TRANSLATION CAFE - Parallel Texts, Romanian and English. Dan Lungu Sunt o babă comunistă volum coordonat de Prof. Nadina Vișan

 

Comunicat de presă 28 ianuarie 2022 eZine of Modern Texts in Translation Translation Café No 220 sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din BucureȠti,  The British Council,   Institutul Cultural Român,  Ƞi Uniunea Scriitorilor din România  anunță publicarea volumului Parallel Texts, Romanian and English. Dan Lungu Sunt o babă comunistă volum coordonat de Prof. Nadina Vișan                 Volumul de față reprezintă o mică, foarte mică parte din colaborarea mea cu studenții Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan (pe scurt, MTTLC). Am ales un text plin de vervă, de umor și de amar, în care personajul principal își aduce aminte de zilele „epocii de aur” de care unii dintre noi ne aducem încă bine aminte (și uneori ne bucurăm că ne lasă memoria), dar de care studenții noștri află doar din poveștile părinților și bunicilor. Textul lui Dan Lungu ne--a dat ocazia și mie și studenților să discutăm despre probleme pe care de obicei nu le discutăm la cursuri, dar care se potriveau foarte bine la o oră de Comunicare culturală. Norocul face că studenții anului II de la MTTLC au fost de un entuziasm care m--a molipsit și pe mine. Scânteia acestui entuziasm a dat naștere ideii unui volum cu texte paralele într--o formulă neîncercată până acum în publicațiile programului nostru: ce--ar fi, ne--am zis noi, dacă am oferi același text în traducerea fiecăruia dintre noi? Retraducerea este o problemă pe care am discutat--o de multe ori în clasă, pornind de la faimosul articol al lui Antoine Berman din 1990. În articolul său, Berman susținea că o primă traducere nu poate fi „minunată”, că doar prin retraducere se atinge „perfecțiunea”, adică se redresează pierderile inerente din traducere. Volumul nostru poate fi, așadar, o însumare a încercării noastre de a repara neajunsurile și frustrările pe care le simte orice traducător când se apleacă asupra unui text pe care îl decodeazăși re--codează pentru cititorii săi. Prof. Nadina Vișan Translation Café  No 220 poate fi consultată Ƞi descărcată din acest moment la adresa de internet: http://revista.mttlc.ro/220/TC 220.pdf Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm adresați--vă Redacției  lidia.vianu@g.unibuc.ro

Translation Café eZine of Modern Texts in Translation Contemporary Literature Press Contact Us Visit our Facebook page

Press Release 28 January 2022 eZine of Modern Texts in Translation Translation Café No 220 under The University of Bucharest, in conjunction with The British Council, The Romanian Cultural Institute, and The Writers' Union of Romania, Announces the publication of Parallel Texts, Romanian and English. Dan Lungu Old, Communist and Proud of It volume coordinated by Prof. Nadina Vișan               The present volume is a very small piece of the work I did with the students of the Literary Translation Master's Programmeofthe English Department in our faculty. I chose a text brimming with bittersweet wit, in which the main character reminisces about the days of the golden epoch of communism that some of us remember so well (though sometimes we are grateful that we are becoming forgetful with age). Our students, however, know about those days only from the stories of their parents and grandparents. Therefore, Dan Lungu's text gave us the opportunity of talking about topics we don't normally approach in class, but which turned out to be quite inspiring for a lecture on Cultural Communication. It so happened that the second--year students of MTTLC showed an enthusiasm that was catching. The spark of this enthusiasm kindled the idea of a volume of parallel texts in a format that has not been attempted before in the publications of our programme: what if we published the same three pages translated by each of us here? Retranslation is a subject we often broached in class, starting from Antoine Berman's seminal article from 1990. In his study, Berman claimed that a first translation isn't often a "great" translation, that only by retranslation can one attain "perfection" and recoup that inherent loss that happens in translation. Therefore our volume may be seen as an attempt to repair the discontent and frustration that any translator might feel when delving into decoding the source text and re--encoding it into a target text for the benefit of their readers. Prof. Nadina Vișan Translation Café No 220 is available for consultation and downloading on receipt of this Press Release, at the following internet address:  http://revista.mttlc.ro/220/TC 220.pdf For comments or suggestions, please contact the publisher  lidia.vianu@g.unibuc.ro

Daniel Marian, Teste ADN, poezie... Semnal, semn de la Editura Castrum de Thymes, lume în mișcare

 

Volumul are o prefață de Daniel Luca, care ne propune amânarea fericirii pentru autor, descriind lumea în care trăiește Daniel Marian. În postfață Petronela Apopei, se joacă, la fel ca poetul, și ne reamintește că testele sunt după Daniel Marian, originale și lirice, pulsând de ironie și autoironie, scrise de un poet visător, bolnav de visare și energii neconsumate, dar pozitive. Literatura îi oferă șansa de a evada din laboratoarele secrete ale poemului… Ea scrie: „Temeri, remușcări, dorințe, împliniri sau neîmpliniri dansează haotic în sufletul autorului, iar el se descoperă în mod voit, ușor voalat în spatele acestor poeme de forță pentru a nu lăsa gustul amar al trecerii poetului pe cale” (p.107).

Note c stancu

Coriolano González Montañez, TATĂL/ PADRE, poeme, Timișoara: Editura Eurostampa, 2021. Traducător: Mirela-Ioana Dorcescu. Semnal, semn, podul de versuri

 

Revista „Banchetul”, nr. 70-71-72 (oct.-nov.-dec)/2021. Semnal, sumar, redacția... Un eveniment cultural cu Dumitru Velea: CULTURA CA PUTERE!

 

Lörinczi Francisc-Mihai, Reologice, poeme, antologie, 169 pagini. – Sibiu: Editura CronoLogia, 2021... „Poetul se simte liber în poemele sale, el regăsește o lume pierdută, acceptă o altfel de cunoaștere. O muzicalitate discretă dă vibrații cuvintelor, ele se armonizează cu memoria poetului, care pendulează între trecut și viitor, descifrând speranțele din roadele de fiecare zi”

 

Matematica zborului la Lörinczi Francisc-Mihai

 

 

 

Vine o vreme a echilibrului. Pentru poet antologia reprezintă modul prin care își tezaurizează creația și își exprimă punctele ei forte, credințele lirice. Pentru Lörinczi Francisc-Mihai, cartea  Reologice*, apărută la Editura CronoLogia din Sibiu, în anul 2021, înseamnă o reevaluare a traseului parcurs de poet și o nouă perspectivă, exprimată indirect. Poemele sunt adunate într-o antologie semnificativă și profundă, la acestea se adaugă unele inedite, capabile să exprime trăirile actualizate. Apropiindu-se de o vârstă a maturității împlinite, el își reevaluează drumul parcurs până acum, deschide o perspectivă nouă asupra poeziei sale și se bucură de efectele produse de poemele care au punctat momentele esențiale ale vieții și modul cum au rezistat în lumea literară de azi.

Cartea are mai multe planuri, reluând în haină nouă, selecția aparținând chiar autorului, poeme din volumele anterioare, alături de câteva inedite: Inedite; Colmatare; Fizionomiile pietrei; Haiku. Poeme (Bilingv ro-en); Zarvă pe chaise-longue; În fagure de rodii. Sonete; Pe vremea secerișului; Cu metafore în rai. Poeme fără margini; Anotimpurile dragostei; Michelangelice… Cartea se completează cu referințe critice și o scurtă fișă biografică, din acestea aflăm câteva date despre viața și creația poetului, despre lumea spirituală în care s-a așezat confortabil și decis.

Avem sub ochi rodul produs de trăirile sincere și autentice ale poetului, față în față cu viața, ca un dar și ca un dat. Avem o antologie care se remarcă prin calitatea poemelor, dar și una bogată. Drumul este parcurs simultan pe verticală și pe orizontală, cu inerentele căutări, exersări și timidități. Titlul este împrumutat din științele exacte, el sugerează rezistența poemului la forțele exterioare produse de timp, context, curente literare la modă, întâmplări sociale neprevăzute, uitare…

Temele importante ale acestei poezii sunt mirarea în fața realităților de fiecare zi, legătura cu natura, valoarea lucrurilor mărunte, aparent banale, dar care potențează viziunea, dragostea care dă lumină. Se simte o cultură bine asimilată, fără a fi ostentativă, ci, din contră, integrată în fluxul creației. Regulile științelor exacte modelează aceste principii culturale, poetul sugerând că nimic nu este întâmplător, în creație se manifestă rigoarea, există un proiect divin care se realizează discret, generos, sigur. Este țesătura pe care se brodează poemele, totul bazat pe valorile eterne ale credințelor care modelează mintea spre lucrurile spirituale, spre cele de pe creste… Pe unele locuri apare impactul produs de stilul de viață actual, care zguduie liniștea unui suflet conectat la freamătul și vibrațiile unei creații dinamice. Cu siguranță, poetul pune preț pe o existență legată de lumină, mirosul pâinii coapte exprimă adevărul trăit la maxim, plenar, acceptabil în carnea cea de toate zilele. Prezența valorilor cristice coagulează atmosfera de ansamblu și dau consistență narațiunii lirice, bazată și pe faptele omului prins în capcanele zilei. Peisajul se schimbă lent, de la natură la oraș, de la sat pe vârful muntelui, aproape de ochii lui Dumnezeu - lacurile montane, cu puritatea vizibilă pe pielea apei pure, circulată prin timp și geografii ale suferinței… 

Lörinczi Francisc-Mihai are capacitatea de a pune în evidență, prin povestea lirică, o lume spirituală, mai puțin vizibilă cititorului obișnuit cu o modernitate grăbită. În spatele peisajelor lirice se află o lume a tainelor, ele susțin existența, discursul poetic. Există și rigoarea care fixează rezistența sufletului în timpuri complicate. Poetul se simte liber în poemele sale, el regăsește o lume pierdută, acceptă o altfel de cunoaștere. O muzicalitate discretă dă vibrații cuvintelor, ele se armonizează cu memoria poetului, care pendulează între trecut și viitor, descifrând speranțele din roadele de fiecare zi. Aparent, avem o poezie modernă, dar în profunzime, scriitorul duce mai departe firul roșu al trăirilor esențiale, unele ancestrale, după cum scrie. Unele poeme tind spre rugăciunea autentică, spre lumile pierdute ale începuturilor. Temele se exprimă prin mișcările și arderile interioare ale pământului, izbucnind în peisajul de munte, vale, sat, anotimpuri luminoase.

Primul poem aduce în atenție un personaj uitat, coșarul. El pășește pe „cărămizile cerului”, ca atare: „de funingine se spală poemul”… (coșarul).

Capitolul Inedite reia acele teme care l-au pasionat pe poet, dar la modul acut, deschizând noi perspective lirice, mai dense, mai adânci. O presiune se simte asupra versurilor, sunt timpurile care mișcă planurile.

Un virus necunoscut îi face pe oameni să vadă „valoarea lucrurilor mărunte”, care aduc fericirea.

În poemul Oglinda, descoperim mecanismele care împing esențele la lumină: „în grădinile tale/ s-au întâlnit mierarii/ la festivalul cireșilor înfloriți/ nepătați/ în cămăși albe/ rosteau discursuri despre neîncârjire/ despre a fi un bun/ oculist al stră-vederii/ nici un pricepător n-a rămas la lansarea miresmelor/ deasupra fântânii/ când fractalii din oglinda adâncă/ vor reconstrui/ un poem ancestral” (p.9).

Fiecare poem fixează un simbol care marchează realitatea, un principiu care face lumea mai accesibilă. Iată începutul paradigmei: „miracolul începe cu o zi obișnuită”… Poetul își amintește de „un loc din viitor”! (p.11).

Elementele componente ale realității lirice sunt diverse, aparent obișnuite: streașina, fântâna, umbra, nunta, cina, matematica zborului, casa cu trei lebede, cuibul de pe grindă, lebăda de cristal, îngeri de apă, piatra, corabia de aur, clopotarul, mere coapte, lan de grâu, secerișul, stupul albinelor, mierea vremurilor… Sentimentele și prezențele sunt profunde, atinse de miracol: Sunt în barcă cu Dumnezeu…

Prezența naturii se face simțită prin aromele de gutui, mirosul pâinii coapte, a merelor coapte, a pietrei sparte, lucrate de presiunile și temperaturile adâncului…

Cititorul este pătruns de versurile care dinamizează mintea și inima: iarba fragedă ca pielea de copil, macii sunt roșii ca sărutul, spicele cântau și miroseau a pâine, poemul răvășit de ultimele ploi de septembrie…

Când definește poemul, poetul scrie: „din inima pietrei/ ieșeau stoluri de lebede de cristal/ dar dacă priveai atent/ puteai vedea/ cum/ se așeza/ grijuliu în cuib/ poemul” (poemul, p. 65). Materia dinamică naște realități dure, asupra lor planează misterul care unește lumile.

Pentru omul modern fericirea înseamnă o serie de ritualuri, bine propuse la promoție, la prețuri mari. Pentru Lörinczi Francisc-Mihai, fericirea înseamnă altceva: „sunt colecționar de lucruri mărunte/ ți-ar lua/ o veșnicie să le strângi pe toate/ laolaltă/ ca să afli fericirea/ colmatare” (fericirea, p. 57). Drama generației de astăzi este pusă pe taraba actualității, lumea s-a frânt, copiii au pierdut legătura cu miresmele eterne, cu fiorul dat de Raiul de acasă. Ei au locuințe, dar nu au vatră (acasă!): „Drama copilului uitat în fața televizorului,/ tragedia,/ nașterea în virtual/ copilul se joacă singur în camera de bloc/ ca într-o cavernă/ educație în secolul XXI” (caverna, p.86). Prin cuvinte minime, poetul definește „fractalia”, ruptura. Împreună cu acest fenomen apare uitarea, ștergerea memoriei ancestrale, picurată în carnea omului încă de la naștere…

Generații de oameni trăiesc tragedia declanșată de-a lungul timpului, războiul, lupta continuă, lipsa păcii, a înțelegerii. Descoperim efectele acestor catastrofe sociale: „în poartă oameni cu părul de zăpadă/ își așteaptă copiii acasă/ din ultimul război mondial” (ruine, p. 87).

Tentația poetului de a aborda poemul minim, poemul care să exprime, nu lucruri multe în cuvinte puține, poemul care să exprim esențele în cuvinte minime. Sugestia declanșează miracole pentru cel care este inițiat, care știe cum apar „lebedele de cristal”. Metafora acestora reprezintă o matrice spirituală pentru poet, el focalizează în acestea efectele unei vieți în care revelația pulsează în calea omului pe Pământ… Poemul minim: „cu piciorul gol/ în iezerul de munte – fără cuvinte” (p. 106); „univers al tăcerii – stup de albine” (miniatură, p. 105).

Prezența iubitei înseamnă unirea cu energiile divine: „Am urcat o clipă/ în liniștea munților/ să ascult glasul cerului/ și să cinez/ pe malul lacului glaciar./ Mi-ar fi plăcut să șezi și tu/ pe mal./ Am fi mers pe apă!” (Sang real, p. 141). Iată puterea dragostei, spusă simplu, direct, penetrant…

Poemele au grafia modernă, poetul suspendă regulile gramaticale, își asumă, la fel ca poeți de azi, libertatea absolută, se scaldă în cuvinte curgătoare, versurile au o muzicalitatea aparte, iar unele teme cad brusc, avem o ghilotină de metafore și simboluri care taie narațiunea lirică. Așa sunt potențate gândurile celui care stă pe chaise-longue și privește lumea. Alteori stă în pridvorul casei părintești și vede dincolo de orizonturile presupuse. Se urcă pe munte, de la înălțimi se văd lucrurile mărunte, cele care au importanță pentru fericirea noastră. Din când în când, poetul apelează la numele unor locuri exacte, familiare, mai ales din zona naturii sau a satului în care se ivește veșnicia. El ne sugerează faptul că fericirea are o geografie concretă, exactă.

Ladislau Daradici scria despre poezia lui Lörinczi Francisc-Mihai: „Consider că ineditul poeziei se află în frumusețea imaginației și a definițiilor poetice. Pretutindeni întâlnim echivalențe metaforice, dincolo de trăire, de sentiment, rod al unui raționament poetetic singular și exemplar” (p. 150).

Asupra poeziei sale s-au mai exprimat Monica Grosu, Ion Brad, Mihai Posada, pr. Iosif Zoica, Nicolae Suciu, Ioan Popa, Valentina Marica, Maria-Daniela Pănăzan, Aurel Podaru, Ion Mărgineanu, Ovidiu Vasilescu…  

Desigur, prezenta antologie aduce argumente pentru un poet sensibil, original, capabil să trăiască poezia ca pe un eveniment important, apelând la valorile de bază ale culturii, pasionat de lucrurile esențiale. Discursul lui este tot mai puternic, el crește pe malul poemului, se potențează în lumea literară.

Lörinczi Francisc-Mihai mărturisește: „Stau la masă/ cu Dumnezeu/ și privim ploaia. / Tăcem./ Ascultăm/ glasul clopotului/ răspund./ Eu cer,/ El cer.” (La masa tăcerii, p. 145). Poemele îl leagă pe poet de cele importante, de lumile posibile prietenoase…

 

Constantin Stancu

 

* Lörinczi Francisc-Mihai, Reologice, poeme, antologie, 169 pagini. – Sibiu: Editura CronoLogia, 2021.

Text apărut în „Revista română pentru cultură și artă”, nr. 2/2021

 

 

 

  

Maria Nițu și poezia din sertarul umbrei. „Poezia din carte ne devoalează filmul vieții, suntem scriși, suntem o propoziție în mareea timpului. Poate fi un joc cu chibrituri, unul al inocenței, periculos prin necunoaștere. Scenele pot fi de-a v-ați ascunselea într-o istorie cu spărgători de ceață. Alteori Raiul vine la ofertă pentru că Dumnezeu are grijă de om. Perspectiva se întoarce spre mamă, ființa din care au înmugurit clipele”

 

Poezia din sertarul umbrei

 

 

Viața ne aduce în numeroase situații, unele mai dificile, altele mai plăcute. Poezia poate genera liniștea necesară prin mărturie, prin jocuri de cuvinte și idei, prin evadarea din realitate. Alteori, asumarea realității declanșează poezie și idei înalte sau perspective subtile. Maria Nițu, are curajul de-a plonja în viața proprie și în viața altora stimulată de o curiozitate aparte, de revoltă, de acceptarea jocului și a stăpânului jocului. Cu volumul de versuri În sertarul umbrei*, apărut la Editura Semne în anul 2020, și dedicat mamei, poeta ne propune o interpretare a filmului vieții. Sunt momente bune și momente înălțătoare de-a lungul anilor, ele rămân captive în memoria fiecăruia, în seiful cu ritualuri personale, secrete. Titlul volumului este profund, semnifică viața proiectată în abisul ființei, poetic și reprezentativ pentru stilul autoarei. În fața vampirilor spirituali (tâlhari, violatori, bandiți, prădătorii de vise, „bandele lui Moebius”) omul poate devenit vulnerabil. Dumnezeu i-a dat armele de apărare, umbra ființei, locul unde aceștia nu pot avea acces. Umbra, locul unde se află degetul lui Dumnezeu, cel care ne apără. Și omul poate deveni „stană de piatră, fără memorie, fără răni cu sânge de copil” (Sertarul umbrei ori De-a v-ați ascunselea – scrisoare către Alexandra Indrieș, p. 115).

Volumul are mai multe părți: I. CAFEAUA DE DIMINEAȚĂ A LUI DUMNEZEU; II. CERUL DE LA TEMELIA CASEI. Acestea ne proiectează o dimensiune supremă (prezența lui Dumnezeu) și una a vetrei, unice, temelia casei sub lumina divină.

Prezența lui Dumnezeu este una familiară, ritualul cafelei de dimineață înseamnă o apropiere plină de căldură, tonică, repetabil, un lirism vertical. Temelia casei înseamnă rădăcinile unice, stabilite de la Geneză, o altă prezență în planul de jos al existenței, atât timp cât suntem în trup, lirismul orizontal. Plus legătura cu apropiații, semenii care ne sunt martori.

Poezia din carte ne devoalează filmul vieții, suntem scriși, suntem o propoziție în mareea timpului. Poate fi un joc cu chibrituri, unul al inocenței, periculos prin necunoaștere. Scenele pot fi de-a v-ați ascunselea într-o istorie cu spărgători de ceață. Alteori Raiul vine la ofertă pentru că Dumnezeu are grijă de om. Perspectiva se întoarce spre mamă, ființa din care au înmugurit clipele.

În sfera de jos sunt arborele vieții, ochii albi ai statuilor, calculatorul ca partener de anotimpuri. Apare singurătatea, o prezență atroce, e frig în univers, poți să-ți strivești degetul la ușa dintre da și nu. Tema singurătății este bine conturată în mai multe poeme, este un joc în plină levitație, anticipând sertarul umbrei.

Având știința scrisului cu o vigoare și o revoltă aparte, Maria Nițu interpretează într-o notă ludică evenimentele, are o anumită detașare care-i permite să sublinieze duritatea din spatele aparențelor. Acolo este o lume mult mai profundă, oamenii nu pot evada. Luciditatea îi permite să coaguleze imagini și teme care edifică ființa, de la copilăria luminoasă la maturitatea în clar-obscur. În majoritatea poemelor, ea își asumă feminitatea, tragedia și bucuriile ce vin din această structură aparent fragilă, dar creatoare. Are curajul să privească lumea ca o femeie matură ce poate oferi totul și poate cere mult de la viață.

Titlurile poemelor continuă în pasta poemului, fac un corp comun cu trăirile din versuri. Iată curgerea, vremurile: „Mareea timpului/ s-o aștept,/ să mă apropii de lună,/ eu/ înfășurată în valuri/ ca vălurile de gheișă…/ și luna/ mă va trage spre ea/ într-o îmbrățișare/ în flux și reflux/ de neștiută memorie/ pierdută în adâncuri de ape” (Mareea timpului, p. 11). Femeia se identifică, până la disoluție, cu natura, cu mișcarea din univers, cu tainele care vin și pleacă, se suprapune peste dinamismul din jur, acceptă misterul (văluri de gheișă), intră în jocurile adânci care ne definesc individualitatea și specia.  

Ni se pune realitatea în față: suntem risipitori de timp, inconștienți și nababi: „Ne înstrăinăm clipele/ în cheltuieli inutile/ le risipim în vânt/ ca niște milionari de clipe,/ fără să știm/ cât de săraci/ și cât de flămânzi suntem,/ cum fiecare firimitură/ e talantul de aur/ pus de la început/ în buzunarul ascuns de la piept” (Ne înstrăinăm clipele, p. 16).

Ne scapă sensul vieții, „l-am pierdut/ la jocul de cărți,/ când am pariat/ cu treizeci și trei de arginți/ pe giulgiul de la Torino” (Arborele vieții, p. 61). Este un joc de cuvinte, arginții sunt anii durerii, anii trăiți de Iisus în trupul de carne, giulgiul este doar mitul inventat de noi, perpetuat din carte în carte cu știința absențelor. Dar ce este femeia sub un cer de cuvinte? Iată: „eu, liță arămie/ între cer și cuvânt,/ între cuvânt și pământ…” (Ies din noapte, p. 60). Așadar, legătura pe verticală, ea reface ordinea normală de energie între două puncte antagonice, între anod și catod…

Calculatorul face parte din peisajul vieții, un virus poate șterge totul, totul se poate pierde într-o clipă, rămâne singurătatea și sufletul omului, agățat într-un mare gol…

Sunt câteva poeme (Soledad, Fără umbră, Hieroglifă a hieroglifei, Ochii albi ai statuilor, Când suflu, La ceas de perfuzii etc.) în care singurătatea individului/ femeii reflectă singurătatea omului în univers, singurătatea lui între cuvinte de carne: Soledad la pătrat, omul cu trupul său, fără umbră, nu știi dacă suntem perfecți, un copil fără casă. Ochii albi ai statuilor sunt întorși înăuntru, privind până în abisul ființei, în „taigaua zilelor”, cu răsuflarea flori de gheață. În „pustiul albastru” (universul) nu există un copac de care să ne spânzurăm singurătatea.

Ieșirea din paradigma minții se face simplu, ca la Geneza: „îngropați-mă cu tălpile goale,/ să simt pe unde pășesc,/ pentru când vreau/ să mă reîntorc acasă” (Levitația, p.114).

Maria Nițu mărturisește: „Dumnezeu are grijă de mine” (p.42), este partener în jocul și tragedia Creației. Este atitudinea intelectualului care gândește despre Judecata de Apoi, se tutuiește cu El, îi vorbește familiar, cu ironie și detașare, între Rai și Iad, între naștere și moarte, deoarece: „nu-ți poți distruge creația,/ pentru că nu-ți place/ nici ție să fii singur;”…

Sunt multe poeme scrise cu tăria celei care se ridică din țărâna trupului și are luciditatea de a accepta misterul umbrei. Fiecare are un loc în univers, există un sertar unde sunt puse miracolele. Literatura  le oglindește cu frumusețea și semeția celei care scrie, de copil ea dezghioca alfabetul, făcea avioane de hârtie simbolizând zborul din visul copilăriei (Mai știi, p. 20)…

Poemele urmează logica poeziei moderne, grafia lor este continuă, poeta are capacitatea de a sintetiza în versuri stările, evenimentele, revoltele. Puțină ironie dinamizează textele, luciditatea le dă putere. Titlurile curg în corpul poemului, se contopesc în materia lirică. Versurile se continuă unele prin altele, curg firesc și continuă cu literă mică, există o cheie lirică pentru fiecare poem. Ea se rezolvă prin tensiunea dintre realitatea obiectivă și gândurile celei care scrie și se scrie. Unele poeme sunt mai lungi, mesajul se diluează, dar au amprenta femeii care vede în detaliu fiecare zi, fiecare clipă, vede prizonierii, „piloții nopții”, „norul jucăuș”…

La începutul cărții sunt titlurile câtorva cărți scrise de Maria Nițu: cioburi din filmul zilnic, lecturi și cărți, cronici de întâmpinare, eseuri, interviuri, prozopoeme etc.

O poetă dinamică, asumându-și subiectivitatea în mod obiectiv, până la ultima silabă…

 

 

Constantin Stancu

 

*Maria Nițu, ÎN SERTARUL UMBREI, poeme, 119 pagini, București: Editura Semne, 2020.

Text apărut în Revista „Actualitatea literară”, dec./2021

Revista „Vatra veche”, nr. 1/2022. Semnal, sumar, panoramic cultural. Literatura sub semnul zăpezilor și a lui Eminescu... Poezia, proza, eseu, arta în cetate

 

COLECȚIONARUL DE CEASURI... Mintea timpului barbar...

 

Colecționarul de ceasuri

 

 

Am repornit toate ceasurile din camera de zi,

am șaizeci de ceasuri, câte unul pentru fiecare secundă.

Era ziua în care oamenii au stabilit o altă oră pentru trezirea zilnică, din motive de economie, consumam prea mult întuneric și tăcere.

 

 

 

Acum aștept ca unul dintre ele să greșească,

 s-o ia înainte sau să întârzie, sunt ceasuri mari metalice,

grele, primite de la eroii din războiul mondial și, gata, îl arunc pe fereastra deschisă

în mintea tipului barbar de afară.

 

Mi se pare un joc, în alte zone de pe planeta aceasta

pe care locuiesc, e o altă oră și auzeam cum alți oameni

aruncă pe fereastră câte un ceas obosit

care greșise ora exactă.

 

În fiecare dimineață primesc și eu câte un ceas metalic

în cap, sângerez și-mi pare rău că nu mai am încredere în aceste banale obiecte de uz casnic devenite

obiecte de uz personal.

 

De la o simplă rană în frunte am ajuns să-mi pierd tot trupul și fără trup nu exist în această rană a realității.  

 

 

C Stancu ©

 

 

LITERATURA ROMÂNĂ - EMINESCU ÎN CAFENEAUA LITERARĂ, NR. 1/2022

 

INTELIGENȚĂ / IDIOCRAȚIE... La vremuri noi, tot noi

 

DESPRE INTELIGENȚĂ SI EFECTUL FLYNN

  

Unul dintre paradoxurile vremurilor actuale este creșterea numărului oamenilor proști în dauna celor inteligenți. Dezbaterea despre ceea ce înseamnă un om inteligent este vastă, atât din perspectiva omului comun, cât şi din cea ştiinţifică sau filosofică.

 

Înainte de a înțelege caracteristicile unui om inteligent, ar mai exista o întrebare: ne îndreptăm spre o “stupidizare” a umanităţii? Există în acest sens o tendinţă paradoxală şi periculoasă a începutului de secol XXI și căreia în neuroștiințe i s-a dat un nume: efectul Flynn. Definit de profesorul James Robert Flynn, de la Universitatea Otago, din Noua Zeelandă, efectul Flynn relevă că în anii 2000, în ciuda progreselor pe toate planurile, a dinamicii vieţii şi a posibilităţilor de afirmare individuală, omul contemporan a regresat din punctul de vedere al inteligenţei.

 

Un alt documentar, “Demain tous crétins?” (Mâine, toţi proşti?), susţinut de antropologul englez Edward Dutton, specialist în inteligenţa umană, insistă pe o realitate demonstrată de studii şi cercetări, aceea că: "Suntem din ce în ce mai proşti. Se întâmplă chiar acum. Este un fenomen în desfăşurare şi este imperios necesar să conştientizăm acest fapt şi să găsim soluţii".

 

Carlo Cipolla, specialist în istoria economiei mondiale, susținea încă din anii 90' în lucrarea “Allegro ma non Troppo con le Leggi Fondamentali della Stupidita Umana”, că idiocrația tinde să devină cea mai gravă ameninţare la adresa umanităţii. “Proştii sunt mulţi, iraţionali şi reprezintă o sursă continuă de probleme pentru ceilalţi. Pentru că nu pot fi izolaţi, singura modalitate prin care o societate se poate apăra de idiocraţie este stimularea continuă a inteligenţei”, spunea profesorul italian de la Universitatea Berkeley, California.

 

Într-un astfel de context, a cunoaşte caracteristicile oamenilor inteligenţi este esenţial. Ce înseamnă a fi inteligent? A fi instruit, educat, a citi mult, a rezolva probleme complicate, a şti ce se petrece în lume? Cum poate fi definită inteligenţa umană? Prin nivelul IQ-ului, prin acţiuni, prin deciziile luate?

 

Iată elementele definitorii pe care le manifestă un om inteligent:

 

1. Creativitatea - este semnul unui spirit flexibil şi deschis, aflat mereu în căutarea altor provocări în domeniul cunoaşterii, fie prin profesie, fie prin cultivarea unor pasiuni care exploatează această zonă a personalităţii; oamenii inteligenţi nu se lasă prinşi în prejudecăţi şi idei primite de-a gata; persoanele creative evită “drumurile bătute”, previzibilul, rutina;

 

2. Curiozitatea - nu în sensul banal de a pune mereu întrebări, pentru a afla orice despre oricine, ci al căutării continue, în zonele de interes profesional, general, individual, pentru a descoperi informaţii noi, care să fie integrate în universul cunoaşterii personale; de altfel, aceste persoane, in general, stăpânesc mult mai multe cunoştinţe în domeniul lor de activitate decât ceilalţi;

 

3. Originalitatea - este una dintre caracteristicile oamenilor inteligenţi care se poate manifesta atât în profesie, cât şi în situaţiile de viaţă cotidiene, prin rezolvarea atipică a problemelor, prin soluţii întotdeauna surprinzătoare pentru cei din jur; de aceea familia, colegii de serviciu, cunoştinţele apelează la ajutorul oamenilor, pe care îi consideră inteligenţi, în luarea deciziilor sau pentru rezolvarea problemelor de orice fel;

 

4. Capacitatea de abstractizare şi de vizualizare - reprezintă reflexul unei inteligenţe exersate îndelung şi continuu, care conduce la conexiuni inedite între informaţii, între concepte, la idei şi ierarhizări de raţionamente uneori dificil de pus în cuvânt, pe care cei din jur de obicei nu le înţeleg sau le înţeleg cu greutate;

 

5. Rapiditate în analizarea şi asimilarea noilor informaţii - trăsătură care, în mod obişnuit, pentru oamenii inteligenţi, se asociază şi cu aplicarea corectă în practică a acestor informaţii.

 

6. Păstrarea calmului în toate împrejurările - o calitate deosebită, mai ales în condiţiile în care pot să existe nenumărate motive care să declanşeze enervarea sau nemulţumirea. Oamenii inteligenţi au mai multă stăpânire de sine, mai mult autocontrol decât ceilalţi, iar un studiu realizat la Universitatea Michigan, pe 600 de persoane, a arătat, fără dubiu, că persoanele cu un coeficient intelectual mai scăzut sunt mult mai agresive, iar copiii care trăiesc într-un mediu ostil au probleme în privinţa dezvoltării mentale;

 

7. Oamenii inteligenţi îşi cunosc valoarea – spre deosebire de cei mai puţin inteligenţi, care au tendinţa de a se supraevalua şi de a avea întotdeauna dreptate, oamenii inteligenţi au o justă reprezentare a propriei valori, trăsătură din care derivă şi alte calităţi, precum generozitatea şi empatia care sunt cultivate şi prin educaţie;

 

8. Capacitatea de recunoaştere a propriilor greşeli - este una dintre caracteristicile oamenilor inteligenţi care nu-i vor învinovăţi pe cei din jur pentru eşecurile lor posibile;

 

9. Oamenii inteligenţi pot fi uneori reticenţi în relaţiile cu cei din jur - este o caracteristică generată de tentaţia de a analiza permanent persoane şi lucruri; când construiesc însă relaţii de prietenie, acestea sunt solide şi de lungă durată, mult mai stabile decât ale celor mai puţin inteligenţi;

 

10. Persoanele cu un grad de inteligenţă mai ridicat au tendinţa de a se culca târziu - aşa spun toate studiile, o trăsătură justificată, probabil, de dorinţa mai mare decât a celorlalţi de a da sens timpului lor, de a învăţa şi a se dezvolta intelectual;

 

11. Oamenii inteligenţi au un simţ al umorului mult mai dezvoltat decât ceilalţi - un test realizat cu un grup de persoane care realizau desene animate a relevat că aceştia au avut rezultate excepţionale la testul de inteligenţă;

 

12. Persoanele inteligente au tendinţa de a amâna activităţile de rutină, ca şi sarcinile de serviciu care li se par inutile - aceste persoane nu cad aproape niciodată în capcana clişeului “echilibru între muncă şi viaţa privată”, reuşind să fie dedicate 100% faţă de ceea ce fac, pe toate fronturile, în acelaşi timp.

 

13. Oamenii inteligenţi preţuiesc relaţiile cu ceilalţi, dar selectiv, evitând excesul de viaţă socială, care îi oboseşte, preferând să se dedice preocupărilor lor; acceptă, de asemenea, fără resentimente, faptul că nu pot fi pe placul tuturor.

 

Aşadar, a recunoaşte caracteristicile oamenilor inteligenţi şi a cultiva empatia faţă de aceştia este un semn al propriei inteligenţe şi un mod de a contracara tendinţa de “stupidizare” din societatea contemporană, de a combate “idocraţia”.

 

Inteligenţa poate triumfa în faţa idiocraţiei, dacă tot mai mulţi oameni decid să-şi folosească puterea de a gândi, să-şi depăşească limitele şi stereotipiile, să înţeleagă, să ştie, să progreseze. Orice reuşită este, până la urmă, rezultatul muncii, al curajului şi al inteligenţei.

 

"Inteligenţa umană conţine în sine formele tuturor lucrurilor şi are capacitatea de a se asimila oricărui gând, motiv pentru care putem spune că întreg Universul se află, de fapt, în interiorul ei, inteligenţa oferă cea mai profundă înţelegere a lucrurilor şi este cea care dezvăluie cel mai bine adevărata lor frumuseţe” (Victor Cherbuliez) - sunt alte argumente care pledează pentru conştientizarea şi cultivarea activă a acestei dimensiuni inconfundabile a fiinţei umane şi fără de care nu am fi putut evolua.

 

Primit de la prof. dr. Adrian Botez via Internet