O antologie de poezie românească, realizată de Mihai BARBU și Dumitru Augustin DOMAN, ”100 de poeți români de azi și poemul lor identitar”, apărută la Editura HOFFMAN, în anul 2025, 340 pagini. La început, cei doi autori povestesc despre modul cum au izbăvit antologia; Sunt și unele absențe notabile din această carte bazată pe numele scriitorilor, faptul se datorează lipsei de reacție a autorilor invitați să participe cu un poem (identitar), aceasta fiind alegerea lor. Antologia se citește cu interes, avem amprenta poeziei românești, dublată de motivația, de argumentele poeților referitor la poemul pe care îl consideră cu adevărat reprezentativ, contextul în care s-au născut poemele, cu suferință, mirare, bucurie, pasiune pentru frumos. Este o dovadă cât de frumoasă este poezia românească din zilele noastre. Un demers cât pentru o instituție, dovadă că se poate realiza țesătura literară atunci când proiectul este serios, reprezentativ și bine structurat.
.........................................................
.........................................................
Iată poemul:
Memoria
luminii
Lumina îşi păstrează memoria,
nimic nu se pierde în valul ei,
nimic nu se câştigă în laptele ei.
E lumina care îşi aduce aminte de
începuturile lumii şi de obsesiile tale oranj sau mov,
de insomniile galbene în care se odihnesc gutui.
Lumina este aceeaşi ieri, azi şi mâine,
în prezenţa ei lumea se face încăpătoare,
cuvintele dau rădăcini subţiri şi vocale discrete de clorofilă.
Lumina cuprinde totul,
prinde în coroana ei soarele miriapod şi
piatra pe care s-au scris cele zece porunci.
Lumina are degete delicate de brumă,
ne atinge trupurile imperfecte şi ne prefacem în sfinţi,
dar nu vedem asta, avem ochi și nu mai vedem.
Lumina înfloreşte în braţele lui Dumnezeu
ca un buchet imens de floarea soarelui…
Prin timp lasă urme:
urechea lui van Gogh,
capul lui Caravaggio,
oul din care a fugit Brâncuşi.
Formulele neînţelese în care s-au pierdut
oamenii de ştiinţă într-o eternitate relativă,
sau vitraliul pictat din marile catedrale
în care se zbat vrăbii cu aripi de diamant…
Povestea poemului
Orice poem are o poveste, cuvintele răsar în urma gândurilor ca ierburile după ploaie.
Ne datorăm existența luminii, în ea există toate informațiile necesare pentru a trăi. Citești textele oamenilor de știință și prinzi importanța ei în echilibrul universului, plus un poem care îți sare în față, leopard.
Citești cărțile vechi, cele considerate sfinte, toate se referă la lumina care străbate totul. Poemul se scrie singur după ce ai parcurs cărțile din biblioteca văzută și nevăzută. Este ca o explozie în mintea omului atent.
Fără lumină am fi în întunericul carnivor. Cu ea plutim spre altceva, poemul se naște din dinamica timpului. Timpul vine din inima luminii, așa ne obișnuim cu trupul și gravitația din fiecare clipă.
Poemul a venit la timpul potrivit, nici mai repede, nici mai târziu. S-a finalizat în anul 2016, în volumul de poeme Etemenanki – Ultima săptămână, apărut la Editura CronoLogia din Sibiu.
În spatele lui, biblioteca. Cărți pe suport de hârtie, cărți în lumea virtuală. În față alte cărți, unele se vor scrie chiar pe carnea celui care citește, memorează și se preface în rază, cu roua fotonilor pe chip…
Constantin Stancu ©
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu