luni, 27 noiembrie 2023
Daniel Pișcu, CEL MAI MARE ROMAN AL TUTUROR TIMPURILOR... Editura Aula, Brașov, 2002
Dictatura realismului absolut la Daniel
Pişcu
Un
vis, un gând, poate obsesie la Daniel Pişcu[1] în
anii studenţiei. Prin romanul său de frontieră, Daniel Pişcu ne propune Cel mai mare roman al tuturor timpurilor[2]. E titlu, dar e şi
speranţă, e un ţel şi rezistenţă, totodată…
Romanul
a fost scris în anii studenţiei, înainte de 1989, autorul a fost student la
litere, a studiat literatura română, literatura universală, a studiat viaţa ca
un salt spre altceva, i-a studiat pe colegii care aveau potenţialul să modeleze
literatura română, s-a studiat pe sine. Era vreme cunoaşterii…
Firul
roşu din roman e unul simplu: autorul povesteşte în amănunt, fără a pune la
bătaie fantezia în mod explicit, viaţa din acea vreme a studentului care speră
să devină persoană emblemă a societăţii.
Scrierea
romanului s-a făcut zilnic între cursuri, studiu, iubire, coadă la cantina
studenţească, călătorii cu autovehiculul de transport public, cu stresul
fiecărui examen, cu năzuinţa de a sparge limitele impuse de sistem persoanelor
care doreau să pună un semn vremurilor în care s-au trezit trăind.
Titlul
e unul sfidător la adresa sistemului social din acea vreme: romancierul nu avea
liber de la partid să scrie un astfel de roman.
Curajul
studentului era unul atipic, declara în public faptul că scrie la un astfel de
roman. Profesorii aveau reacţii timide, colegii îşi scriau operele, transpirau
la examene şi vorbeau ironic la adresa operelor capitale ale literaturii. Ei
erau chemaţi de focul generaţiei lor să redescopere limitele literaturii, era o
chemare invizibilă, dar evidentă. Deşi condiţiile materiale şi administrative erau
de obşte pentru studentul român în acea vreme, argumentele teoretice era
evidente: se studia cu seriozitate opera marilor scriitori universali, cărţile
artiştilor români, poeţii erau cunoscuţi din revistele literare şi din viaţa
boemă pe care o trăiau. Viaţa boemă era emblema rezistenţei la munca forţată
din acea vreme…
Daniel
Pişcu a crezut în demersul său, a făcut aplicaţia cu talent, tenacitate,
inconştienţă. El rezista prin scris. S-a format ca om scriind. A depăşit
barierele impuse de regimul comunist. A legat prin acţiunea sa literatura bună
a timpurilor care au fost înainte de generaţia sa, de literatura bună a celor
inspiraţi şi, uneori, geniali.
Boema
este simbolizată prin pofta de fumat. Trupul este biciuit de senzaţia savurării
unei ţigări, studentul român pare a spune: „Dau Premiul Nobel pentru o ţigară”!
Agresiunea asupra simţurilor este un surogat la agresiune propagandei comuniste
din acea vreme, aceasta din urmă era o agresiune asupra persoanei. Daniel Pişcu
pare indiferent la aspectul social, se concentrează pe viaţa sa, fără prea
multe comentarii, dar asta spune totul: rezist
prin artă! Prin inteligenţă era sfidată organizarea socială bazată pe directive,
plan, muncă patriotică, angajamente… Inteligenţa nu părea a face parte din
grupa „materiilor prime” în acea perioadă socială din România…
Romanul are calitatea de a prezenta un film realist al vremurilor care au fost în ţară. Aduce în prim plan personalităţi ale literaturii române actuale care atunci erau onorabili studenţi cerşind o cartelă la cantina studenţilor, vânând o ţigară, organizând o întâlnire cu o prietenă, boemi într-un bar de zi cu oferta limitată, prezenţi la examenele de an, absolvind facultatea cu note mari. Era marii nebuni ai literaturii: ei puteau să scrie cele mai mari opere cu uşurinţă şi detentă.
„Toate
personajele trebuie să le reliefez bine. Fiecare cu caracterul său:Al. M.:
savant, boem; R.B: bun lingvist, uneori vulgar, bonom de multe ori; I.S.:
inteligent, spiritual; R.I.: dă rar pe acasă, dar e băiat bun. Poate îl bag pe
Cherciu cu obsesia lui pentru „igienă” şi dorinţa sa de a dormi la timp… Păcat
că ideea de a scrie această „schiţă” mi-a venit doar acum, spre sesiune, şi nu
prea am timp s-o fac cât mai reală. Să nu uit discuţiile de la masă (pariul cu
Iulică, că voi agăţa o fată… în cantină) etc.”
Sunt
personaje care trăiesc live, sunt online cu epoca lor şi cu ei însăşi,
fac efortul de a ieşi din timpul lor gri şi a marca istoria literară,
conştienţi sau nu: Ion Stratan, Alexandru Muşina, Romulus
Bucur, Florin Iaru, Radu Călin Cristea[3]…
Sunt
creionaţi profesori de excepţie de la facultate, se reţin până şi numerele de
autobuz, de tramvai sau mici reclame mai puţin prezente în viaţa capitalei în
anii şaptezeci-optzeci. Bucureştiul nu avea nevoie de reclame atunci…
De
remarcat dialogul dintre personajele
ireal de reale, active şi stresate, inteligente şi talentate, avide de cultură
şi de vicii necesare sau închipuite, apoi enumerarea unor opere literare de
excepţie sau a unor mari scriitori, acestea fac din roman un script (film) care şi-a depăşit epoca,
lumea seamănă mai mult cu studenţii de la literatură decât cu viaţa de zi cu zi
din acea vreme. Pişcu o ştia, a acceptat aventura. Este chiar el personaj, un
personaj care scrie un roman în care poate include pe oricine, e dictatura
democraţiei absolute la care numai un poet ar fi putut visa.
„Eu:
Nu mi-e frică de examene pentru că am idealul romanului meu.
Stratan:
Eu îţi scriu postfaţa.
Eu:
Nu mai ai ce scrie pentru că voi fi şi critic…
Stratan:
Şi autocritic…”
Dialogurile
dintre studenţi demonstrează potenţialul acestora în faţa viitorului, sau
efortul de a căuta formula potrivită pentru operele lor aflate în proiect
permanent, ştiau că pot fi scriitori, dar nu au aveau tot timpul la dispoziţie,
sistemul era potrivnic, cenzura era pe faţă, toată lumea ştia...
„D.:
Zi-i, zi-i, Sandule, eu notez totul.
Al-M.:
Tu vrei să spui tot la Agie!...
D.:
La Agenţie, la Agigea, agea miilor…
Al.
M.: Taci odată! Taci odată!
D.:
Zi, Sandule, zi, eu notez totul.
I.S.:
(după ce spune ceva în stilul-i caracteristic, pe care nu l-am reţinut, relativ
la metoda mea, a lui D): Închideţi lumina!
R.I.:
Lăsaţi băiatul în pace să scrie. Aşa se face literatură…”
De
remarcat acea replică: închideţi lumina!
Replică aproape de realitatea imediată. Înainte de anul 1989, în România, se
închidea… pe bune! Acum această replică ar trece neobservată, atunci te costa
chiar facultatea…
Daniel
Pişcu scrie frust, nu adaugă la script
fapte sau vorbe care nu s-au spus, pare a fi de un realism dus la extrem, e un
stil exemplar care demontează că este un original până la capăt, dar simte
marea temă a vieţii, pune ureche la pulsul epocii, priveşte spre timpul care va
veni. Acest lucru se sesizează din cuvinte, din replici, din boli, din foamea
cea de toate zilele care a dat un impuls extraordinar multor studenţi.
A
fost altceva, era o afacere privată într-o lume care nega afacerea. Detaliul
merge până la limită: manuscrisul romanului a fost dactilografiat în 9 august
1997, în bucătărie, ora 18,00, Braşov, în apartamentul său de profesor de la
etaj, semn că studentul a reuşit să treacă marele test al vieţii, dar nu a
renunţat la filmul necesar într-o lume în mişcare, pregătită mereu să citească
cel mai mare roman al tuturor timpurilor. Sau să-l refuze, ori să-l cenzureze…
Constantin Stancu
Noiembrie,
2012.
[1] Daniel Pişcu, n. 1954, poet român, membru al Uniunii
Scriitorilor din România, Braşov, a absolvit Facultatea de Limba şi literatura
română, secţia română – franceză, în cadrul Universităţii din Bucureşti,
între anii1975 – 1979.
Autor al cărţilor: debut în
volumul de poeme Aide-mémoire, Ed. Litera, Bucureşti, 1989; Scrisorile de
acasă, poeme, Ed. Vlasie, Piteşti, 1995; Titlul
poemului este aforism, poeme, Ed. Axa, Botoşani, 1997; Mă chemau
păsările, roman, Ed. Augusta, Timişoara,
2000; Game,
poeme, Ed. Aula, Braşov, 2002; Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Ed. Aula,
Braşov, 2002; A
venit un iepuraş (Azi Isus a înviat), Ed. Augusta, Timişoara, 2003, carte pentru
copii; " Jucătorul de cărţi", poeme, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006.
A debutat în revista Amfiteatru
în anul 1978 .A fost membru al
"Cenaclului de luni" (1977-1983). A debutat în volum în anul 1989, cu
"Aide-memoire", Ed. Litera, Bucureşti. Colaborează cu poezie, proză,
eseuri și articole de critică literară în reviste literare: România
literară, Timpul, Interval, Convorbiri literare, Vatra,
Bucovina literară, Euphorion, Poesis, Contrapunct, Familia
etc.
[2] Daniel Pişcu, Cel
mai mare roman al tuturor timpurilor, Editura „Aula”, Braşov, 2002,
colecţia „Frontiera”, coordonată de Alexandru Muşina. A absolvit liceul
teoretic la Haţeg în anul 1973, coleg cu scriitorul Constantin Stancu. Ţinând
realismul romanului său, Daniel Pişcu a făcut menţiuni despre colegii de liceu
de la Haţeg.
[3] „Mă sprijin de bustul lui Eminescu. Îmi zic in gând:
„Ajuta-mă, Eminescule, ca, daca nu o sa pot scrie o poezie buna despre tot ceea
ce vad eu aici, sa scriu măcar o schiţa, o nuvela si memoria sa nu-mi joace
feste in lipsa unui aparat „memorial minune". De trei ori mă rog in gând
in acest fel la Eminescu al cărui chip încurajator e sculptat pe un soclu, in
spatele meu, tangent la el. trece domnul Nicolae Manolescu, in costumul lui
kaki. Îmi place costumul. Îmi place si omul, deşi nu-l cunosc încă decât de la
TV. Dar îmi amintesc ca alaltăieri i-am dat buna ziua si mi-a răspuns”.
Nicolae Manolescu, portret public... Data nașterii 27 noiembrie 1939...
NICOLAE
MANOLESCU: Născut la 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea. A fost exmatriculat în anul 1958
de la facultate, pentru un an, a fost şomer, în 1962; iar din anul 1963 a urcat
treptele universitare, devenind profesor şi doctor în litere până în prezent.
A avut profesori pe G. Călinescu,
Tudor Vianu, Al Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Byck, E. Papu şi pe alţii. Cariera
literară am început-o în anul 1962, când G. Ivaşcu, i-a încredinţat cronica
literară la „Contemporanului“.
Despre Nicolae Manolescu, ca personaj public și om de cultură, au scris mai
mulți oameni ai literaturii: Mircea Mihăieș (Totul despre Nicolae
Manolescu, Ed. Amarcord, 1996); Alexandru
Laszlo (Criticul literar Nicolae Manolescu, Ed. Dacia,
2003; reedit. Ed. Paralela 45, 2009); Călin Vlasie (coord.),
Ion Bogdan Lefter (coord.) ( Nicolae Manolescu-70, Ed. Paralela 45,
2009); Daniel Cristea-Enache (Convorbiri cu
Nicolae Manolescu, Ed. Cartea Românească, 2017)etc.; Scriitorul Daniel Pișcu, fost student al profesorului
și academicianului, îi face un portret pe „viu”, pe vremea când acesta era
student la București, așa cum apare în cartea Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Editura
„Aula”, Braşov, 2002, colecţia „Frontiera”, coordonată de Alexandru Muşina. A
absolvit liceul teoretic la Haţeg în anul 1973. Ţinând de realismul romanului
său, Daniel Pişcu a făcut menţiuni despre colegii de liceu de la Haţeg, despre
oamenii întâlniți la facultate etc. Iată
fragmentul: „Mă sprijin de bustul lui Eminescu. Îmi zic in gând: <<Ajuta-mă,
Eminescule, ca, daca nu o sa pot scrie o poezie buna despre tot ceea ce vad eu
aici, sa scriu măcar o schiţa, o nuvela si memoria sa nu-mi joace feste in lipsa unui aparat - memorial
minune. De trei ori mă rog in gând in acest fel la Eminescu al cărui chip
încurajator e sculptat pe un soclu, in spatele meu, tangent la el. trece domnul
Nicolae Manolescu, in costumul lui kaki. Îmi place costumul. Îmi place si omul,
deşi nu-l cunosc încă decât de la TV. Dar îmi amintesc ca alaltăieri i-am dat
buna ziua si mi-a răspuns>>.
Nicolae Manolescu, născut la 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, este un critic și istoric literar român, cronicar
literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române (din 2013). Ambasador al
României la UNESCO și
președintele Uniunii Scriitorilor din România, pentru al treilea mandat.
Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți
critici literari români din perioada modernă. Între anii 1992-1996 a fost ales
ca senator în județul Sibiu, pe listele partidului OCL-(PAC).
Este cunoscut pentru masiva lucrare Istoria
critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este directorul
revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din
București l-a declarat Profesor emerit.
Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua
României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului
român.
S-a născut într-o familie de profesori de liceu, cu numele Nicolae Apolzan. Tatăl său, Petru Apolzan, care a fost la un moment dat și inspector școlar, era originar din Sibiel, cu ascendență în Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, centenară, profesoară de limba franceză, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. În anul 1953, după arestarea părinților săi din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a luat numele acestuia, Manolescu.
Anul 1956: Nicolae
Manolescu a absolvit studiile preuniversitare la Liceul Gheorghe
Lazăr din Sibiu. Anul 1962: licențiat al Facultății de Filologie a
Universității din București. Anul 1974: titlul de
Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din
București. Anul 1963: Începe cariera didactică universitară
la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din București;
Anul 1990: este numit profesor titular. Predă, de
asemenea, și studenților străini. Debutează cu cronica literară în Gazeta
literară. Devine apoi cronicar literar al României Literare vreme de treizeci de ani, o bună parte din timp sub
conducerea lui George Ivașcu.
De semnalat: a coordonat lucrările Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poeților optzeciști până
la desființarea acestuia, din motive specifice perioadei. Anul 1990: director și editorialist al revistei România Literară.
Între anii 1962-1972: cronicar al revistei Contemporanul,
perioadă în care textele sale capătă un stil aparte. Între anii 1972-1989: cronicar
al revistei România literară.
Anul 1997: membru
corespondent al Academiei Române. Din anul 2005: este președinte al Uniunii
Scriitorilor din România.
Anul 2006: funcția de
ambasador al României la UNESCO.
Debutul: Lecturi infidele, 1966.
Anul 2008: a publicat Istoria
critică a literaturii române, care poartă
subtitlul 5 secole de literatură , în care a continuat
eforturile de canonizare, cea de-a doua istorie a literaturii române de la
origini până în zilele noastre,după cea lansată de G. Călinescu.
Anul 1997: membru corespondent al Academiei Române.
Medalii și decorații: Ordinul Național „Serviciul
Credincios” în rang de Mare Cruce, Ordinul național „Steaua României” în rang de Mare Cruce (cea mai înaltă distincție a
statului român) și cu medalia și titlul „Officier de l’Ordre des Arts et des
Lettres”, din partea Ministerului Educației Naționale, Învățământului Superior
și Cercetării din Franța.Din octombrie 2016: profesor doctor honoris causa al Universității „Vasile Alecsandri” din
Bacău.
Anul 2017: doctor honoris causa al Universității
din Bălți, Republica Moldova.
Cărțile publicate:
1963 - Primii
noștri poeți.
1965 - Literatura
română de azi, 1944-1964, în colaborare cu Dumitru Micu.
1966 - Lecturi
infidele, eseuri de critică și istorie literară. Debut editorial.
1968 - Metamorfozele
poeziei, un studiu foarte important, sinteză a poeziei române interbelice.
1968 - Poezia
româna modernă de la George Bacovia la Emil Botta. Antologie. La
scurtă vreme de la lansare, cartea a fost retrasă din librării și topită.
Ediția a doua apare abia după 1990.
1970 - Contradicția
lui Maiorescu, monografie, eseu psihanalitică, biografie,istorie literară.
La origine stă teza de doctorat numită mai sus.
1971 - 1988 - Teme, 7 volume de eseuri,
critifiction.
1974 - Prelegeri
de literatură română contemporană - autori și opere, 1944 - 1974, în
colaborare cu Dumitru Micu.
1976 - Introducere
în opera lui Alexandru Odobescu, monografie critică.
1976 - Sadoveanu
sau utopia cărții, o monografie atipică, în stil manolescian a operei
lui Mihail Sadoveanu.
1980 - 1983 - Arca lui Noe. Eseu despre romanul
românesc, 3 volume.
1984 - Julien
Green si strămătușa mea
1987 - O
ușă abia întredeschisă
1987 - Despre
poezie, ediția a doua, Aula, 2002.
1988 - Desenul
din covor
1990 - Istoria
critică a literaturii române, volumul I. De la Scrisoarea lui Neacșu din
Câmpulung la perioada romantismului timpuriu și a literaturii post-pașoptiste,
la Hasdeu și Alexandru Odobescu. Volumul I se închide cu capitolul dedicat romanului
postpașoptist.
1991 - Dreptul
la normalitate: Discursul politic și realitatea, eseuri și editoriale pe
teme politice publicate în revista România literară la
începutul anilor 90.
1995 - Cărțile
au suflet, volum care reia o parte din Teme.
1998 - Începuturile
literaturii artistice. Prima poezie lirica
1998 - Arhivele
paradisului: un dialog cu Mircea Mihăieș,
1999 - Metamorfozele
poeziei. Metamorfozele romanului
1999 - Poeți
romantici, prima parte din al doilea volum al Istoriei critice a
literaturii române. Conține analize ale operei lui Vasile Cârlova, Ion Heliade
Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie
Bolintineanu și Vasile Alecsandri.
2001 - Teme,
Editura Universalia
2001 - Cronici
literare - O panoramă critică a literaturii române contemporane, 4 vol.
2002 - Literatura
română postbelică. Lista lui Manolescu, Editura Aula, trei volume, vol.I,
Poezia, vol. II, Proza, Teatrul, vol. III, Critica, Eseul.
2003 - Cititul
și scrisul.
2003 - Lectura
pe înțelesul tuturor.
2003 - Inutile
silogisme de morală practică.
2003 - Poeți
moderni.
2005 - Decalogul
criticii literare.
2006 - Teme
franceze.
2006 - Cum
citim.
2006 - Andersen
cel crud și alte teme.
2006 - Începuturile
literaturii artistice. Prima poezie lirică.
2008 - Istoria
critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008.
2009 - Viață
și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009.
2011 - Povești
pentru oameni mari
2012 - Cum
se scrie un roman?
2014 - Istoria
literaturii române pe înțelesul celor care citesc
2020 - Istoria
critică a literaturii române - 5 secole de literatură
Este coautor la manualele de limbă și literatură
română pentru clasele a IX-a (1977) și a XII-a (1979).
Sursa: Presa, Wikipedia.
A consemnat C. Stancu
Foto: Nicolae Manolescu la diferite manifestări literare la Filia Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România (Zilele Romanului Românesc Contemporan (2018); Alegeri (2023); Festivalul Național ”Lucian Blaga” (2023), Lancrăm/ Sebeș, jud. Alba.
joi, 23 noiembrie 2023
Memoria literară: MARIANA PÂNDARU ȘI CELE O SUTĂ DE POEME... Urme pe zăpada poeziei... „O sută una poezii, un număr al lumii întregi încă, sub zăpezile vremii. Un număr simbol, rotund și plin ca un fruct pârguit…”
Mariana Pândaru - Viața ca un
salt mortal
Poezia marchează viața celui/celei care scrie versuri inspirate, care se
lasă învăluit de lumina din cuvinte. Pentru Mariana Pândaru, cartea O sută una de poezii, apărută la Editura
Academiei Române în anul 2022, reprezintă oglinda vieții sale trăite sub
gravitația poemului. Este o antologie densă, reprezentativă, cu note asupra
ediției de Florian Copcea, bibliografia de Nicu Ciobanu, cu numeroase referințe
critice menite să ofere informații pertinente despre poetă, una reprezentativă
pentru literatura din Ardeal și din literatura română.
Clasică în exprimare, cu fulgere romantice și tușe postmoderniste, valorificând experiențele de viață, de la bucurii la tristeți, poezia se simte bine în pielea ei de cuvinte. Sinceritatea și capacitatea de a rămâne pe poziții, de a duce menirea până la capăt, Mariana Pândaru ne oferă poeme din volumele anterioare: Ferigi înzăpezite (1996), Lacrima de ambră (1998), Fulgere pe mare (2002), După căderea nopții (2007), Leoaica albastră (2012). O viață dedicată poeziei, mai mult decât o sută una poezii, sensibilitatea receptivă la marile sărbători din viața sa și a comunității, valorificând experiența de jurnalist (Călăuza) și editor (Ed. Călăuza v.b.), atentă la poezia din literatura română, mai ales în zona tăcerilor abisale și a zicerilor de suflet, redând fiorul ființei aflată sub inspirație și dedicare, pe linia lui Lucian Blaga. Poeta preia motivele clasice ale poeziei: viața, moartea, legătura cu părinții și familia, amprenta locurilor prin care a trecut, anotimpurile din calendarele divine, generozitatea ființei în fața crizelor de tot felul. Taina dă puterea de a vedea dincolo de realitatea imediată: „Mă-ntreb uneori/ ce e dincolo de viața noastră/ dincolo de trupul măcinat/ în picătura secundei/ și nu știu niciodată răspunsul./Știu doar că inima mea/ încearcă odihna pe rug aprins./ Știu că există o taină a lucrurilor/ iar noi rămânem mereu/ nevolnice umbre/ în fața misterului” (Taina lucrurilor, p.28). Iată punctul din care poezia migrează în cuvinte, se face prezență.
Despre mamă: „Prin ochii tăi/ văd lumea din urmă./ Așa cum prin ochii
fiului meu/ văd lumea ce va să vină” (Mama,
p.29). Firul roșu al vieții se continuă, trimițând o scrisoare fiului: „Și-mi
amintesc doar de tine/ cel răstignit pe aripa lumii/ tocmai când veneau
ploile// De-aceea îți spun/ învelește-mă cu iarba din munți/ și pregătește-mă
de sărbătoare…” (Scrisoare către fiul meu,
p.33).
Chipul bunicului marchează timpul, deschizând un portal existențial. El
urca spre via sa frumoasă, „privea satul ca un împărat/ puternic și mulțumit/
de viața lui pământească” (p.34). Legătura cu familia, cu „ai săi”, este
puternică, reală, bazată pe rădăcini adânci. Asta o face stăpână peste un
univers apropiat, care o îngăduie sub blana lui de lumină: „Îmi doream în
copilărie/ un glob pământesc/ un glob electric/ la care, printr-o ușoară
aprindere/ să vezi de departe/ toate continentele și/ toate oceanele lumii,/
iluminate, vii” (Lumea întinsă pe sticlă,
p.53).
Poeziile au un și un fir epic, decantat de sentimente profunde și sincere,
e povestea poetei, ca un dar mai presus de cuvinte.
Locurile prin care a trecut au un fior aparte, intră în carnea trecătorului
și-i dau impresia unei împărății care aparține tuturor, fără discriminare:
„Orașul cu motoarele vieții/ în continuă veghe” (Istanbul, p.76). Montmartre este colina cu păsări, acolo „babilonul
este în floare” (p.72). La Praga oamenii au „ochi de mărgele”, iar inima
trecătorului înflorește…(p. 71). Babilonul a devenit un loc comun, ars de
istorii de tot felul, drama lumii de azi.
Libertatea are o dimensiune eternă, de neînlocuit, deși viața stă înainte
„ca un salt mortal”, sentimentul este abrupt, poeta se simte mai liberă decât
știa că ar putea fi (Îmi furau bucuria,
p. 85).
Despărțirea de cei dragi este un sentiment abisal, dar zăpada generoasă va acoperi toate urmele trecerii, parcă nimeni nu a existat. Dincolo de aparențe, de umbra uitării, se simte prezența: „Numai cuvintele rămase în urmă/ ne vor salva de nefericita uitare/ mărturisind cum se trăiește/ între viață și moarte” (Zăpada va îngropa urmele, p. 105).
Uitarea lasă adânci semne în existența omului, există un cimitir al
anonimilor, acolo „ne lăsăm veșmântul de carne”, apoi ne înălțăm precum
fluturii albi, spre o altă lume, mai bună (Cimitirul
anonimilor, p. 121).
Existența este un dar, o experiență care merită prețuită, se înfiripă un
cântec nou, al celor care pot cânta acel cântec unic, special: „Erau zăpezi
frumoase/ Căzute peste noi/ Când alergam pe dealuri/ În taină amândoi./ Eram ca
niciodată/ Aproape de pământ/ Ne-nzăpezise părul/ Sub fluiere de vânt/ Eram un
zbor sălbatec/ În ochiul tău de jar/ Erai cuvântul magic/ Cu iz de cântec rar”
(Cântec, X, p.137).
La fel ca viața, puterea celui/ cele care scrie, stă în rugăciune, una
sinceră, directă, fără meandrele impuse de contextul social. Iată izvorul:
„Doamne/ cel mai adesea/ mă folosesc/ de slăbănoagele mele cuvinte/ să te
întâmpin/ în pragul casei mele cu umbre/ Dar Tu, blând și îngăduitor/ cu
neștiutorii,/ aștepți răbdător/ apoi intri/ și luminezi întunericul/ cu
dragostea Ta/ cea fără de margini” (În
crucea nopții, p.79). Se observă în acest poem cum prima strofă are regula
postmodernismului, lipsesc semnele de punctuație. În strofa a doua, semnele de
punctuație sunt la locul lor, o reverență luminează poezia, poate cea unică,
după cele o sută de poezii care au năvălit în volumul de față.
Marian Barbu remarca, în referințele critice de la finalul volumului: „La
nivel de suprafață, toate formele de exprimare ale poetei sunt de o modernitate
vădită, lăsând loc de subtilități și interpretări, nu unele aleatorii, ci
dirijate cu scop” (p.148).
Constanța Buzea nota: „Mariana Pândaru, un suflet zbuciumat, poezia ei
aduce documente romantice asupra unui destin în desfășurare, e un om
inteligent, complexat poate de binele și răul din noi înșine” (p. 144).
Poeta nu urmărește să șocheze neapărat, rămâne originală între limitele
bunului simț, atrasă de luminile de sus, respectând poezia și pe sine. Chiar
dacă unele poeme au grafia modernă, ea renunțând la semnele de punctuație,
versurile au un sunet aparte. Când are ceva important de zis, respectă fluxul
liric, matematica versului cu mesaj, rigoarea formelor și cuvintele care vin
spre ea ca o ninsoare blândă. O antologie în care a captat viața sub puterea
acestor cuvinte care îi aduc vindecare într-o lume în suferință. O sută una
poezii, un număr al lumii întregi încă, sub zăpezile vremii. Un număr simbol,
rotund și plin ca un fruct pârguit…
Constantin Stancu
*Mariana Pândaru, O sută și una de
poezii, antologie, 158 pagini, București: Editura Academiei Române, 2022.
*Text apărut în revista „Vatra veche”, nr. 10/2023
sâmbătă, 18 noiembrie 2023
Copiii de la sfârșitul lumii, copiii de la început de lume...
Copiii luminoși
...Întinși, umăr lângă umăr, pe întuneric,
la fel ca la începutul
lumilor...
Se îmbrățișează pe
întuneric
la fel ca la sfârșitul lumilor...
...copii luminoși se vor naște,
jucăuși, vor
trage de firul nopții,
vor destrăma pătura
uitată din primul, din al doilea,
din al treilea
mondial,
se vor trezi în plină
lumină,
ca la sfârșitul lumilor,
ca la
începutul lumilor, într-un timp de fosfor...
Constantin Stancu ©
miercuri, 8 noiembrie 2023
O crimă politică? Proza de azi, romanul actualității și dramele de fiecare zi
Constantin
Stancu
O crimă politică?
(fragment din romanul Migranți fără bagaje)
Ana Nor era în pauza convenită că patronii din Germania. De data aceasta a
preferat să urmărească știrile pe Internet. Îi era dor de acasă, de oamenii din
Vadu Ars. Gazda a fost amabilă, i-a creat posibilitatea de a avea acces la
domeniul virtual. Primise chiar un card special pentru accesul gratuit, un
cadou de la instituțiile care gestionau problemele cu munca persoanelor aflate
în relații cu angajatori locali. Era mulțumită, avusese o zi bună. Ieri seara,
ducând punga cu gunoiul menajer la tomberonul public, a avut o surpriză, un
șarpe i-a apărut pe cărarea amenajată în acel loc. S-a speriat pe moment, apoi
și-a revenit. Se pare că unele asociații ecologiste au populat zona cu astfel
de specimene pentru a elimina șobolanii, șoarecii, pentru paza caselor. Nu era
obișnuită cu astfel de apariții, acasă îi apăreau pisici, câini, alte animale
domestice. A rămas blocată într-o zi când a aflat că urșii coborau din păduri
pentru a căuta hrană în tomberoanele din orașele de munte din țară. Era un
fenomen obișnuit, unii cetățeni au filmat sau au fotografiat urșii care
cucereau localitățile sub privirile speriate ale oamenilor. Poliția nu era
dotată cu arme cu tranchilizante pentru animalele flămânde, ele reprezentau
pericole pentru trecătorii de seară. Toate aceste evenimente stranii o țineau
legată de țară, de mediul în care trăise. Vedea cu ochii deschiși scenele din
orășelele de munte în care apăreau animale sălbatice. Și-a adus aminte că un
vecin, pe vremea când era elevă, a capturat un pui de căprioară și l-a crescut
cu mult drag, ca pe un copil. Vecinii nu aveau copii, s-au îndrăgostit de puiul
de căprioară, ca în basmul vechi…
Urmărind știrile din Vadu Ars, un articol de jurnal i-a atras atenția. Nu-i
venea să creadă dacă era adevărat ceea ce lectura, cuvintele îi săreau în ochi,
o mușcau de față, era ceva agresiv și barbar. La început și-a spus că nu era
adevărat, apoi textul curgea spre un final dramatic. Jurnalistul scria cu
litere destul de mari despre o crimă petrecută în ultima duminică în Vadu Ars.
Duminica aceasta două persoane din Vadu Ars s-au deplasat la Valea Rea în
locul unde s-a descoperit o localitate veche din timpul romanilor. Cei doi au
fost directorul casei de cultură din localitate, domnul Alex Feraru, însoțit de
Radu Costin, pensionar, fost profesor, s-au deplasat pentru a revedea stadiul
lucrărilor efectuate în situl arheologic și pentru face fotografii la fața
locului, ambii interesați de noile descoperiri. Se știe că în Valea Rea s-a
deschis un șantier arheologic important pentru zonă. Dacă cercetările vor da
roade, potențialul turistic al zonei va crește mult.
Deși era după-amiaza, nu se înserase, iar cei doi au fost văzuți de câțiva
oameni din sat cum s-au apropiat de locul unde se făceau săpături de către
echipa angajată de muzeul județean în colaborare cu primăria din localitate și
o echipă de profesori universitari. Cum era duminică, la locul vizitat nu se
aflau muncitori, iar paznicul de noapte nu sosise, conform graficului convenit
cu primăria din localitate. Pe la ora douăzeci și două, după ce soția
directorului casei de cultură a semnalat absența soțului de acasă, o echipă de
poliție s-a deplasat la Valea Rea pentru a verifica la fața locului situația
celor dispăruți. Spre marea surpriză a celor doi polițiști, în situl arheologic
se aflau două cadavre. Au recunoscut ca fiind ale directorului și ale
pensionarului, pe jumătate acoperite cu două table metalice luate din șantierul
în lucru. S-a dat alarma și imediat au sosit specialiștii de la crima
organizată și laboratorul criminalistic, însoțiți de un procuror de serviciu.
Cercetările au început imediat, sub lumina reflectoarelor, s-a izolat zona,
s-au luat probe, s-au interogat persoanele din localitate.
Din informațiile noastre rezultă că cei doi au fost împușcați de persoane
necunoscute momentan, cu arme de vânătoare. Au fost trase cinci cartușe, cei
doi fiind atinși de proiectilele provenite din armele de vânătoare. Deocamdată
nu se cunosc persoanele care au tras asupra victimelor, echipa care efectuează
cercetarea crimelor continuă investigațiile. Se apreciază provizoriu că
vânătorii au fost la braconaj și, observându-i pe cei doi, au încercat să-i
sperie, folosind armele din dotare. În Vadu Ars se discuta de o revanșă
politică, mai ales după evenimentul de la casa de cultură când fostul primar
s-a angajat într-o altercație cu alte persoane din zonă. Zvonurile de acest fel
circulă cu intensitate și oamenii sunt interesați de aflarea adevărului. Alte
persoane susțin că a fost o revanșă economică deoarece directorul casei de
cultură, acum decedat, ar fi împrumutat mai multe persoane din Valea Rea cu
bani, făcând camătă, iar acestea nu ar fi restituit banii împrumutați la
termen, iar presiunile făcute asupra lor au determinat riposta criminală.
Variantele privind motivele crimelor sunt multiple. Nu se știe de ce a fost
împușcat profesorul Costin, el fiind o persoană retrasă, preocupat mai mult de
cultură și istorie locală decât de afaceri politice sau cămătărie.
Ioan Jude, fost jurnalist de investigații și consultant în afaceri, economist
cunoscut în Vadu Ars, practicând și meseria liberală de specialist în
insolvență, ne-a transmis că motivul ar fi unul mult mai serios. Arheologii ar
fi descoperit în Valea Rea o încăpere înzidită, îngropată mult în pământ, bine
izolată, apreciată ca fiind trezoreria vechii localități romane, locul unde se
păstrau valorile administrației romane, inclusiv aurul. Se știe că Dacia a fost
o civilizație a lemnului și aurului, probabil că în trezoreria veche s-ar fi
putut aflat și comori prețioase istoric și care ar fi putut atrage amatorii de
lucruri vechi din aur. Dacii ar fi avut comori în mai multe locuri, romanii
reușind să acapareze o parte dintre ele.
Ioan Jude ne-a spus că fostul profesor, Radu Costin, ar fi vorbit despre
aceste lucruri și unii mai isteți s-ar fi angajat în cercetarea locului
înaintea echipelor de arheologi. Polițiștii și procurorii vor căuta să facă
lumină în acest caz. Vor fi anchetați vânătorii din zonă și, la nevoie, toți
vânătorii din județ și, poate, din alte ținuturi.
Am aflat, de asemenea, că Radu Costin avea în posesie mai multe caiete
despre zona Vadu Ars cu potențiale locuri interesante, cu valoare istorică,
caiete lăsate de prietenul său Mircea Neagu, fost profesor, decedat de mai
mulți ani. Caietele ar fi ajuns și la muzeul județean și în alte instituții cu
obiect în cercetarea istoriei noastre.
În următoarele zile așteptăm comunicatele Parchetului de pe lângă
Tribunalul Județean. Vă vom ține la curent cu informațiile legate de aceste
crime neașteptate, care au bulversat localitatea și mediul politic din județ.
Jurnalistul pusese un titlu exploziv, cu litere mari, negre, conform
regulilor din presă: Crimă politică sau
afacere nelămurită?
Ana Nor citise cu mare atenție, câteva lacrimi i-au căzut pe biroul unde
avea așezat laptop-ul personal pe care urmărea știrile. Se gândea la Costin, la
căldura lui omenească. Realiză că el i-a lăsat moștenire un prețios testament,
mai mult decât pare la prima vedere. Cei trei cosoni căpătau o valoare de
simbol. Nu știa nimeni, îi ascunsese în loc sigur. Dorea să păstreze tăcerea
asupra lor. Și o va păstra. Simțea fizic durerea dispariției acelui bărbat.
Despre fostul director al casei de cultură nu știa mare lucru. Nu mai conta.
Ceea ce conta era legătura care s-a creat prin gestul lui Radu Costin.
Text în revista „Actualitatea literară”, nr. 126/2023
Abonați-vă la:
Postări (Atom)