Un roman al identității umane - Viața: Cap sau pajură?
Viața este uneori complicată, presupune uneori o stea călăuzitoare. Melania
Cuc, prin romanul Păcatele domnului Abell,
apărut la Editura Vatra veche în anul 2023, reușește o panoramă a identității
românilor ardeleni în vremuri complexe, o identitate atât de necesară astăzi.
Este un roman de familie, istoria este văzută prin ochii membrilor familiei
Erden și prin viața celorlalte personaje, care reprezintă cartea deschisă a
sufletului omenesc, scrisă cu atenție de un destin aparte. Ardealul a
reprezentat/ reprezintă o zonă specială, o cetate în care s-au coagulat mai
multe istorii într-una singură, apărată natural, apărată de Dumnezeu, apărată
de oameni simpli, intelectuali, profesori, preoți, visători. Istoria are
meandrele ei. Acțiunea romanului se petrece pe mai multe paliere sociale, ele
presupun războaie, credințe, viață și moarte, iubire, capcane pentru ființele
fragile.
O zonă aflată între două ziduri: Zidul European și Zidul Rusesc/ Sovietic. O zonă care presupune suferință depășită de iubire. Acțiunea se petrece și dincolo de hotarele Ardealului, dar pendulează mereu aici, oamenii se reîntorc la Vatră… Timpuri dure, acide, cu oameni implicați în Cel de Al Doilea Mondial, cu ruptura Ardealului de România, abia realizată prin Marea Unire, cu masacrele care stăpânit Europa celui de al XX-lea secol de civilizație (!), cu lupte crâncene între imperii, cu pacea complicată din timpul războiului rece și divizarea lumii în zone de influență. Acțiunea continuă și după „loviluția” din 1989, din România, cu schimbările brutale în viața oamenilor, cu pandemia, cu războiul din Ucraina, cu lupta pentru supraviețuire într-o Europă în plină schimbare, cu agresiunea Inteligenței Artificiale în sufletele oamenilor.
Sunt personaje care formează familia Erden: Vasile Erden, Ioan Deleanu,
Grigore Erden, Abell Vintzer (fost Vieru), plus Catalina Deleanu, cea care
dinamizează acțiunea prin narațiunea în care se implică cu trup și suflet. Sunt
personaje emblematice: profesor, țăran, avocat, ofițer SS, jurnalist,
gospodină, spioni etc. Fiecare are destinul lui. Unul marcat de vremuri și
ideologii.
Catalina, ca membru al familiei, își asumă reconstituirea istoriei din
istorie, se documentează prin contactul direct cu oamenii, prin studierea
arhivelor, prin analiza vremurilor așa cum sunt oglindite în mijloacele de
informare destinate publicului. O face atent, cu pasiune și dedicare. Știe să
găsească sursele reale, cele care dau sens lumii. În fond, destinul ține de o
poveste care se suprapune peste firul roșu al istoriei. Oamenii ocolesc
adevărul care se ivește din întâmplările petrecute în lume, nu par interesați
să prindă esența. Avem un prezent al trecutului, un prezent complex format din
mai multe etape, un prezent al viitorului, oamenii trăiesc viața ca pe un dat,
mereu actuală, rămâne o memorie de rezervă, privată. Rezistă prin iubire, prin
gravitația sentimentelor, prin destin. Povestea curge normal, cu aplomb, nu se
supune unor reguli stricte, dar nu se abate de la marea regulă: viața are
importanță, este o valoare aparte. Catalina se străduie să susțină tehnica
literară, modul cum se coagulează un roman din mai multe întâmplări legate prin
sângele celor care au fost și care sunt. Consider că ea ne spune un secret
știut de toată lumea: Istoria se scrie direct în carnea ființei, cu durere și
iubire, geografia luptelor dintre oameni
se poate citi pe pielea personajelor. Aceasta este sensul narațiunii din
narațiune, omul trebuie să cunoască trecutul, să fie atent la prezent, să afle
tainele viitorului care-i influențează prezentul, să vadă dincolo de cortină
(uneori de fier). Catalina își asumă responsabilitatea reconstituirii istoriei
familiei Erden cu toate consecințele. Divorțul de soțul ei, Bogdan, nu o
împiedică să acționeze, din contră, se simte eliberată și încearcă să vadă
dincolo de aparențe. Singurătatea ei este singurătatea omului în epoca modernă.
El are doar șansa propriei identități, cu o feminitate asumată, nu stridentă,
fără a face paradă de armele „sexului frumos”.
Personajele trăiesc la limită, războiul le pune la încercare ființa. Vasile
Erden este dus în prizonierat, în Siberia, simte duritatea vieții,
iraționalitatea războiului. Și, totuși, moare de Covid 19, aberant, fără sens
în marea narațiune. Scenele din minele din Dombas sunt cutremurătoare, omul
este readus la starea de animalitate, prin muncă brutală, prin ideologie, prin
frică, prin umbrele morții, prin singurătatea din gulag.
Fiecare personaj are rolul lui în marea istorie, fie departe de Ardeal, fie
în Ardeal, cu toate talentele lui. Romanul pune în evidență lumea aceasta
complicată, bazată pe războaie, ideologii, destine croite de alții, lupte aberante,
apăsătoare.
Acțiunea se focalizează pe Abell Vintzer (Vieru), el și-a însușit doctrina fascistă, la modă în acea perioadă, bazată pe tehnologie, ocultism, disciplină, teoria supraomului. Una atrăgătoare, la prima vedere, pentru tinerii din perioada aceea, lumea părea să se reorganizeze pe un sistem al ordinii absolute. Devine ofițer în armata germană dirijată de Hitler, la modă în acea vreme. A fost un om de legătură cu armata română, condusă de Ion Antonescu. La butoane erau dictatorii, cei care trasau direcții în istorie. Chiar dacă nu a participat la lupte sângeroase, sângele celor care au ieșit din istoriei a stropit conștiințele participanților activi la Cel de Al Doilea Mondial. Viața îl pune în fața unei realități care ieșea din regulile disciplinei militare, o întâlnește pe Eva Evian, femeia care stârnește iubiri. Ea era spioană atașată de cealaltă parte a lumii de atunci, aparținând de cealaltă dictatură, în oglindă, a sovietelor conduse de Stalin. Iubirea este sentimentul care leaga oamenii, dincolo de ziduri se află o altă lume. Ei reușesc să spargă regulile războiului, ofițerul se lasă modelat de femeia aceasta și o stârnește. Ea se lasă dusă de val, nu-i pasă de consecințe. În jurul lor, la Odessa, se petrec crime de război, dezastre, ei se leagă sub lumina blândă a iubirii, smulgând puțin timp din istoria cruntă. Eva Evian este un personaj care lega lumile din cele patru puncte cardinale, femeia care poate totul, care răzbește. În final rămâne cu cenușa amintirilor, viața este singura pradă de război.
Finalul romanului este în tentă romantică, fostul ofițer SS trăiește în
Germania, are o afacere bună, se implică în evenimente sociale cu impact. După
războaie, lume se redresează, caută pacea socială, pedeapsa este comutată în
speranțe absurde. Căută mereu steaua
călăuzitoare, reperul nevăzut al vieții. Aceasta l-a ținut în ființă, i-a
dat capacitatea de rezistență. Catalina îi face o surpriză, i-o aduce în
actualitatea lui trecută pe Eva Evian, cu semnele cunoscute doar de cei doi.
Este confirmarea că romanul se bazează pe o documentare reală, reprezintă
identitatea oamenilor într-o lume în care se trăiește între vis, aparențe și
realitate mișcată. Abilitatea Catalinei ține de abilitatea femeii de a schimba
aparențele în concretul sperat. Ea a învățat lecția de la Eva Evian și de
celelalte personaje care și-au trăit destinul cu acuitate și speranță.
Viața este tema principală a romanului, cu naștere, nuntă, căsătorie,
datorie socială, datorie față de familie, capacitatea de a forma un scop care
să țină în echilibru lumile, moartea ca punte între o istorie și alta. Melania
Cuc reușește să realizeze un roman veridic, războiul este analizat prin prisma
păcatelor colective și individuale, o eroare a vremurilor, una care revine cu
obstinație. Observația ei, care se repetă în cursul acțiuni, cum militarii se
drogau într-un fel sau altul, ține de refuzul rațiunii (p.242). Fără rațiune și
scop în istorie, omul ratează ținta, ratează destinul frumos care i-a fost
hărăzit. O observație pertinentă, la acest lucru contribuie nu numai drogurile
administrate sau băuturile tari otrăvitoare, contribuie doctrinele,
ideologiile, manipulările, limitările umane, lipsa de dragoste, pasivitatea
individului adus la starea de animalitate, de mașină, de utilaj social, de sclav…
Sunt mai multe simboluri care marchează personajele. Oglinda imensă, prinsă
în tavanul din casa familiei Erden, ca un tablou viu, dinamic: „Deasupra
patului, prinsă în tavan, era o oglindă imensă, în care cei care se așezau cu
capul pe perne, se reflectau ca actorii pe un ecran de cinematograf. Zurbagii
se amuzau copios, puriștii familiei Erden își făceau cruce și le spuneau de la
obraz, că era musai să facă țăndări drcovenia
aia; acolo era o casă de creștini, nu șantan”
(p. 33).
Reținem câteva detalii care fac istoria mai concretă. Din mantaua
militarului, făcută din stofă de calitate, după moda militară a vremii, s-au
croit și executat paltoane pentru copii, după ce războiul s-a dus (p. 37). Personajele
sunt multiple, au diverse preocupări, de la gospodină la om de afaceri, de la
căutarea casei de acasă, la migrații peste hotare văzute și nevăzute. Vorbesc o
limbă veridică, autoarea a reușit să prindă graiul autentic al oamenilor, să
creioneze atmosfera necesară intrării într-o realitate din realitatea imediată.
Experiența de jurnalist i-a permis să prindă acest secret, al vorbelor spuse
apăsat, ardelenește…
Imaginea orașului Odessa, devastat de război, este una simbol pentru
capacitatea de distrugere a omului, arta, viața, iubirile se fac praf în fața
violenței (p. 235).
Un personaj, Teodor Ban, păstrează corespondența trimisă de cei de pe
front, în perioada celui De Al Doilea Mondial, o forță aparte pune presiune pe
memoria omului (p. 372).
Horst, un militar german, curajos, purta o mască pe față, a fost rănit în luptele
crâncene, dar cânta la pian în localul gestionat de Eva Evian, la Odessa, o
imagine hâdă a omului atins de nebunia războiului, moartea era prezentă în
viața oamenilor, în cântece, în iubiri, în artă, în lux, în spectacolul trist
al zilelor de foc. Omul cu masca pe față, simbol al degradării umane, pendulând
între războinic, nebun, artist, neant (p.232-234).
Catalina, în hărnicia ei de a da sens istoriei, apelează la Inteligența
Artificială pentru a continua scrierea romanului. I se servește textul, dar
lupta dintre omul inspirat și rațiunea rece a „mașinăriilor” moderne este
aberantă, narațiunea devine un text de gheață, povestitoarea, o femeie fără apărare,
Dumnezeu evadase din viața de fiecare zi (p. 48).
Nicolae Băciuț, în prefața cărții, reține: „Cartea Melaniei Cuc e, în
parte, un rechizitoriu în dosarul celui de Al Doilea Război Mondial.
Apoi, dincolo de firele epice, Melania Cuc, nu-și refuză plăcerea de a
reconstitui și evenimentele tradiționale – logodna, căsătoria religioasă,
obiceiurile de nuntă, înmormântarea.
Melania Cuc știe să povestească, să creeze atmosferă și suspans narațiunii
sale” (p.10).
Exemplele pot continua, romanul are dinamism, intriga se desfășoară cu
aplomb, diferența dintre Catalina și Melania Cuc este minimă, de fapt autorul
este încrustat în stânca povestirii, fără putință de scăpare… Autoarea va
trebui să evadeze din propria poveste, așa cum a construit-o, pentru a se salva
într-o realitate imediată, presantă, complicată, în actuala stare de lucruri.
Fiecare dintre noi este în căutarea identității, într-o lume aflată mereu
în criză: „Cap sau pajură! Nu destinul, soarta, marile-puteri au măsluit nu o
dată zarurile, apoi au schimbat regulile chiar în timpul jocului” (p.124).
Constantin Stancu
Melania Cuc, Păcatele domnului Abell,
roman, 414 pagini, Târgu Mureș: Editura Vatra veche, 2023. Prefața Nicolae
Băciuț (Istorie și conștiință), cu o
notă de Nicolae Grigore Mărășanu pe ultima copertă.
TEXT PUBLICAT ÎN REV. VATRA VECHE, NR. 12/2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu