Despre imaginea inexorabilă a vremurilor
Nicolaie Arsenie (n. 1039), ziarist binecunoscut în
publicistica actuală, și-a petrecut copilăria și adolescența în satul
hunedorean Lăpușnic. După absolvirea Liceului Decebal din Deva în 1955, devine
student la Facultatea de Filozofie, Secția Ziaristică din București. Absolvent
cu rezultate remarcabile (1960), după un an de profesorat la liceul din Ilia,
catedra de filozofie, este angajat ziarist în București la Scânteia tineretului, unde efectuase practica în ultimul an de
studenție. Se va remarca prin talentul său de om al condeiului în toate
genurile publicistice. În 1977 este transferat la revista Flacăra condusă de poetul Adrian Păunescu unde va ocupa funcția de
redactor-șef adiunct, în paginile
căreia va fi mereu prezent.
În 2019 publică la Editura Semne volumul Fără Ieri nu e Mâine (249 de pagini), ce
cuprinde articolele publicate în revista Flacăra
lui Adrian Păunescu între anii 2009-2019. Este o carte despre problemele
„fierbinți” aflate pe scena politică
și socială românească. În primul rând, realitatea actuală. În al doilea rând,
similitudinile la ordinea zilei și în alte vremuri, în alte epoci. „Aceleași fenomene, situații care au
întreținut și întrețin animația bulversată de pe scena socială au marcat
neîntrerupt preocupările societății românești, aceleași întrebări și
controverse au inflamat mereu dezbaterea publică acum ca și cu decenii și chiar
secole în urmă... M-am străduit pe cât mi-au îngăduit mijloacele documentare să
ilustrez neperisabilui adevăr relevat de binecunoscutul vers eminescian după
care „Toate-s vechi și nouă toate” (p.8).
Distingem în aceste eseuri politice, ce compun
cartea, străduința cărturărească a autorului, care a scotocit bibliotecile,
arhivele, documente oficiale, cărți, colecțiile de ziare. Bine scrise, însemnările
sale dovedesc că, în adevăr, fără Ieri nu e Mâine. Pledoaria este
vie, citim astfel o istorie bine documentată a politicii românești. Întâlnim în multe pagini forma explozivă a satirei, a pamfletului.
Temele abordate rezultă chiar din titlurile textelor,
la care ne vom referi: Corupția nu au inventat-o comuniștii”; „De ce se opune
inginerul Ion Iliescu”, „Un deziderat de un secol și jumătate: Descentralizare,
dar nu autonomie”; „De la Iuliu Maniu către Emil Boc”; Organizarea haotică de
astăzi trebuie să înceteze”; „Dorințele Partidei Naționale sunt actuale și
astăzi”. „Despre mintea care ne cam lasă”, „Politica noastră, afacerile
noastre”, De la Dunăre la Mare,un pustiu de nepăsare”, „Listele lui Iuliu Maniu
și listele de astăzi”, „Poveste cu și
despre generali”.
Sau „Bucureșteni,
apărați-vă dreptul, Snagovul și Pădurea Băneasa sunt ale voastre”. Sau: „Ce ar
scrie astăzi filozoful Nae Ionescu despre partidele politice și politicieni?
Ceea ce a scris și pe vremea lui!”.
Scrie despre mari personalități implicate în marile
evenimente ale timpului lor. Despre noi și Europa, cum reedităm Epoca Fanariotă.
Despre balastul moștenit, în opinia unor noi specialiști, din epoca comunistă,
corupția, construcții ceaușiste, dar cu precădere politica cea de toate zilele. Orice încălcare a legii, tot
amalgamul ce sfidează legea, toate se datorează, în opinia unor comentatori, de
obicei tineri, moștenirii regimului trecut detestat în 1989. Răsfoind Monitorul
Oficial din anii interbelici, iată ce constată: „Nu era zi în România monarhică
în care de la tribuna Camerei Deputaților să nu se rostească cuvântul corupție”. Citează pe două pagini extrase din procesele
verbale ale vechiului parlament, conchizând cu „Situațiile relatate se confundă
lesne cu întâmplări din ziua de azi, cu deosebirea că prezentul apare
indiscutabil mai generos și ca frecvență și ca dimensiuni în astfel de situații
( p10).
În 2009, guvernul Tericeanu a lansat ideea reluării
lucrărilor la proiectul de realizare a Canalului București-Dunăre. Au început
controversele, interesele. Cel mai
înfocat oponent a fost inginerul Ion Iliescu, argumentând că a fost o aberație
a ceaușismului. Îi citim istoria în cele opt pagini din cartea în discuție.
Proiectul inginerului energetician Dimitrie Leonida pentru construirea
Canalului Argeș-București-Dunărea și electrificarea liniei ferate București-Brașov
a fost adoptat de Parlamentul României în 1929, cu un sigur vot împotrivă. „O idee mare, o
concepție îndrăzneață”, scria Pamfil Șeicaru. Lucrările au început în 1984 și
avansau în ritmul specific epocii, abandonat în 1989.
În
„De unde vine vorba: Te uiți ca pisica în calendar?” scrie despre
evenimete ce au marcat istoria noastră. Suntem
obișnuiți cu sărbătorirea unor evenimentelor fără semnificație, chiar locale,
chiar medaliate, cheltuindu-se sume importante, în schimb despre cele care au
marcat cu adevărat istoria precum
Răscoala țărănescă din 1907, la o sută
de ani în 2007, nu s-a rostit nici un cuvânt. Din contră, după 1989 a apărut un
puternic curent de expulzare a tristului eveniment din istoria națională. Sunt
prezentate și alte evenimente: prima sală de cinema, înființarea Muzeului
Tehnic Român, Societea Scriitorilor Români, și altele. Încheie articolul cu:
„Nu-mi fac iluzii. Constat că amneziile acestea, ingratitudine față de propria
istorie sunt în ultima vreme tot mai numeroase. Am dobândit o exclusivă mutație
internațională, calendarul național de evenimente și sărbători fiind trecute la
o parte și înlocuite cu altul străin” (p 53).
Nu
lipsite de dramatism sunt și paginile despre învățământ, domeniu unde, la fel,
toate-s vechi și nouă toate. Dezbaterile parlamentare au fost mereu altele și
altele. Învățământul de toate gradele a fost supus unor neîntrerupte „bulversări,
încât s-a ajuns ca nimeni să nu mai priceapă încotro se îndreaptă și unde va
ajunge”.
Întreaga deontologie a politicii
românești între cele două războaie se sintetizează în cele cinci pagini ale
textului întitulat „Ce ar scrie astăzi
filozoful Nae Ionescu despre
partide, politică și politiceni? Ceea ce a scris și pe vremea lui”.
Textul este un profund comentariu la
cartea „Roza vânturilor”, o culegere de articole publicate de filozof între
anii 1929-1933. Partidele, prin veșnicile controverse, își urmăreau propriile
interese. Nu aveau programe clare, predomina adularea șefilor în orice împrejurare, numai cu vorbe de laudă orice ar fi făcut. Nu
exista nici o legătură între mulțimea care aplaudă și mase (p.80). Filozoful
analizează legăturile țării cu mai marii Europei, pe care „Noi îi iubim, ei-cel
mult se lasă iubiți”. De aceea „activitatea noastră politică trebuie să
pornească de la realitățile românești -
singura cale pe care se poate, eventual, ajunge la sprijinul
Europei” (p.98).
În textul final, „Altădată ca și
acum. Tovărășia hoților și proștilor”,
citim despre conflictul dintre partidele conservator și liberal, conduse de
Cantacuzino și Tache Ionescu. „Cantacuziniștii fac pe tachiști: o bandă de
hoți. Tachiștii fac pe cantacuzini: ciocoi panglicari și proști”. Nicolaie
Arsenie lasă cititorului prezenta scriere cu îndemnul de a înlocui numele
personajelor și al partidelor prezentate mai sus cu
cele din zilele noastre. dovadă, pe bună dreptate, că „Fără Ieri ne e
Mâine”!
Textele din
ultima parte a cărții sunt închinate Centenarului Unirii, cu îndemnul să ne
cunoaștem istoria, să zădărnicim ceea ce se încearcă în zilele noastre când
„puternice forțe țin să
uităm cine am fost și cine suntem, ca
asfel să le satisfacem dorința că nu mai suntem”. Se cunoaște că ”Istoria României” sau „Istoria Românilor”
a fost expulzată din programa școlară, manualele tradiționale au fost înlocuite
cu o însumare de confuzii intenționate, lipsite de valoare educativă.
Pilduitoare este aici cartea marelui istoric Gh. I.Brătianu „File
rupte din cartea războiului”. Fiecare filă, fiecare moment evocat este încărcat
cu tonicul sentiment că eroismul este pretutindeni. Personajul central, un
tânăr, rănit în război, este fiul
primului ministru, autorul cărții.
Trei articole au ca titlu „Timpul lui Mihai Eminesc și
timpul nostru”. Un comentariu la cartea „Ultimele zile ale lui Eminescu la ziarul
Timpul” de profesorul Nicolae Georgescu.
Personalitatea poetului nu s-a manifestat numai în poezie, ci în aceiași măsură
și în publicistică. A fost îndepărtat din redacția ziarului nu pentru că a fost
bolnav, ci pentru poziția lui intrnsigentă de apărare a intereselor neamului
românesc.
Încheiem
prezentarea acestui valoros volum, cu sinteza autorului de pe coperta a patra:
„Totul e val și ce e val ca valul trece, dar valul revine, viața omului și
viața omenirii nu stau pe loc…subzistă întotdeauna un filon repetitiv, sub
pecetea căruia multe lucruri vechi arată ca noi și în multe lucruri socotite
noi o privire atentă descoperă semne de vechime incontestabilă”.
12 februarie, 2021 RADU
IGNA
Foto: Radu Igna vorbind despre cărțile scriitorilor. Deva, Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu”, 2019. În spate: Ioan Sebastian Bara și Constantin Stancu
