Istorie și conștiință
Melania Cuc este un autor de substanță, ceea ce Romulus Guga numea scriitor
total. Dar Melania Cuc nu e doar scriitor, e și jurnalist cu state vechi și
pictor original și… neliniștit.
Melania Cuc s-a înarmat iar pentru noi explorări într-o istorie din care să
restituie în registre proprii destine și locuri.
O istorie nu foarte îndepărtată, care a adus lumea la întretăiere de
drumuri.
E o privire înapoi, nu cu mânie, ci cu accente justițiare, cu dorința de a
se restitui adevărul unor evenimente și atitudinea unor oameni.
Poezia și proza sa au demonstrat mereu tinerețe, deschidere spre înnoire. A
ținut într-o abilă intersectare realul cu ficțiunea, explorând lumi imaginare
și teritorii cucerite cu pasul. În acest
roman, misiunea e asumată de Catalina, nepoata țăranului ardelean Simon
Erden, care vrea să recupereze un destin și să-i facă dreptate, să clarifice ce
e cu „Păcatele domnului Abell”.
„Păcatele domnului Abell” sunt magnetul care adună „pilitura” unei istorii,
pentru a o pune într-o ordine a realului, a adevărului: „Caut adevărul.
Omenirea nu a învățat nimic din Istorie” (p. 256)
Nu rescrie, doar recuperează istoria, încearcă să o așeze în logica
timpului și a evenimentelor, încearcă să se înțeleagă pe sine, înțelegând istoria,
și cea trecută, pe care nu a trăit-o, dar și
cea pe care a însoțit-o.
Adevărurile ei nu intră în concurență cu adevărurile istoriei, ci încearcă
să le completeze, mai ales în zonele lăsate în umbra intereselor sau a
indiferenței, ba chiar a capacității de a se pătrunde în adâncimile sufletești,
care nu țin nici de cifre, nici de geografii.
Scriitura e eliberată de orice constrângeri tehnice, își ia libertatea de
schimbare de registre, de macazuri ale timpului, ale locurilor.
Romanul pendulează între labirinturile trecutului și cele ale prezentului.
Practic, însă, în substanța epică se pot distinge două romane. Pe lângă
povestea unei familii extinse, se conturează și un roman în roman, care ar
putea fi unul al biografiei „autorului”,
Catalina, cuprinzând mecanismele artei sale narative.
O scriitură modernă, bine ritmată, în care se fac mereu inserturi care apoi
se pot coagula, reliefând arta scriiturii. Melania Cuc, prin Catalina Deleanu,
scrie astfel și un roman despre cum se poate scrie un roman. Protagonista
acestui roman în roman e chiar ea, jurnalist versat în tehnicile documentării,
care a făcut numeroase incursiuni în realitatea imediată, surprinzând numeroase
fațete, ale unei societăți în căutarea propriei identități, ajungând până la
momentul încheierii redactării romanului. În exigența sa deontologică, Catalina
recurge la diverse mijloace pentru a ajunge la informațiile de care e
interesată și apoi pentru a-și asigura veridicitatea datelor obținute, spune
ea, le verifică din trei surse, ca în presă.
Catalina, în vârtejul eșecului său conjugal, divorțul de soțul ei, Bogdan,
constată nu doar dezinteresul tuturor rudelor sale față de destinele prezente
ale Erdenilor, ci și că „ea era singura persoană din familie care se mai gândea
să reconstituie un timp ce pierise pur și simplu”. (p. 148) Ea rămâne
prizoniera unei obsesii, legată de trecutul familiei ei. E, în același timp, și
victima amintirilor proprii sau ale altora, iar singurătatea ei accentuează și mai
mult nevoia de trecut.
În astfel de circumstanțe, deși era antrenată în activitatea redacției unei publicații, având un statut profesional bine definit, ocupându-se de probleme sociale, Catalina și-a propus să refacă un puzzle familial, din documente și mărturisiri, să pună liantul între generații. Dar, în același timp, documentarea, căutările devin, cum spuneam, ele însele și substanță epică, fragmente de roman de actualitate. Autoarea acceptă limitele documentării și „Unde lipseau înscrisurile, intervenea povestea” (p. 40), ba, mai mult, „a căutat pe Chat GPT informațiile de care avea nevoie, ca de un punct de sprijin între real și ireal” (p. 40).
Catalina e interesată de istoria familiei, „de ideile întortocheate și de
secretele nerezolvate de-a lungul anilor” (p.67) Demersul Catalinei nu e gratuit,
ea crede că, prin romanul pe care și-l propuse să-l scrie („era hotărâtă să
scrie, să lase amprentele altora pe coli de hârtie”, p. 21), își materializa și
datoria ei de a vorbi „despre cei cărora nu li se oferise șansa să mărturisească
cât fuseseră în viață”. (p. 51)
Imperativul căutărilor ei ei era să adune tot ce se putea materializa
într-o saga a familiei Erden, a clanului Erden, fiecare având note distincte:
Maria, soția lui Simon Erden, cei trei copii ai lor: Vasile, Grigore și Marta.
Grigore Erden este avocat, iar Emma, soția lui, îl are ca frate pe Abell
Winzer, (fost Vieru).
Abell Winzer. Vasile Erden, profesor, cu nevasta lui, Rosa, profesoară („Ca
soție, nu excelase, însă ea fusese șefa recunoscută a clanului, a
familiei Erden. Fără consimțământul ei nimeni nu mișca în front”, p.
12). Vasile Erden, deși supraviețuiește deportării siberiene, în timpul
războiului, moare stupid, de Covid 19, „nu a pierit împușcat pe front, nici
Siberia nu i-a venit de hac.
În Tatra a fost prins între focuri încrucișate, a scăpat pentru că a mai
avut viață de chinuit. Acum… s-a dus ca prostul. Cum să mori de la un
strănut?!” (p. 14)
Între personajele cărții, dinafara familiei, se distinge și Eva Evian, cea
care a trăit o poveste de iubire cu Abell, în anii în care aceasta făcea
spionaj, agent și al sovieticilor și al germanilor.
Legătura ei sentimentală cu Abell Winzer, imposibilă în condițiile jocului
său dublu, dezvoltă trăiri care se vor perpetua până la capătul vieții,
rămânând și pentru Abell reperul marii sale iubirii. Patroană de cabaret și de
salon de modă, prin ea e refăcută și boema unor vremuri care sfidau starea de
război.
Catalina realizează nu doar portretele fiecărui membru al clanului Erden,
ci și ale unor personaje din viața de la țară, simpli țărani, care au scris și
ei partea lor de istorie.
În această galerie de personaje, fiecare, într-un fel sau altul, are partea
sa de contribuție la închegarea narațiunii. Aceasta se înscrie într-un arc de
timp de mai bine de opt decenii.
Povestea începe în vara lui 1938, într-un sat din Transilvania, la ceremonia logodnei dintre Ioan Deleanu și Marta Erden, prilej care adună toată familia Erden, și pe cumnatul lui Grigore Erden, Abell Vieru, care încă de pe atunci își manifesta opțiunea filogermană, ca student la Berlin.
Parcursul meandric al romanului se încheie în 2023, când, la proprietatea
sa din Germania, Abell Winzel, ajuns la vârstă centenară, își dă duhul chiar la
sărbătoarea sa aniversară, „data la care împlinea un veac de viață cu moarte
amestecată-n pahar, cum zicea uneori, și lăsa impresia că glumește. Dar nu
era așa”. (p.409)
În țesătura evenimentelor surprinse în roman, au relief cele legate de
cedarea Ardealului, prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, momente din
derularea frontului și spre est și spre vest, secvențe ale vieții unor
prizonieri de război români deportați în Siberia, prizonieratul la minele din
Dombas, confruntările de război de la Odessa, poveștile de spioană ale Evei
Evian, evoluția opțiunilor politice ale lui Vasile Erden etc.
Romanul se bazează pe informații de la surse credibile, pe lângă membrii de
familie și veteranii de război: „Căuta încă, umbla după acel material de
construcție epică, care să îi garanteze că ceea ce va face și va lăsa mai
departe va fi veridic, va stârni emoție, nu alcătuia un proces verbal,
document redactat de funcționari și chiar de istorici”. (p. 97)
De bază „erau documentele fraților Vasile și Grigore Erden, erau și
scrisorile de pe front ale tatălui ei, Ioan Deleanu, erau chiar și poveștile
nescrise cu care crescuse, se maturizase, și pe care își propusese să le
clarifice” (p. 50)
De la fiecare în parte, Catalina smulge mărturisiri, căutând prilejuri
favorabile sau provocând ea însăși astfel de prilejuri, exploatând slăbiciuni,
capacități, nostalgii, frustrări…
Marta, de pildă, care moare în timpul evenimentelor din decembrie 1989,
victimă a unui glonte rătăcit, „adora să povestească despre vremurile pentru
care nu prea mai existau martori”. (p. 93) „Cum și le mai amintea Marta pe
toate!” (p. 67). În plus, în timp ce se documenta, Catalina era devastată de vise
complementare evenimentelor, amintirilor, parcă umplând golurile cercetărilor
sale.
Aparent, axul gravitațional al romanului este Abell Winzer, românul Abell
Vieru, „oaia neagră afamiliei”, ajuns ofițer SS, („Se convertise din mers la
politica lui, învățase jocul militar”, (p.55), căruia îi sunt radiografiate
etapele convertirii sale spre fanatismul naționalist german, până la asumarea
doctrinei naziste, ajungând astfel să joace un rol important, de agent de
legătură între ofițeri din preajma führerului (Hitler) și mareșalul Antonescu.
Care sunt păcatele domnului Abell? Faptul că îmbrățișase o doctrină
falimentară? Acesta își definește singur locul în ecuația războiului și rolul
jucat: „Eu sunt doar o verigă, om de legătură între armata Führerului și armata
lui Antonescu. Sunt un ofițer fără sânge pe haine, fac parte din Misiunea
Germană în România”. (p.162)
Pentru că mare parte din informațiile pe care a reușit să le adune gravitau
în jurul lui Abell Winzer, cu trecutul lui susceptibil de păcate de tot felul
(Abell Winzer, ne asigură însă Eva Evian, „a fost păcătos ca tot omul, dar nu
avea la activ crime de război. Asta îți spun eu, și știu ce spun”, p. 355), dar
și cu traiectoria destinului său, generatoare de ipoteze, între viață și moarte,
Catalina se decide să lase instinctul să-și urmeze calea, renunță la tot ce
putea face în țară și se desparte de gazetărie, pentru a pleca în Vest.
Ținta ei era bine definită (o spune și Eva Evian: „Știu, te duci să-l cauți
pe Abell al meu. Nu te opresc și îți dau un reper; locuiește într-un castel din
Munții Pădurea Negară. Așa mi se
arată-n cafea”, p. 236), chiar dacă avea să se angajeze într-o activitate
fără să aibă experiență în domeniu, ca asistent personal al lui Winzer, fratele
Emmei Erden, și iubitul Evei Evian, un personaj, care în vremea copilăriei
Catalinei, constituise un subiect tabu pentru familia lor extinsă.
Înzestrată cu multiple calități jurnalistice, Catalina e condusă de
intuiții și de pragmatism: „Catalina nu era filosof, nici poet, era o femeie
practică, un fel de cercetător al unui segment
din istoria care o interesase pentru a afla de unde venea, cine era, de
aceea umblase prin arhive prăfuite, prin cotloanele cu amintirile marilor
mutilați de război, dar și prin locuri pur imaginare, pentru a găsi spațiul
ereditar ce-i aparținuse în ancestral familiei sale de sânge și nu numai”. (p.
410).
Rigoarea documentării și arta reconstituirii sunt virtuți ale Catalinei,
care devin garanția demersului său: „Putea, în schimb, să adune amintirile,
mărturiile, încet, cu răbdare, să reconstituie trecutul așa cum fac arheologii
cu un artefact important. Unde lipsește un detaliu, folosesc ipsos, imită, își imaginează
ce și cum va fi fost originalul”. (pp.123-124)
Căutările Catalinei, pe urmele „păcatelor” lui Abell Winzer, ajung într-un punct de revelație contrariantă: „Nu crezuse că Abell Winzer, suspectul pe care îl căutase toată perioada de documentare a cărții sale, îl căutase prin arhivele cu dosarele criminalilor de război și în amintirile spioanei Eva Evian, dar mai ales în gesturile surorii lui, Emma Erden, el, pe care toți aproape îl crezuseră a fi mort, era acolo, un om oarecare, supus la boli și durere”. (p. 396)
Cu finalul cărții, se iese din istorie și se intră în fantastic: „În fosta
sală de arme a războinicilor din epoci diferite, alămurile orchestrei
amuțiseră. Vinul în pahare se prefăcuse în oțet și ei, invitații la centenar,
priveau și nu se mirau că jilțul pe care a stat Abell Winzer cu doar o clipă
înainte luase foc din nimic, ardea fără flacără, fără fum”. (p. 415) Pleacă din
această lume fără să-și mărturisească păcatele, după „Un veac de viață cu
secrete pe care avea să le ducă cu el în mormânt”. (p. 408).
Cartea Melaniei Cuc e, în parte, și un rechizitoriu în dosarul celui de Al
Doilea Război Mondial.
Apoi, dincolo de firele epice, Melania Cuc, nu-și refuză plăcerea de a
reconstitui și evenimente tradiționale – logodna, căsătoria religioasă,
obiceiurile de nuntă, înmormântarea.
Melania Cuc știe să povestească, să creeze atmosferă și suspans narațiunii
sale.
Implicarea ei emoțională ne îndreptățește și să credem că Melania Cuc poate
spune, fără rețineri: Catalina c'est moi!
„Păcatele Domnului Abell” sunt pentru Melania Cuc confirmarea harului său
artistic, completează raftul de carte despre istoria ființei neamului nostru cu
un document de mare valoare.
Foto: Nicolae Băciuț - Hațeg, 13 martie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu