IEȘIREA PRIN
PSALM ÎN OPERA LUI EUGEN DORCESCU
Eugen Dorcescu
își continuă mesajul poetic cu volumul APROAPELE. 111 Psalmi și alte poeme,
apărut la Editura Eurostampa, din Timișoara, în anul 2022, 163 pagini, plus
Anexe foto color, cu o postfață de Florin-Corneliu Popovici. Mirela
Ioana-Dorcescu ne prezintă istoria acestei cărți chiar la început, cu o Notă
asupra ediției. Ne introduce-n atmosfera poeziei scriitorului. Nota
ne informează că Sumarul a fost finalizat în anul 2022, în acea săptămână
încărcată de lumină, de Sărbătoarea Învierii Mântuitorului, Praznic prin
excelență, în istoria Creștinismului și a lumii. Textele au fost, în timp,
riguros arhivate, au fost adunate, cu sfințenie, în perioada anilor 1992-2000,
poetul având o imensă grijă pentru adevărul conținut în psalmi.
Suntem în fața unui gen aparte, mai rar abordat în literatură, la limita cu
teologia. Sunt 111 psalmi, avem un mesaj subliminal legat de Dumnezeul Triunic
(Tată, Fiu, Duh Sfânt), trei ipostaze verticale, trimițând spre Cerul lui
Dumnezeu. Divinitatea este aproape de scrib, o prezență copleșitoare, care
generează nu numai literatură, mesaj, limbaj, poduri spirituale, generează o
relație între Dumnezeu și om, posibilă prin capacitatea omului de a-și asuma
limitele și de a accepta că este doar lutul în Mâna Creatorului. Pe de altă
parte, aproapele este și semenul de lângă scrib, cel care acceptă iubirea ca
punte de lumină între oameni și punte de lumină cu Dumnezeu. Poetul scrie:
„Voi, frați nefericiți preafericiți,/ Ce vă-ntrebați și căutați mereu!/ Vă chem
pe culmea sufletului meu./ O, dacă-ați ști, dacă-ați putea să știți/ Ce viu și
ce concret e Dumnezeu!” (Aproapele, p. 137). De reținut alăturarea
„frați neferiți preafericiți”, aparent antagonică, ce exprimă tragedia și harul
puse în ființa umană, paradoxul tainic al existenței.
Psalmul are o istorie îndelungată, rădăcinile sale sunt în Scriptură, îi revine
menirea de a-l ajuta pe om să prindă tehnica adresării către Dumnezeu, modul
cum trebuie să procedeze, starea cuvenită, cuvintele, pauzele, tăcerile,
așteptarea răspunsurilor. Este o dispoziție lăuntrică specială, eul intră cu
greu în această poziție spirituală. Dumnezeu poate să accepte sau să refuze.
Psalmul nu e rugăciune, se aseamănă, însă, cu ea, i se suprapune, lucrurile se
întrepătrund. Acest gen a mai fost cultivat în literatura română de Paul
Aretzu, Horea Bădescu, Paulina Popa, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi etc.
Au fost selectate și reținute, din manuscrise (cu acordul autorului, desigur,
destul de greu de obținut, datorită rigorii și seriozității), o seamă de poeme
scrise într-o etapă mai veche a creației, după perioada de definitivare a
Psalmilor în versuri și înainte de contribuția lui Eugen Dorcescu la editarea
Bibliei, diortorisită după „Septuaginta” de marele cărturar și slujitor creștin
ortodox al Clujului, Vadului și Feleacului, Bartolomeu Valeriu Anania. De fapt,
volumul i se dedică acestuia, cu generozitate și înțelepciune, dovadă că partea
spirituală continuă și-n eternitate. Aproapele rămâne aproape și în planuri
subtile…
Cartea are un moto expresiv, edificator și exact, legat de mesajul întregului
text: „Nu voi muri, ci voi fi viu și voi povesti lucrurile Domnului.” (Sfânta
Scriptură, Ps. 117:17).
Prezentul volum aruncă o punte între cărțile poetului, leagă lucrurile cu
abnegație și atenție maximă.
Este o punte cu Jurnalul (două volume), Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal,
1991-1998 și ADAM. Pagini de jurnal, 2000-2010, Editura Mirton,
Timișoara, 2020, precum și cu Biblicele, ediția I, 2003, Editura
Marineasa din Timișoara; ediția a II-a, 2021, Editura Eurostampa din Timișoara.
Mesajul se rotunjește și apare luminos, original, adânc.
Aproapele se structurează în trei părți: o secțiune de 111 Psalmi, însoțiți de
un prolog și un epilog; urmează poeme de factură spirituală, publicate mai
recent, ca o legătură în timpi diferiți din creația poetică; partea a treia
este un discurs omagial semnat de Florin-Corneliu Popovici. Se mai adaugă o
biobibliografie a autorului și câteva anexe ilustrative, dovadă că opera unui
poet se coagulează în timp și spațiu, necesită muncă, dedicare, acceptarea
rigorilor acestui gen. Ultimele poeme fac legătura între perioade diferite, dar
sunt unitare, încastrate în blocul masiv de texte scrise.
În Nota asupra ediției, Mirela-Ioana Dorcescu (soția poetului și
partener de viziune) afirmă: „Subliniem că, în Aproapele (111 Psalmi și alte
poeme), toți Psalmii sunt ai lui Eugen Dorcescu. Strigătul său către
Dumnezeu este rugăciunea cu care se identifică Poetul” (p. 10).
Psalmii au două planuri spirituale. Unul, în care poetul intră în pielea
scribului, folosește simboluri, semne, metafore utilizate în literatura
creștină, acceptate de cititorul obișnuit al Scripturii. În cel de al doilea
plan, scribul vine cu simbolurile, semnele, metaforele proprii, autentice,
originale. Face legătura dintre un trecut marcat de prezența divină și un
prezent copleșitor, modelat de prezența lui Dumnezeu în momentul revelației
particulare.
La finalul unor psalmi, avem trimiteri la pasaje din Vechiul Testament
și din Noul Testament, astfel mesajul are rigoarea adevărului biblic. Pe
de altă parte, sunt semne aflate în narațiunea Scripturii: flacăra de pe drumul
Damascului; Muntele Sfânt, Sionul; trimiteri la viețile lui Adam, Avraam,
Iisus; simbolul crucii; lumina divină; sângele lui Iisus etc. Sunt și semne
personale: „ziua mi-aruncă peste umeri o zeghe”; „Lacrimile mele ce curg din
ochii Tăi”; „cerul pal/ aruncă limuzine de cristal”; „eu dorm între lăcate și
zăbrele”; „fauna ploii își face siesta”; „gerul împietrește misterul” etc.
Talentul, cultura, rigoarea cărturarului, toate îl ajută pe Eugen Dorcescu să
ne prezinte poeme dense, cu impact asupra cititorului, și care transmit energia
divină captată de poet în momentul creației. Avem un jurnal poetic, marcat de
anotimpuri, stări, căderi în abis, recuperarea memoriei ancestrale, intrarea în
mit ca-ntr-o catedrală. Suferința lui Dumnezeu pentru creația Sa se transmite
asupra poetului. Acțiunea unei lumi oarbe se vădește prin: apa neagră, vântul
care scutură catargul, hăuri care apar brusc. Poetul scrie: „…intru-un cosmos
prin durere” (p. 15), fără bagaje specifice, neputincios, limitat, copleșit.
El, omul și scribul, are capacitatea de a vedea tabloul general al creației.
Primăvara îi oferă perspectiva (păsări mov, un miraj de suflete ce zboară): „Și
totuși, amintirea nu ne minte./ Am fost cândva acolo și-am văzut./ Am fost mai
înainte de-nceput,/ De ființa noastră însăși mai `nainte” (p.19).
Prezența divină se manifestă în fiecare anotimp, primăvara, în luna martie,
lanțurile vremii se dezgheață, se simte aceeași flacără de pe drumul
Damascului, flacăra eternă care a marcat viața apostolului Pavel, l-a schimbat
pentru totdeauna. La fel și pașii lui Dumnezeu în vârful duzilor, pe vremea
regelui David… Sunt manifestări care au efecte asupra celor receptivi la marea
călătoriei în istorie… „Nădăjduiesc și-am tot nădăjduit/ Ori flacăra din drumul
spre Damasc,/ Spre-a fi stare iarăși să mă nasc,/ Ori susurul acela negrăit”
(p. 21).
Anii afectează ființa poetului, fiecare oră are greutatea ei, fiecare noapte
are durerea și acțiunea ei: „Trupul tăiat, retezat, stivuit,/zi de zi, de al
nopții/ cuțit” (p.25). Păcatul originar/ strămoșesc se manifestă în ființa
omului, nu-l poate evita, constată și atât, asumându-și destinul. Scribul își
asumă și el destinul. Psalmul 30 reflectă acest lucru, acut, irevocabil,
dureros de real. Un psalm dens, cu sensuri multiple, punând accentul pe
lucrarea divină:
„Știu: voi/ muri uitat și sărac,/ un ascet învelit în/ pânză de sac./
Implorând, până-n/ ultima clipă,/ să mă-nvăluie-n umbra-I/ divina aripă./ Încă
de-acum,/ nu mai am niciun/ țel, niciun drum./ Mă întreb cine sunt./ Pământul
din mine nu/ mai este pământ” (p.47).
În noiembrie, toamna de aur, cu toate capcanele ei, aduce lumina lichidă, una
subtilă, secretă, greu de perceput, dar o prezență atroce. O lumină aparte,
venind apăsător, crunt de real și cu impact: „Lumina aceasta sângerie-i/
lichidul/ ce curge, ce va curge, ce-a curs/ – cum s-a mai spus -/ din coasta
străpunsă, de-a pururi,/ în slavă, a Domnului nostru Iisus” (p. 34). Doar cel
în relație cu Dumnezeu va pricepe semnul, va capta lumina aceasta, doar cel
care a fost inițiat, a suferit, a murit – înviat cu Iisus, sfidând timpul. Sunt
semne și semne, la Dorcescu semnele biblice se suprapun semnelor personale. El
are meritul de a scrie despre aceste anotimpuri ale credinței…
Indiferent de timp și stare, de anotimp și eternitate, în lume există o ploaie
presantă, prezentă, acută. Ploaia de lumină și cenușă, căzând din Infern.
Poetul declară: „Asemenea noi: suntem și/ liberi, și legați în/ obezi și
cătușe./ Tragice ființe, vinovate/ ființe. Ființe de soare și/ de cenușă” (p.
73).
Imaginea lui Iisus pe cruce este una care marchează istoria, un tablou aparent
cunoscut, dar Cerul îl protejează ca-ntr-o haină, „în aura de raze și de
taină”. Un tablou care domină timpul ce ni s-a dat, fără Crucea Lui nu există
salvare/ mântuire… El separă lumile, adună oamenii, le marchează existența
într-o ramă de „plasmă și sânge” (p. 128)…
Scrisul psalmilor este și o rugăciune pentru poet, o mărturisește în psalmul
74, presiunea responsabilității este imensă, teribilă, până la disoluția
ființei: „Tot ce-Ți scriu, ce Ți-am scris/ a căzut în gloriosu-Ți/ abis”
(p.93).
Exemplele pot continua. Cei 111 psalmi au fost trecuți pe hârtia fragilă într-o
vreme trecută, vin dintr-un trecut prezent. Cele patru poeme, psalmi din final,
finalizați în anii din urmă, dintr-un prezent trecut, cu pași spre viitorul
protector, leagă substanța întregului volum, îi dau o dimensiune specială:
istoria unei relații dintre om și Dumnezeu. Una elegantă, literatura fiind
mijlocul prin care omul poate exprima frumosul, un răspuns la grația divină.
Ultimul psalm, prezența aripii minunate se vădește prin zefirul jucăuș, la fel
ca-n Evanghelia după Ioan. Nicodim primește de la Iisus semnul: vântul nu-l
vezi, dar vezi arborii/ copacii/ lumea vibrând sub presiunea invizibilă,
delicată și fermă: Duhul Sfânt… Aproape și departe, iată dimensiunea în care se
mișcă omul folosind cuvintele, ele se percep cu un simț special și marchează
nevăzutul. Sunt Logosul… Cităm: „Aici, în parc, la numai câțiva pași/ de casa
mea și, totuși, ce departe/ de lume, viață și de moarte,/ de n-ar fi fost ca
Duhul să mă poarte,/ spre lumea celor scriși în Marea Carte,/ aș fi rămas, pe
veci, cu cei rămași” (p. 138).
Stilul lui Eugen Dorcescu este cizelat până la limită, exprimă prin cuvinte
legate riguros, matematic și armonios, cu o muzicalitate internă proprie, un
adevăr literar profund. Am putea spune că suntem în prezența unei poezii
religioase, dar suntem și în prezența unei lirici existențiale, care forțează
la maximum realitatea profundă, aducând în plin plan un adevăr experimentat de
ființa umană. Cititorul se va putea racorda la trăirile redate în volum, va
înțelege că există ceva mult mai mare în lume… Citim: „Învierea din morți/
ne-nfioară, oricât/ am fi de lumești, de/ netoți,/ de roboți.” (p.22).
Zenovie Cârlugea puncta, referindu-se la volumul de față: „Fie că se exprimă în
versuri șlefuite prozodic și solemne de 10-11 silabe, în ritmuri iambice, fie
că, nu de puține ori, gândul canonic se desfășoară după libertățile versului
liber, este de regăsit în acești psalmi atât drama unui suflet care
conștientizează impasul ontologic al omului, cât și năzuința întru salvare și
eliberare. Iar acest deziderat este, desigur, de referențialitate spirituală,
de trăire biblică, întru numele Domnului, adică într-o metafizică de ordin
creștin, deschizătoare de ceruri și de pacificări redempționale” (Dinamica
structurantă a unor antinomii imaginare în lirica lui EUGEN DORCESCU:
„APROAPELE. 111 PSALMI și alte poeme” – 05.07.2022, pe rețeaua socială
Facebook și în revista „Măiastra” – Târgu Jiu).
Poetul scria: „Creatură bătută de soartă,/ omul își duce în cârcă/ tot mai
greu, și mai greu,/ istoria moartă” (p.117). Este panorama asupra unei istorii
în care totul a devenit invers.
În final, fenomenele au o dimensiune personală pentru fiecare, iată semnul:
„Toate-s gândite, croite cu dreaptă/ măsură./ Chiar și cafeaua cu zaț. Chiar/
și felia – ce mestec – de zgură” (p.28).
Constantin Stancu
Text apărut în rev. Vatra veche, nr. 10/2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu