Romanul de azi: JUDECĂTORUL ȘI JURNALUL ARS... Dumitru Hurubă: „Revenind la volumul de faţă: întregul eşafodaj al cărţii este constituit dintr-un cumul de momente, situaţii sau întâmplări care gravitează în jurul lumii economice postdecembriste supusă unui proces de degradare aproape spectaculos. Autorul, fin observator şi bun cunoscător al fenomenului ca atare, nu în puţine rânduri analizează situaţiile din interiorul acestora, ceea ce creează o atmosferă de indubitabilă veridicitate”

 

Dumitru Hurubă

 

                          ÎNTRE CLASIC ŞI MODERNISM

 

Harnic şi cu o respectabilă putere de muncă, autorul acestui interesant roman (Judecătorul şi jurnalul ars), oferă cititorilor o naraţiune-frescă prin intermediul căreia se poate pătrunde într-o lume recuperată dintr-o ireversibilă cădere în necunoaştere. Pătrunzând dincolo de o aparentă substantivare a momentelor acţiunii, scrierii, este de apreciat efortul lui Constantin Stancu – autorul – de a salva desfăşurarea unor evenimente ca parte integrantă a istoriei noastre recente. În această ordine de idei, romanele Vadul Ars (2016) şi Migranţi fără bagaje (2019), la care trebuie adăugat, obligatoriu, recenta apariţie editorială Judecătorul şi jurnalul ars, se constituie într-o trilogie perfect mulată pe realitatea ca materie primă utilizată pentru edificiul întregii construcţii romaneşti.

Revenind la volumul de faţă: întregul eşafodaj al cărţii este constituit dintr-un cumul de momente, situaţii sau întâmplări care gravitează în jurul lumii economice postdecembriste supusă unui proces de degradare aproape spectaculos. Autorul, fin observator şi bun cunoscător al fenomenului ca atare, nu în puţine rânduri analizează situaţiile din interiorul acestora, ceea ce creează o atmosferă de indubitabilă veridicitate. Însă acesta nu este decât o probă perfect plauzibilă a realităţii reflectată nu prin imaginarul sau fabulaţiile autorului, ci tocmai prin utilizarea unor prime informaţii precum cele conţinute taman de… jurnalul ars. Însă ar fi total greşit să credem că avem în Constantin Stancu un simplu autor de ocazie, în ce mă priveşte mai degrabă aş risca să spun că avem în demonstraţiile sale de prozator un experimentat narator şi foarte bun cunoscător al temei alese pentru comentare şi disecţie inclusiv dacă, printr-o simplă reducţie, ne vom referi la partea cu dialogurile dintre personaje. În această ordine de idei, trebuie subliniat că Judecătorul şi jurnalul ars este unul dintre foarte puţinele romane actuale în care domină dialogul dintre personaje, aici putem pune întrebarea nu lipsită de logică: prin dialoguri se valorifică substanţa cărţii, sau se întâmplă o uşoară diluare a tematicii? Stancu ştie şi a simţit acest pericol, astfel că se transformă într-un foarte atent şi abil distribuitor de sarcini pentru personajele implicate în discuţie şi astfel întreaga atmosferă este un rezultat excelent al exploatării situaţiilor. Implicarea sa în problematicele romanului nu este una formală, ci, prin manevre ideatice şi inteligente el, în calitate autor, devine un priceput cunoscător şi co-participant la un moment sau altul din viaţa firmei, din viaţa social-economică de la Vadu Ars. Evident, cum era şi normal, cam toată acţiunea romanului, cu bune şi mai puţin bune, nu este doar emanată din jurnalul judecătorului Teo Ciocan, ci întreaga lume a romanului gravitează în jurul citatelor şi, nu o dată, este condiţionată de substanţa acestuia. De altfel, următorul citat ne avertizează, încă de la pagina 12: „Am decis să ţin un jurnal. Nu pot să stau dacă nu scriu ceva, scrisul e un fel de terapie, ne informează Teo Ciocan, dar e şi un mod de a transmite mesaje în lumea paralelă care ne înconjoară.”, iar Stancu, printr-un transfer de imagine, are permanent în vedere acest deziderat…

Înaintând în lectură, se conturează subtil, dar pregnant, calitatea de prozator prin care autorul se încadrează în comunitatea selectă a prozatorilor ardeleni. Am avut această bănuială în timpul lecturii, iar după terminarea de citit, am fost convins. La urma urmei exact prin această prismă trebuie citită proza lui Constantin Stancu, autor care s-a lansat în ultimii ani ca unul dintre cei mai meticuloşi romancieri din generaţia lui, iar testul final şi credibil din acest punct de vedere îl constituie acest ultim roman din trilogia legată de Vadu Ars. Pare oarecum frapant, însă, dacă privim mai atent lucrurile şi chiar aruncându-ne privirea şi „printre rânduri”, vom descoperi un autor foarte apropiat de personajele romanului său, rar, foarte rar şi pentru scurte reflecţii el privind situaţiile cu clară detaşare, fiindcă implicarea sa directă în viaţa personajelor sale îi asigură întregii desfăşurări romaneşti autenticitate şi credibilitate. Acesta ar fi unul dintre marile câştiguri ale scrierii, în primul rând pentru că există permanent o comunicare specială care este şi dovada indubitabilă că romancierul participă efectiv şi afectiv la existenţa personajelor. De fapt, are loc o perpetuă construcţie/reconstrucţie a acestora începând cu Teo Ciocan, deţinătorul jurnalului, Dorina, Eduard Buzatu… Şi nu pot trece mai departe fără a exemplifica, folosindu-mă de un scurt citat, meticulozitatea cu care romancierul îşi prezintă unul dintre personaje: „Dorina îşi privea chipul în oglindă. Semnele vremurilor erau vizibile. Totuşi, un văl special îi învelea faţa într-o lumină blândă. Se simţea tânără încă. Lumea avea mersul ei, dar frumuseţea (avea) reguli nescrise care aveau efecte pe termen lung. (p. 104).

Părerea mea este că avem în Constantin Stancu unul dintre cei mai serioşi şi talentaţi prozatori actuali, sau altfel spus: unul dintre scriitorii postdecembrişti care îşi respectă şi statutul, dar se şi integrează în literatura nouă fără a se abate de la regulile tradiţional-clasice ale literaturii autohtone şi, în primul rând, cea de sorginte ardelenească. Evident că el execută un soi de echilibristică absolut agreabilă între cele două elemente constitutive ale literaturii clasice şi moderne-moderniste cuprinse între anii 1900, să zicem şi 1989-2021. Cu toate-acestea, atent şi meticulos, cum aminteam, şi fără a părăsi un tipar deja fixat în spaţiu şi timp, Constantin Stancu demonstrează cu fiecare scriere a sa că este pe drumul bine ales al construirii şi rotunjirii zestrei sale de prozator care se debarasează treptat-treptat de tarele-tributuri pe care nu puţini autori actuali le plătesc în detrimentul propriilor creaţii literare. În această ordine de idei, cu romanul Judecătorul şi jurnalul ars, autorul devine un romancier solid şi bun stăpân pe uneltele sale de lucru…

Constantin Stancu: JUDECĂTORUL ŞI JURNALUL ARS

Editura Universitară, 2021

Text apărut în rev. „Banchetul” 1-3/2022.