avea tatuată poezia, mirajul care atenuează suferința – „păianjeni care țes pânza spaimei”.

Stilul scriitorului este bine consolidat, este unul original, trăgându-și sevele din țara poeților adevărați, sub umbra lui Rimbaud. Grafia este liberă, lipsesc semnele de punctuație, o libertate asumată în tranșeele unui modernism aparent.

Descifrăm câteva teme, idei și spaime: gândul care zboară, are aripi, poemul ce locuiește în vis, iarba verde unde se cuibărește versul perfect, inima, loc al metaforei, iubirea care ocupă trupuri fragile, poemul îngenuncheat în lumină… El afirmă curat: Un cucurig forează în grosimea nopții…

Omul îmbătrânește, poetul ajunge la vârsta trecerilor: „De moarte/ în poeme mă ascund/ în poeme moartea/ niciodată nu caută” (Două ascunzișuri sigure, p. 81).

Poetul are un destin, Nicolae Crepcia îl acceptă ca un dat, deși nimic nu mai este cum a fost, nici poezia, și el știe adevărul: „că orice spune/ se poate întoarce dureros împotriva sa” (Poetul scrie despre sine, p. 91). Dar supraviețuiește, totul este trecător, inclusiv doza lui de nebunie, mesajul lui este și al celuilalt, aproapele necunoscut, cel cunoscut, cel absent…

Despre soarta omului, se mai notează simplu, abisal: „Întotdeauna când ieși de undeva/ știi că intri altundeva/ dar când ieși din viață/ adică din trupul tău/ adică din timpul tău/ pe poarta morții/ nu știi dacă totul s-a sfârșit de-adevăratelea/ sau/ de-abia începe” (Întotdeauna când ieși, p. 93).

Identificarea omului cu natura este necesară, aduce liniște, armonie, echilibru, lucrurile se reașează: „Seara îmi trag pe trup cămașa umbrei/ și ascult până târziu cum cântă/ în zăvoaiele nopții greierii, broaștele, stelele” (Zbor deasupra realului, p. 67).

Cu toată dedicare sa, poetul se izbește de realitate. Acest impact este dur, sensurile se contorsionează, existența devine aproximativă, cuvântul, ca mijloc de transport în vremuri și vreme, are limitele și forțele sale interioare: „Conduceam cu vitează neregulamentară cuvântul/ Nici nu știu de unde/ realitatea mi-a sărit în față/ cum o sinucigașă/ sau ca un zid/ sau așa cum iese din valuri brusc/ în fața unei corăbii/ un imens aisberg” (Impact, p. 111).

Daniel Dragomirescu semnalează în prefață: „Dacă ar fi să încercăm o circumscriere a acestei creații poetice din punct de vedere ideatic, am putea identifica în compozițiile domnului Crepcia câteva idei sau teme recurente, care nu pot scăpa cititorului atent: timpul, iubirea, relația poetului cu cititorul, cu poezia și cu sine însuși” (Prefață, p. 5).  

La finalul volumului ni se prezintă un profil cultural dedicat autorului, un poet dedicat, activ, având drapel bunul simț și simplitatea. Titlurile volumelor sale exprimă multe despre etapele pe care le-a ars: Scrisorile de la Brotuna (2004); Elegii provinciale (2003); Fără glorie (2013); Dozatorul de poezie (2016);  Cărare prin rai – poeme haiku (2018); Uitat în țipăt (2020, antologie de autor) etc.  

Sincer și sensibil, Nicolae Crepcia ne oferă poeme consistente din dozatorul său de poezie, unul special. Pe „scara luminii” poetul urcă încet, curios, abrupt: „Oare cât am urcat? Treapta de jos nu se mai vede/ nici măcar amintirea nu o mai reține/ treapta pe care mă aflu/ pare ultima” (Pe scara luminii, p.39).

 

 

Constantin Stancu

 

*Nicolae Crepcia, Exerciții de purificare/ Exercises de purification, poeme, 120 pagini, Iași: Editura Pim, 2021. În BIBLIOTECA UNIVERSALIS. COLECȚIILE REVISTEI ”ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN”

 Sursa: Rev. „Boema”, nr. 152/2021