Singur printre scriitori... Lista scurtă a prietenilor

 

Am scris, situația a fost posibilă unor oameni pe care i-am întâlnit şi care au pus ceva în jocul acesta de-a scribul:

-        Eugen Dorcescu pentru că mi-a girat debutul în volum şi apoi am avut o relaţie prietenească prin scrierile noastre.

-        Eugen Evu pentru că alături de el m-am format, scriind la revista „Provincia Corvina” şi la „Nova Provincia Corvina”, între anii 1997 – 2010 şi care  m-a încurajat permanent.

-        Ioan Evu pentrucă a scris sincer despre cărţile mele.

-        Adrian Botez care a scris curajos despre cărţile mele.

-        Radu Igna pentru că mi-a predat o lecţie de umor şi viaţă şi m-a sprijinit în momente importante.

-        Cornel Nistea din Alba Iulia, romancier, care m-a susţinut cu tărie ca scriitor deşi la acel moment nu îl cunoşteam, dar a avut curajul să mă cunoască din cărţile mele.  

-        Nina Ceranu – consilier editorial, pentru apariţia volumului „Pomul cu scribi” - antologie şi pentru încurajarea pe care mi-a acordat-o după ce a citit scrierea „Pe masa de operaţie”

-        Ioan I. Iancu – editor, plecat dintre noi, pentru apariţia volumului „Păsările plâng cu aripi” şi cuvinte corecte pe care mi le-a adresat.

-        Dumitru Hurubă pentru că a scris despre cărţile mele şi pentru umorul din vremea zăpăciţilor din tranziţie.

-        Octavian Doclin care m-a publicat constant în revista „Reflex” – Reşiţa, deşi nu ne-am întâlnit niciodată, dar ne-am cunoscut din cărţile scrise.

-        Aurel Pop care m-a publicat constant în revista „Citadela” – Satu Mare deşi nu ne-am întâlnit niciodată fizic, dar ne-am cunoscut din cărţile scrise.

-        Ştefan Nemecsek – pentru gândul corect şi pentru respectul său pentru cei care scriu.

-        Virgil Bulat – care în tinereţe mi-a explicat că un poem trebuie să păstreze doar aurul şi că trebuie să arunci zgura departe de tine, să ai curajul să purifici textul, chiar dacă te doare şi tai din carnea ta.

-        IV Martinovici care pentru puţin timp a zis „da” scrierilor mele chiar la Haţeg şi le-a expediat la reviste de specialitate.

-        Ionel Amăriuţei – plecat dintre noi, scriitor, vinovat de plecarea cocorilor din Ţara Haţegului şi pentru prietenia literară şi serile de audiţii muzicale de muzica bună.

-        Maria-Daniela Pănăzan Lorinczi pentru că a scris despre cărțile mele cu profunzime.

-        Lorinczi Francisc-Mihai pentru că a scris despre cărțile mele și am avut mereu o relație plină de căldură.

-        Făcătorii de reviste literare: Nicolae Băciuț, Dumitru Velea, Mariana Pândaru, Paulina Popa, Vasile Dan, Petre Rău pentru că au acceptat textele trimise în revistele pe care le-au susținut în literatura română.

-        Daniel Corbu pentru că a publicat antologia de poeme în anul 2015: Fructul din fruct /Adio, ne vedem pe străzile de aur.

Semnat,

Constantin Stancu

 

Despre fenomenul Efa mică, o analiză de Zenovie Cârlugea... „Cartea dlui Constantin Stancu este, în fond, o culegere de cronici și comentarii literare publicate în o seamă de reviste, în ultimii ani, o parte din acestea fiind citite de noi la vremea respectivă”

 

A umbla prin literatură cu „ocaua” sau „efa mică”...

 

CONSTANTIN STANCU: „FACINANTA EFĂ MICĂ, Texte după texte”

(Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2023, 360 p.)

 

 

Între valoroșii scriitori de azi din Țara Hațegului despre care am scris de mai multe ori (roman, poezie) se numără și CONSTANTIN STANCU (n. 2 noiembrie 1954, Hațeg) – poet, romancier, critic și istoric literar, publicist. A debutat editorial cu poezie – „Fructul din fruct” - în antologia „Argonauții” (Timișoara, 1988), obținând în 2015 Premiul Filialei Alba-Hunedoara a U. S. R., apoi un alt premiu pentru roman („Vadul ars”, 2017). În ce ne privește, i-am comentat volumul de poeme „Breaking news pentru absenți / Breaking News for missing people” (2018) și romanele „Migranți fără bagaje” (2019) și „Judecătorul și jurnalul ars” (2021).

Constatam, în poezia scrisă cu un breaking news al urgenței morale, o luare de poziție fermă față de asaltul nivelator al sfârșitului de secol XX, dominat de globalism și de reformulare a fundamentelor morale și spirituale în sensul degradării omului sub varii aspecte, statura poetului câștigând moral și spiritual din toată această confruntare. Iar în cadrul prozei, în special în trilogia romanescă a „Vadului Ars”/ Hațegul din postcomunism, imaginea unui realism autentic, veridic, probant cazuistic, privind viața românească din ultimele trei decenii, o tranziție dureroasă, plină de exemple de ciocoism, de reușitele unor învârtiți, dar și de eșecuri, neîmpliniri și monstruozități care, întâmpinându-ne și azi la tot pasul, cu provocări noi, pare să nu se mai termine. În general, mărturia unei istorii recente care, ieșind din matca firească, își găsește cu greu „vadul”, și a unui timp ce a schimbat fundamental fața societății românești, nu numai în noi fațete structurale, ci și în mentalități de tip nou, după o „nouă paradigmă” în care globalizarea a lucrat spornic, frisonată iată de imperativele curentului neo-marxist de „political correctness” (ideologie „deja vu” în fostele țări comuniste) din universitățile americane, ajunsă prin unii zeloși ciumpalăi scriitorinci, și la noi, o ideologie desigur greșită, dar care deja face victime și nu numai dincolo de ocean...

*

„FACINANTA EFĂ MICĂ, Texte după texte” (Editura Rafet, 2023, 360 p.) este, conform dedicației autorului, „o carte de note de lectură despre viață, scriitori, teme de azi, de ieri, de mâine”. Aducându-ne în atenție unitatea de măsură a solidelor numită „efa” (36, 4 l, nu 22 !) – cunoscută încă din vechime - , autorul ne aduce aminte de „ocaua lui Cuza” (de acum un secol și jumătate mai bine), care venea să corecteze înșelăciunile de pe piața produselor. Încă din Biblie, aflăm că un profet se întreba dacă în casa celui rău „sunt comori nelegiuite și blestemata efă mică”. Era, așadar, incriminat cel ce deținea „cumpăna nedreaptă și greutăți strâmbe” (v. Profetul „Miheia, 6:10-11”, nu „Mica, 6: 10-11”!). Dar și în „Exodul 16: 36”„ ori „Ezechil 45:10”„.

Prin urmare, omul nu trebuie să umble cu duble unități de măsurare, cu efa normală și cu „efa mică”: „Ci să ai o greutate adevărată și dreaptă, să ai o efă adevărată și dreaptă, pentru ca să ai zile multe în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” („Deuteronom 25: 13-16”). Sau „Levitic, 19: 35”: „Cântecul vostru să fie drept, greutățile drepte, efa dreaptă și hinul drept”// (hinul=6,6 l, iar efa = 36, 4 l, măsură de capacitate, cereale - n.n.). Cf. BIBLIA, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 2001, „Unități de măsură și monede menționate în Sfânta Scriptură”, p. 1825.

„Societatea, chiar în faza ei informațională – scrie dl C. Stancu - , continuă și să fie fascinată de efa mică, de folosirea, în toate domeniile, a unităților de măsură false, sau presupuse corecte.” Așadar, „efa” continuă să fascineze, nici „domeniul literar nu pare a fi scutit”, căci cărțile „dau năvală spre cititor și-l formează, îl fac mai bun, mai atent, mai aprig.” Dar ce facem atunci când în însăși domeniul literaturii se operează cu efa/ ocaua mică, judecățile de valoare fiind nu numai partizane, dar și aproximative dacă nu de-a dreptul false. Nu avem decât să deschidem paginile bogatei prese culturale și vom găsi, alături de articole serioase, sobre, profesional scrise, și improvizații laudative fără fundament, în toate revistele, fără excepție. Nu avem pretenția că facem excepție, de vreme ce o revistă nu merge pe o singură VOCE, iar adevărul poate fi privit din varii unghiuri de abordare, cu instrumentar adecvat gustului estetic (celebrul „de gustibus non disputandum” poate fi și o „dare după salcâm” a evaluatorului, eludând astfel criteriul axiologic cu bună știință sau cu oarecari slăbiciuni umane!).

Așadar, „a umbla cu efa mică” (cu „ocaua mică”, sancționată de legendarul Cuza-vodă) se potrivește de minune acelor cronicari literari, diriguitori de publicații ori promotori culturali care suferă, în general, de „elefantiază”, văzând în modeste realizări - mari valori, insecta bâzâitoare devenind în ochii lor vultur pleșuv, șoricelul de câmpie – adevărat urs brun de Carpați, vietatea de stepă pierdută prin ierburi – nici mai mult nici mai puțin elefant, girafă, gibon... Important este ca un cronicar literar, mai ales din cei care practică acea cronică de întâmpinare, să fie rezonabil în stabilirea diagnosticului critic, mai rezervat în laude fără acoperire, mai circumspect în previziunea unei evoluții literare. Altfel, nu face decât a se umple de ridicol, a se afla în treabă, cultivându-și cu semeție imaginea, ceva asemănător cu călărirea unui măgar urcând dealul în vederea luptei cu morile de vânt, un donchijotism jalnic pe care îl constatăm și noi, nu chiar rar, în peisajul nostru revuistic. Cu atât mai grav este faptul când, în ideea stabilirii unor valori „canonice” de cei chemați și îndreptățiți s-o facă, se strecoară pe listele respective valori aproximative, prietenii și vecinătăți, servituti reciproce, aserviri și complicități, ce nu vor rezista la „judecata de apoi” a Timpului. Vorba ceea: vom trăi și vom vedea câte din valorile „consacrate” vor rezista în timp și câte vor fi pulverizate, ca o vânare de vânt... „Când analizezi dimensiunea fenomenului trebuie să ai în vedere mega-tendințele care au pus stăpânire pe viața socială”, scrie dl Constantin Stancu, gândindu-se la faptul că acestea „sunt globalizatoare, vin din transformările profunde ale societății și cheamă la schimbare. Și prin mega-tendințe comentatorul de texte înțelege „utilizarea calculatoarelor, managementul cultural, marketingul literar, schimbarea capitalelor culturale, a centrelor de putere și financiare ”, a raporturilor dintre Centru si Provincie, toate marcând viața cultural-literară... Nu trebuie uitat, în contextul respectiv, „specializarea cititorului”, formarea unui alt gust estetic, care poate nu mai este tot atât de „estetic” precum cel operational de până acum, noua „listă canonică” a poeziei și proză („lista lui Manolescu”), - la care noi am sugerat și o alta privitoare la critică, istorie literară -, lista care, scrie dl Stancu, nu face decât să propună „o bază de dezbatere pentru lumea literară și pentru iubitorii de cultură”. Oare numai atât vizează aceasta, întrebăm noi, întrevăzând aici una din principalele „mega-tendințe” aduse în discuție de autor („Fascinanta efă mică”, pp. 5-16). Iarăși voi zice: vom trăi și vom vedea, iar dacă nu și noi, atunci alții cu siguranță – căci nu credem în apocalipsă!

Cartea dlui Constantin Stancu este, în fond, o culegere de cronici și comentarii literare publicate în o seamă de reviste, în ultimii ani, o parte din acestea fiind citite de noi la vremea respectivă. Primele cronici sunt dedicate „clasicului în viață” de la Timișoara, valorosului scriitor-mentor (poet, teoretician, jurnalist, traducător etc.) EUGEN DORCESCU, căruia i se comentează recentele volume „Biblice” (2021), jurnalul complex „Îngerul Adâncului (pagini de jurnal 1991-1998”) și ”Adam: pagini de jurnal (2000-2010)” (2020), scrieri de o „profunzime acută”, de o „maturizare atroce”, de o copleșitoare referențialitate biografică și socială, o frescă jurnalieră grefată pe un eu scriitoricesc reflexiv cu toate luminile îndreptat spre metafizic, spre dumnezeirea salvatoare. Vorba poetului: „Orice Jurnal e un fel de testament. Orice jurnal încearcă să prelungească biografia în postbiografie.” (Biografia și postbiografia la Eugen Dorcescu).

Urmează cronica unei prietenii, „Epistolă despre Cioran”, de ADINA DIACONU, este vorba de cartea „Dragă Cioran”, coordonată de universitara sibiancă Anca Sîrghie, care a publicat din aceasta un amplu material, în urmă cu câțiva ani, și în revista noastră de la Tg.-Jiu, „Portal-MĂIASTRA”. După care autorul comentează lucrarea de cultură generală semnată de scriitorii simerieni DOINA BĂLȚAT și DUMITRU HURUBĂ, „Divinațiile, origini – evoluție – practici” (2021). Tot lucrări de interes cultural mai larg sunt cele semnate de ION PACHIA-TATOMIRESCU (despre „Drept-Zalmoxianul-Donares”, „Cosmografie”, 2019), ADRIAN BOTEZ („Mic tratat de poetică”, 2019), Silvia Urdea („Fragmente din Babylon”, 2022), NICOLAE BĂCIUȚ (comentându-i-se câteva volume de poezii, de la „Poemul Phoenix” din 2011, la cartea „La taclale cu Dumnezeu” (2016), „Poduri de umbră” (2019), „Rondul de noapte / La Ronde de nuit” (2021), autorul probând un adevăr incontestabil: „poezia rămâne un ritual cu multe taine și fericiri”, iar poetul asumându-și „puterea simbolurilor existențiale pentru a prinde în cuvinte frumusețea și armonia din lumea în care locuim posibilă/ accesibilă prin podurile de umbră, podurile de cuvinte...” De acord cu observația că poetul Nicolae Băciuț, „este o voce distinctă în literatura de astăzi, certificată de cărțile publicate și trăite intens.”

Desigur, dl C. Stancu, bun coleg de filială, nu putea să nu scrie despre regretatul cuplu de poeți, fondatori și conducători ai revistei „Ardealul literar și artistic” (și editura „Călăuza”), în care au apărut și cronici despre cărțile noastre („VALERIU BÂRGĂU ȘI MARIANA PÂNDARU, jurnalism și literatură”, pp. 118-164). Sau despre poetul hunedorean IOAN EVU (n. 1953), comentându-i volumele „Înger de rezervă” (2016), „Însoțitorul umbrei”(2003), „Cenușă vorbitoare” (2006), văzând în acesta „un poet pasionat (...), un poet special, remarcat de critica literara ca un scriitor original, preocupat de valoarea poeziei sale, iubitor de poeți singuri și speciali și care știe să pună mesajul în gura poemului, depășindu-și limitele și dezamăgirea.”

Scriitorului LADISLAU DARADICI (pp. 186-223) îi sunt comentate volumele „O sută de cuvinte” (2021), „Povești de dragoste muritoare” (2020), „Rezervor. Despre alcătuirea poemului” (critică literară, 2016), „Rezervor. Despre frumusețea imaginației poetice” (critică, 2017), „Maria, viața ta e o flacără...” (nuvelă, 2010), „Povestiri” (2011), "Chiulind de la ora de moarte” (proză scurtă, 2018) – autorul fiind premiat de Filiala Alba-Hunedoara pentru scrierile de proză scurtă în 2010, dar și în 2021, scriind „o proză de mare acuratețe stilistică", "profesionalism în arta construcției epice” (D. Hurubă).

Și scriitorului lugojean, poet și prozator, REMUS- VALERIU GIORGIONI (pp. 224-255) dl Constantin Stancu i-a dedicat câteva cronici de-a lungul vremii, la volumele: „Cartea lapidată” (2017), „Cei șapte morți uriași” (2014), „Marea, o frescă livrescă” (2018), „Scandal în colonia de scribi” (2020). „Modest, sincer și dedicat, Remus-Valeriu Giorgioni se definește ca un Grămătic (Grămătique, cum se recomandă)”, „un caligraf (care) merită toată lauda, oda celui care, tăcut, prinde adevărul din cuvinte” (Odă caligrafului). În sfârșit, sub titlul „Abisurile din cuvinte. De la eseu la epistolă și apocalipsa din celelalte încăperi”, dl C. Stancu caligrafiază „câteva note despre eseurile lui Remus-Valeriu Giorgioni publicate în revistele literare”.

Un autor sibian interesant („poet cu voce unică”), despre cărțile căruia și noi am scris cu mențiunea că ar putea realiza o geografie literară a scriitorilor din zona de responsabilitate, este poetul și eseistul LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI (n. 1976), căruia i se comentează volumele „Colmatare. Poeme” (2020), „Amiezi cu mocăniță și cu libelule” (2022), „Fizionomiile pietrei” (2017), „Pe vremea secerișului” (2014), „Anotimpurile dragostei” (2013), „Cuvinte pe nicovală”, cronici (2019), „Brazda de acasă”, proză & confesiuni (2016) – pp. 255-290.

Un alt scriitor despre care am scris și noi este CONSTANTIN MARAFET, autorul frumosului roman cu implicații de epos fabulos și eseu filosofic, „Ochiul Chirei” (2021), - plin „de imagini și simboluri lirice”, poetul și romancierul întâlnindu-se „sub umbela unei povestiri care are un sens existențial”, „carte de remarcat, consistentă” (cel mai bun roman al său, desigur) -, „Țara zidului amar” (roman, 2019), „Febra pietrelor cărunte” (poeme, 2019), „Răzbunarea mierii” (roman, 2018), „Popas între nori” (poezie, 2010).

Revenind la scriitorii hunedoreni, menționăm cronicile dedicate cărților semnate de PAULINA POPA: „Floare de cireș – haiku” (2020), „Trilogia oglinzii” (2017), „Matematica îngerului” (2012), „Iubire” (2012), „Cartea Iordania” (2008), precum și eseistului DUMITRU VELEA, Cetățean de Onoare al Hunedoarei (2002), președintele Fundației Culturale „I. D. Sîrbu” din Petroșani (1991), fondatorul frumoasei reviste „Banchetul” care apare la Petroșani, organizator al unor anuale agape spirituale la Mănăstirea Lainici, cunoscută, prin unica arhitectură și împodobire, drept „Mireasa din Defileul Jiului”. După alcătuirea unui CV complet, dl C. Stancu scrie despre cartea „Pragul de jos: strânse laolaltă” (2020), în care ni se propune „o întoarcere la zona spirituală, o privire spre ființă, spre suflet”, în peste 440 de pagini de eseuri, recenzii, semnale, note literare, abordându-se teme complexe implicând varii domenii, de la teologie, istorie și filosofie, la sociologie, literatură etc., privind spre exemplu „sacrificiul omului pentru patria sa”, „relația dintre scriitor și Dumnezeu, în situații limită”... („Sacrificiu și taină”, „Odette” – pp. 341-354).

Acesta este sumarul cărții dlui Constantin Stancu, adunând comentarii literare mai noi sau mai vechi, autorul practicând o critică respectuoasă, prietenească, care nu presupune măsurarea cu „efa mică”, ci cu acel soi de empatie scriitoricească, desigur regională, dacă avem în vedere apartenența geografică a autorilor comentați.

Lipsesc din secțiunea finală „Despre cronicar” referințele din comentatorii operei sale, ceea ce ar fi de dorit într-o viitoare carte, ușurând într-un fel orientarea viitorului cercetător bibliograf, măcar, dacă nu citate, indicarea publicațiilor în care au apărut textele respective.

Desigur, cartea nu vine să răstoarne imaginea poetului de acută atitudine și a prozatorului de observație critică și solide construcții epice, ea adaugă un spor portretului deja existent, personalității sale scriitoricești, un valoros scriitor de azi din Țara Hațegului.

 

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.-Jiu, 2 noiembrie 2023

Text publicat în revista „Sintagme literare”, nr. 2/2024

 

Dumitru Augustin Doman și farmecul prozei scurte... Drujba roșie în acțiune

 

 

Povestiri între alb și negru cu Dumitru Augustin Doman

 

 

Dumitru Augustin Doman are plăcerea de a povesti, proza scurtă îl avantajează, îi dă posibilitatea de a reda fragmente din viața marilor anonimi, care dau culoare peisajului provincial. Cu volumul de povestiri OMUL CU DRUJBA ROȘIE ȘI ALTE POVESTIRI*, apărut la Editura Limes în anul 2023, scriitorul ne poartă într-o lume veselă, absurdă, o lume a facilului și a dinamicii mundane. Societatea pare a glisa spre o perspectivă zglobie și caraghioasă.

Scrise cu nerv, personajele au o viață bine așezată, pe valori absurde, tragedia și umorul zguduie timpul lor. Ele trăiesc într-o sferă aparte, nici în trecutul glorios al comunismului de fațadă, nici în viitorul globalist capitalist în care au intrat. Au un timp de unică folosință, coagulat după măsura vieții lor, bazată pe mici detalii care devin mari proiecte.

Dumitru Augustin Doman a creionat cu talent aceste momente speciale din viața personajelor sale. Ele au un scop, dar unul deviat. Au valori, unele afectate de neputințe. Sunt harnice până la limita hilarului. Viața lor este prinsă între un optimism gregar, un timp boem al alcoolurilor de sezon, birocrație, amintiri zburdalnice, nepotriviri imputabile altora.

Sugestiile vin natural, din corpul textului. Drujba roșie simbolizează pe distrugătorul harnic, mereu pus pe revoluții și schimbări de dragul schimbărilor. Un simbol al trecutului, manifestat într-un prezent aparent. Evenimentele se ivesc din pasta vremii: sfințirea autoturismelor, ritualul de înmormântare, chirurgul de mătase, cel cu teoria, fundul bombat al cofetărese, un semn al marketingului de sezon, parastase bine organizate, autoritatea militarilor în vremuri de pace, traficul de influență la modă, ucigașul sensibil, venit din altă lume etc. Cu alte cuvinte, povestirile curg spre cititor cu sinceritate literară, umor și absurd. Nimic despre noua lume în care au intrat personajele, fără atenție pentru noua situație a capitalismului captiv. Ele nu sunt interesate de marketing, tranzacții, cotații la bursă, construcția de afaceri. Așteaptă un stat paternalist care a căzut în ruină, trăiesc un timp abandonat…  

Doi vecini dispută doi cai, unul alb, altul negru. Bietele animale ajung în ceaun, disputa lor este una tradițională, pentru că așa se face, nu? (Calul alb și calul negru, p. 21 și următoarele).

O grupă de soldați sapă groapa superiorului care a trecut la cele veșnice, o fac disciplinat, cu sistem, pe marginea noii gropi ei trec sticla cu băuturi tari din mână în mână. Problema este că poziția gropii nu era pe măsura gradului fostului superior și povestea continuă într-un timp absurd (Groapa viceamiralului, p. 23 și următoarele).  

În vremea izolării, vreme de criză socială, personajul însingurat joacă șah cu sine, o dată cu piesele albe, altă dată cu piese negre… Are, deci, șansa să fie victorios, satisfăcut de noua situație… Alternanța dintre alb și negru apare mereu în proza scurtă semnată de autor, este punctul în care personajele trebuie să se decidă, dar decizia lor este într-un ținut gri…(Jocul de șah, p. 28 și următoarele)

Consilierul local, fost militar, jandarm cu experiență, șeful popotei timp de 25 de ani, pensionar activ, sesizează imediat oportunitățile din zona sa, pretinde unu la sută din afacerile aprobate în consiliul local, votul lui fiind unul decisiv. Știe să acționeze în vremuri tulburi, are disciplină și atenție…pentru sine… (Mister Unu la sută, p. 36 și următoarele).

În lumea de azi ar putea exista un judecător care nu ia șpagă, nu trântește dosare, nu execută comenzi politice. El ar merita un monument… (Monumentul judecătorului necunoscut, p. 61 și următoarele).

Un jurnalist ține ziarul Expresul de ambe sexe, scrie la comandă pentru partidele aflate la putere sau în opoziție, știind să atragă resursele în zona sa și să exploateze lumea bună a politicii (Extremistul de stânga și de dreapta, p. 97 și următoarele).

De la un accident banal, spargerea unei oglinzi laterale la autoturism, se ajunge, la inițiativa agentului de asigurări, până la reparații totale, cu sume importante, pentru ca acesta să-și încaseze comisionul… Acțiunea crește treptat, până la reparația capitală a autoturismului (Oglinda spartă, p. 91 și următoarele).

În povestirea Orașul de oțel, oamenii se sacrifică pentru realizarea combinatului în orașul Oțelul Purpuriu, se finalizează lucrarea cu mult aplomb, imediat apare și investitorul din Australia care a cumpărat combinatul, l-a dezmembrat pe bucăți și a dus materialul în Australia pentru a-l topi. Concluzia autorului: „Și-am încălecat pe-un cățel și v-am spus povestea combinatului de oțel” (p. 96).

Dumitru Augustin Doman scrie cu aplomb, umor și intră în mintea personajelor cu talent: „Alexandru Mătase îl privește pe ministru ca pe unul picat din lună. <<Domnule ministru, nu cred că m-ați înțeles. Eu sunt protagonistul congreselor de chirurgie de la Veneția, New York, Dresda și multe altele. Am o vitrină întreagă de trofee, de titluri academice, inclusiv de la Beijing. Dar, eu nu operez. Eu sunt un teoretician strălucit, dacă vreți vă pun la dispoziție referințe internaționale și din țară cu metodele mele revoluționare de intervenții chirurgicale. Dar de operat, m-a ferit Dumnezeu. Atât de jos nu pot ajunge niciodată. Și-apoi, să vă spun un secret: leșin pe loc când văd sânge…>>” (Chirurgul de mătase, p.66).

Azilul de femei în vârstă, o inițiativă socială demnă, este descris cu mult haz: „Azilul de bătrâne din mijlocul pădurii de brad este o clădire uriașă, și rotundă și pătrățoasă, un fel de cub înscris într-o sferă, cu spații verzi de jur-împrejur, dar cu multă verdeață chiar în burta ei, în centrul perfect al sferei care corespunde, de altfel, centrului perfect al cubului” (p. 56).

Exemplele pot continua. Cu fraze clare, simple, dar nu simpliste, scriitorul transmite un mesaj despre lumea aflată sub semnul drujbei roșii. O face relaxat, cu umor și deschidere. Fiecare personaj are povestea lui, una importantă în economia vieții. Destinul are rolul lui în acest malaxor de vieți, aflate la limita dintre alb și negru, dintre o lume și alta. Numele personajelor sună ilar: preotul are numele de Vasile Gheorghioiu și vrea donații pentru Sfântul Terapont; vecinii: Ilie Albu și Vasile Negru, dispută pentru doi cai, unul alb, altul negru; Gari Moșmondeanu este individul aflat în izolare; octogenarul care a decedat: Vasile Oprescu; sergentul de motorizate: Norocel Bizon; patroana de cofetărie: Cecilia Bombea; Francis Hamer, directorul combinatului de oțel; televiziunea aparține deputatei liberale Geanina Pușcalău; jandarmi de serviciu: Avram Motan și Lotar Ferezeu etc. Numele definesc pofta de acțiune și implicare în mundan.

Ioan Lascu reține pe aripa de pe ultima copertă: „Incitațiile și deflexiunile către absurd se apropie - și nu o dată – de cele ale maestrului genului, Urmuz, că doar Dumitru Augustin Doman locuiește pe urmuziana stradă Vlad Țepeș, la nr. 2, chiar în orășelul natal al acelui enorm și monstruos <<grefier>>, în Curtea de Argeș”.

Câteva date Bio-bibliografice despre prozator sunt prezente în carte, pe aripa primei coperte. Este prozator, eseist, jurnalist, redactor-șef la revista „Argeș”, a publicat numeroase volume, tratând, printre altele, despre Moartea noastră cea de toate zilele (2007), Sâmbătă, duminică și alte singurătăți (2016), Moartea de după moarte (2019), Cetățenii lui Urmuz (2008) etc.  A obținut mai multe premii literare acordate de reviste literare de prestigiu din țară și premii ale Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Pitești (2008) sau Filiala Alba-Hunedoara (2019).

Personajele sale au speranțe mari, văd dincolo de limitele imediate, pensionari cu stabilitate sociale, visează: „Dar, Andrei readuce discuția unde este el cel mai tare, lider nu al minierilor, ci al analiștilor și strategilor militari. Le expune situația internațională, mutările strategice, le citește câte o postare personală pe rețelele de socializare, unde zice că are mare succes. <<Să fiu mai tânăr, începe el să viseze cu voce tare, să fiu mai tânăr mi-aș da doctoratul în strategii  și aș ajunge cel puțin secretar de stat în Ministerul Apărăii…>>” (p. 129). Realitatea ivește tema: personajele aveau un concurs special, cine urinează cel mai tare, a cui jet bate mai departe… Ieșirea din zona înaltă a vieții în zona de jos, cea de pe marginea prăpastiei, se face la Dumitru Augustin Doman cu mult talent, pe bază de aventuri zburdalnice, de mică amplitudine, dar mari în ochii personajelor…  Autorul are o anumită empatie pentru acestea, în fond ele fac viața mai veselă și merită să visezi…

Zenovie Cârlugea scria în septembrie 2023: „La cei aproape 40 de ani de la debutul editorial (Povestiri cu contrapunct, Editura Albatros, 1985), Dumitru Augustin Doman este un prozator optzecist consacrat, cu o operă armonios articulată, de modulații caragialiene și cehoviene, și nu mai puțin de o frapantă originalitate, individualizând o manieră de creație și un stil ușor recognoscibil și de mai largi disponibilități expresive”.

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în revista „Actualitatea literară”, mai 2024

 

*Dumitru Augustin Doman, Omul cu drujba roșie și alte povestiri, proză scurtă, 140 pagini, Florești: Editura Limes, 2023. Nota de prezentare: Adrian Alui Gheorghe; Colecția Lakonia; Editor Mircea Petean.  

 

  

 

Situația literaturii române de azi. O analiză de domnul Varujan Vosganian, candidat la funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor din România

 Sursa: https://main.components.ro/uploads/c8240ad5f29b1c2d4897d585f59b17dd/2024/05/program-de-candidatura-varujan-vosganian.pdf

Revista „Sintagme literare”, nr. 3/2024. Poezie, atelier critic, eseu, Turnul Babel, interviu, universalia. Codurile înalte ale literaturii

 Sursa. Geo Galetaru

Simona Mihuțiu despre cartea semnată de Silvia Urdea, Amalgam. Despre cărți și autori... Fragmente, semnal, semne

 

CĂLĂTORIND PE CONTRASENS  -

SILVIA URDEA –

UN CRITIC LITERAR DE EXCEPȚIE

   

   Silvia Urdea se dovedește a fi un critic literar de mare valoare. Pregătirea de excepție, erudiția, simțul critic și cel al echilibrului sunt trăsături care dau consistență și importanță analizelor sale. Ca un veritabil expert în construcții, analizează cadrul în care este amplasată opera supusă analizei, adâncimea fundației pe care autorul își înalță cuvintele, iar apoi evaluează construcția în sine: rezistența, viabilitatea și stilul. Are însă și capacitatea de a aprecia modul în care omul, acela care pășește peste prag, poate interacționa cu ambientul oferit.

Prima parte a volumului său Amalgam, Despre cărți și autori, demonstrează cu prisosință cele menționate mai sus. Lipsa de prejudecată o regăsim chiar și în sumarul cărții, văzând mănunchiul de autori și cărți despre care a ales să scrie, punând laolaltă autori renumiți cu alții mai puțin cunoscuți, dar pe care ea dorește să îi aducă în atenția cititorilor.

Departe de România, Silvia Urdea nu a încetat niciodată să fie preocupată de problemele țării natale. Asemenea nouă, ea s-a întrebat cum a fost posibilă distrugerea în trei decenii a ceea ce s-a construit cu sacrificii dureroase de-a lungul unei jumătăți de secol de dictatură comunistă. „Accentuez termenul s-a construit, deoarece după 1989 s-a demolat cu o furie diabolică. Cui prodest?”, se întreabă Urdea. Romanul Liviei Fumurescu Ambalajul de staniol (Ed. Emma, 2011) îi vine în întâmpinarea întrebărilor, fiind, „un fel de frescă a dinamicii nocive pusă în scenă de mafia capitalistă indigenă, născocită de democrația originală”. Romanul i-a trezit Silviei Urdea apetitul de a citi și alte scrieri ale scriitoarei din Orăștie, cum ar fi Asumarea istoriei din înscrisuri private și din amintiri despre locuri, oameni și meseriași din Orăștie (Ed. Emma, Orăștie, 2020) – „o cercetare istorică sui generis”, sau Scriitorii și istoria, istoria și scriitorii (Ed. Emma, 2021) – un grupaj de cronici literare la cărțile mai multor autori transilvăneni.

  

Partea a II-a a volumului Amalgam, Puncte de vedere despre lumea noastră, este o incursiune în căutarea adevărului întâmplărilor contemporane, un adevăr zguduitor pentru omenire, pentru ceea ce poate deveni istoria ei. Silvia Urdea, erudită și foarte documentată, atentă la realitatea înconjurătoare și analitică, are curajul sincerității. În expunerile sale eseistice aduce la suprafață informații deloc comode, schimbă perspectivele, realizând un panoramic al lumii contemporane, iar pentru asta circulă adesea în contrasens pe drumul informațional oficial, marcat cu indicatorul „sens unic”. Eseurile ei, scrise de pe malul vestic al Atlanticului, chiar din inima unui „Babylon”, cum a numit ea America (romanul de excepție Fragmente din Babylon),  invită la reflecție și la dezbatere interioară, la geneza propriilor opinii. Autoarea știe că pentru aflarea adevărului trebuie să consulți mai multe surse, să asculți mai multe păreri, fie că îți plac sau nu îți plac.

 

Admir spiritul de analiză al Silviei Urdea, documentarea, sinceritatea și curajul opiniei. Cum, citind, m-am întrebat care pot fi consecințele evoluției istorice în spațiul geografic românesc, ajung la concluzia bătrânilor din popor care spun că „până să ajungi la Dumnezeu, te mănâncă sfinții.” României îi trebuie luciditate și veghere asupra propriilor interese în noua lume multipolară care se configurează, o re-industrializare în raport cu nevoile zilei de azi și o reorientare economică (atât timp cât și alte state europene au început deja să o facă), valorificarea propriilor resurse, investiții în educația maselor, renunțarea la o vasalitatea totală, nediscriminatorie, perdantă, atât timp cât marile puteri nu au scrupule în sacrificarea altor popoare pe altarul intereselor lor.

Cartea Silviei Urdea este un adevărat manual din care am putea să învățăm, de la mic la mare, să nu luăm cu „copy-paste” modele și concepte care nu ni se potrivesc nici la nivel individual, nici la nivel național. Ea pledează pentru analiza critică, ascultarea democratică a tuturor punctelor de vedere, pentru a descifra cauzele unui efect atunci când dorim să înțelegem un fenomen, dacă vrem să ajungem la adevăr. Dacă dorim.

Simona Mihuțiu

 

 

 * Sursa: Nicolae Băciuț

 

 

Actualitatea literară, nr. 129/2024. Literatura între inspirație și inteligența artificială. O istorie prezentă a literaturii

 

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA - ALEGERI, PROGRAM, DATE, CONVOCATOR, VIAȚA LA FIRUL IERBII

 Sursa Răsunetul cultural, nr. 5/2024

Ionuț Caragea, FÂNTÂNA CARE-ȘI BEA SINGURĂ APA, Editura Fides, 2024. Semnal, poemul de gardă, note de lectură Nicolae Mareș... Literatura ca mesaj la limită

 

IONUȚ CARAGEA, UN SCRIITOR DE FACTURĂ EUROPEANĂ

 

Despre creațiile literare ale lui Ionuț Caragea am avut prilejul să scriu de mai multe ori. Totodată, am o deosebită satisfacție sufletească și admirație colegială,legată de pasiunea mea pentru aforistică, fiindcă lirica semnată de el are un caracter eminamente sapiențial. Aceasta m-a determinat, de altfel, să îl includ cu aleasă generozitate și prețuire în „Cartea înțelepciunii universale”, o antologie de referință a aforismului universal, apărută la editura eLiteratura[1]. Mi-au atras cu precădere atenția definițiile inteligente pe care le dă unor trăiri, fapte sau evenimente, în care folosea genurile proxime și diferențele specifice dintre cele mai potrivite pentru a exprima adevăruri neexprimate.

 

Spuneam, referindu-mă la poemele din volumul „Mesaj către ultimul om de pe Pământ” (ed. Fides, 2017), că stihurile lui aduc în prim plan trăiri de mare forță care vin din adâncuri, trăiri exprimate printr-un strigăt mut, rostite atunci când ajung în punctul critic de pe marginea prăpastiei, dar și că senzorii de mare sensibilitate ai poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emițătorului și receptorului altceva decât să asculte împreună murmurul suferinței. Concluzionam că ne-ar trebui pagini întregi pentru a exprima aceste trăiri, lăsând astfel o poartă deschisă spre noile apariții editoriale ale autorului, dar și spre alte aprecieri de valoare ale criticilor contemporani, unele dintre acestea aducându-i, pe bună dreptate, statutul de lider al generației 2000.

 

Recent, citind volumele "Căutătorul de amintiri" (ed. Fides, 2022) și "Ceasornicarul fără mâini" (ed. ASLRQ, 2022), semnate de acest prolific autor revenit în Patria-mamă, după o viețuire canadiană care, prin dragoste și dor, i-a desăvârșit condeiul, pot spune că scriitorul Ionuț Caragea este unul dintre creatorii români care îndeplinesc, cu dreaptă măsură, afirmația marelui Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, cel care în istorica vizită efectuată în România în zilele de 7-9 mai 1999 remarca faptul că, în istorie, „poporul român este semn al iradierii civilizației romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba și cultura”.[2] La acestea se adaugă și faptul că Ionuț Caragea, prin activitatea sa de creator, dar și de promotor cultural, a adus un prestigiu deosebit culturii române prin promovarea valorilor literaturii române în francofonie, unde, de altfel, a fost și recompensat cu nenumărate premii, în special pentru poezie.

 

În volumul "Fântâna care-și bea singură apa", autorul continuă tematica volumelor precedente, reiterându-și strigătul mut și trăirile de mare forță care vin din adâncuri. Punctul critic nu se mai află pe marginea prăpastiei, ci pe marginea fântânii, adică locul în care se ridică cumulul experiențelor sale lăuntrice odată cu ciutura poeziei, spre a potoli setea de cuvinte șiînțelepciune a cititorului. Dar, surpriză! Cititorul lipsește din peisajul artistic, această lipsă generând autoconsumareapropriilor sentimente (autodevorarea profunzimilor, după cum spune într-un poem), într-o relație mult mai intimă, cu Divinitatea. Nu vorbim, așadar, de o risipire, ci mai degrabă de o reîntoarcere la matrice, însemnând, precum simbolul antic Uroborus, în care șarpeleîși înghite propria coadă, unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Fântâna este, prin urmare, un portal spre adâncuri, dar și o fereastră către inima universului. Este pleoapa ochiului care poate privi lăuntric sau la mare distanță.

 

Pe lângă poemele cu încărcătură filosofică și metafizică, autorul ne vorbește și de durerile sale, cele care „îi sfâșie visele” și „îl încearcă cu dinții de parcă ar fi o bucată de aur în spatele pielii”. Recunoaște că el este „O durere care își face autobiografia”, „Un trup agățat într-o durere” sau o „Căprioară cu piciorul beteag”, evidențiind, astfel, procesul declanșator al lirismului său, cuptorul alchimic al poemelor și aforismelor sale. Sau, mult mai metaforicși concentrat totodată, ne mărturisește, într-un citat reprezentativ din partea a doua a cărții, că „Pentru mine, toate durerile sunt flori căzute din cer. Iar poezia, un parfum pe care-l creez din petalele lor.” Iată, așadar, catharsisul (evidențiat și în poemul „M-amspălatîn cascada cuvintelor”), sublimarea, transcendența sau, cu alte cuvinte, „drumul pozitiv și exemplar al poeziei, de la suferință la extaz, de la angoasă la iluminare și de la elegie la imn”, despre care făcea referire Al. Cistelecan într-o superbă cronică pe marginea romanului memorialistic al lui Ionuț Caragea, intitulat sugestiv "Ascultă-ți gândul și împlinește-ți visele!" (ed. eLiteratura, 2016).

 

Chiar dacă "Fântâna care-și bea singură apa" este, la prima vedere, un volum al condiției poetului singur, fără cititori (Poetul se declară „Regele singurătății”), care se autoconsumă, amintind de condiția geniului pustiu eminescian, din creațiile care-l alcătuiesc nu lipsește dragostea pentru muză, pentru Dumnezeu, pentru familie, pentru mediul înconjurător. Reîntoarcerea la natură în poeme precum „Rădăcina”, „Nucul” sau„Frunza” amintește de filosofia lui Rousseau, de existența nealterată de viciile și decadența lumii moderne. Este un volum al transformării, al ciclicității, al renașterii, iar poezia rămâne, pentru poet, dar și pentru cei care au curiozitate și răbdare să o descopere, „A opta minune a lumii”. Este un volum în care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, sufletul nu se lasă niciodată învins, după cum se poate constata și în aforismul din finalul părții a doua: „Sufletul - aripa care nu se lasă niciodată învinsă.”

 

E vorba de un volum din care răzbat „Fâşii de lumină lăuntrică”, contribuind la formarea și devoalareasubtilă a unei conștiințe puternice, amintind, prin ideatica și mesajul creațiilor artistice,de o altă afirmație a marelui Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea: „Cultura reprezintă maturizarea omului, cu toate calitățile și dimensiunile sale, nu constă doar în dezvoltarea gândirii și activității, ea contribuie, totodată, și la formarea conștiinței.”[3]

 

Nicolae Mareș

 

București, 26 aprilie 2024

 

 

---

[1] Cf. Nicolae Mareș, Dicționar de maxime și aforisme din cultura românească și universală, București, 2014.

[2]Cf. Nicolae Mareș, Ioan Paul al II-lea, Papă pentru mileniul al III-lea, Editura MN, Colosseum, București 2000, p. 300.

 

[3]Cf. Ioan Paul al II-lea, Cugetări, culese și traduse de Nicolae Mareș, Editura FRM, București 2003, p. 12

Sursa. Ionuț Caragea

 

Răsunetul cultural, nr. 3/2024. Semnal, semn, magazin literar și artistic

 Sursa: Menunț Maximilian, redacția

FESTIVALUL LITERAR-ARTISTIC „IOAN DAN BĂLAN”, EDIȚIA A I-A, 30 MAI 2024

 

Nicolae Crepcia, SPOVEDANIILE IANCULUI... „Spovedaniile aduc un mesaj al durerii, al suferinţei: timpul a ros amintirile ca o molie, sângele a curs spre veşnicie, Transilvania ardea ca flacără neagră, strigătul munţilor se aude şi în rai, îngerii zburau între pământ şi cer, iarba păstrează sângele bunilor, lacrimi vărsate în tipare în formă de tunuri, cămaşa durerii, din rugăciuni mai picură sânge, Dumnezeu umbla desculţ pe pământ…trecut, prezent, existenţă prin credinţă, potenţată de ideal…”

 

SPOVEDANIILE IANCULUI

 

 

 

SPOVEDANIILE IANCULUI[1], un titlu simplu, direct, semnificativ pentru cititorul român de poezie. Nicolae Crepcia, poet din zona Bradului, în  Munţii Apuseni, a simţit nevoia să pună în versuri spovedaniile unui personaj important al istoriei noastre: Avram Iancu. Persoana eroului pendulează între mit, legendă, simbol, prinţ, slujitor al neamului, om aflat sub apăsarea vremurilor, intrat în cântecele românilor, amintit deseori la sărbători, la evenimente, dominând paginile istoriei oficiale şi, mai ales, a istoriei vii, pătrunzătoare, eliberatoare.

Spovedania este actul mărturisiri faptelor în faţa cititorului, dar şi a românilor în general, prezentarea unor date confidenţiale despre gândurile, atitudinile, suferinţele, dezamăgirile, obsesiile pe care le-a avut Craiul Munţilor, idealul neîmplinit, dar adeverit, despre o lume intimă, numai de personajul istoric ştiută, despre credinţă şi nădejde, despre cunoaşterea venită prin revelaţie, coborâtă în inima omului. E şi o spovedanie colectivă pentru că idealul a fost, este şi va fi colectiv… Şoapta lui Avram Iancu e grea, cade în ochiul cititorului cu putere şi sinceritate, cu puritate şi clarviziune, iar Nicolae Crepcia a acceptat regulile acestei mărturisiri, ca poet s-a pus în pielea personajului, depăşind simpla descriere, evitând simplismul. Poate i-a fost familiar personajul, a încercat să înţeleagă mersul istoriei, suişurile şi coborâşurile, accidentele epocii…

E ceva imponderabil în versurile cărţii, cititorul primeşte mesajului, replica nu poate veni, răspunsul e unul tainic, mereu tainic, după reguli specifice eroilor. Avram Iancu domină poeziile, poetul acceptă prezenţa imponderabilă, se mulează pe mesaj şi lasă cuvintele să curgă în felul etern al poeziei populare, captată de luciditatea scribului ridicat dintre moţi.

Nicolae Crepcia lasă impresia că spovedania este actuală, a fost martor la ea pentru că spovedania are ca martori muntele, apele, aerul, simbolurile româneşti, spiritul locurilor, personajele simple, cu nume româneşti, spovedania e spusă în faţa lui Dumnezeu, prezent cu fiecare cuvânt, transcendent şi mai ales imanent, un Dumnezeu  care îi pasă!

Poeziile, aparent, au titluri, dar titlul face parte integrantă din corpul textului, e doar o aparenţă a unui titlu, e aici smerenia poetului în faţa cuvintelor şoptite, spuse cu inima, legătura aceasta e una structurală, Iancu nu poate fi rupt de popor, de cântec, de jale, de mesaj.

Versurile prind murmurul Arieşului, mişcarea luminii în arealul Munţilor Apuseni, izvorul aparent unic din care a băut eroul, stelele de pe cer, mesajul lor în univers, adevărul acela simplu, singurătatea, prezenţa lui Horea de la care Avram Iancu a preluat mesajul, clopotul, tulnicul, ura care atingea vremurile, stânca, Alba Iulia, în poezie spus simplu, Alba… Apoi piatra istoriei, alungarea Iancului, legătura cu locul: mă cunosc gorunii şi mă cheamă, în contrast cu vorbele de batjocură, ochii mei, iar, brusc, pe cerul istoriei un uliu alb ţipă a împerechere, dispreţul, valul acela de sentimente care i-a prins pe români în mijlocul imperiului, asaltaţi de armată, jandarmi, trădători, un sistem pus în mişcare de ură, de dispreţ, de reguli străine sufletului omenesc.

„Şi parcă-aud cum la Ţebea mă cheamă/Cel clopot cu bătaia într-o dungă/Şi ştiu dacă pentru marea vamă/Puţinul ce-am făcut o să ajungă/” – Şi parcă-aud cum murmură  Arieşul.

Spovedaniile aduc un mesaj al durerii, al suferinţei: timpul a ros amintirile ca o molie, sângele a  curs spre veşnicie, Transilvania ardea ca flacără neagră, strigătul munţilor se aude şi în rai, îngerii zburau între pământ şi cer, iarba păstrează sângele bunilor, lacrimi vărsate în tipare în formă de tunuri, cămaşa durerii, din rugăciuni mai picură sânge, Dumnezeu umbla desculţ pe pământ…trecut, prezent, existenţă prin credinţă, potenţată de ideal…

„Am  fost atât de aproape/de ideal// Trebuia doar să întindem mâna/şi să culegem fructul/din ramura/pe care Dumnezeu/Ne-o aplecase//De ce am aşteptat/Ca alţii/în noi să binevoiască/” – Am fost atât de aproape.

Nicolae Crepcia are puterea de a ţine sub control talentul său, de a lăsa să curgă pe hârtie şi în suflete doar puţinele cuvinte, cele cu adevărat semnificative, el nu ţine să epateze cititorul cu vorbe, el acceptă cuvintele din care au picurat sânge, acceptă regulile doinelor, a colindelor, a imnului nevăzut, dar legănat între pământ şi cer, spusa autentică, aşa cum vorbeau moţii pe vremea lui Iancu… Asta dă putere poeziilor, aduce un iz de demult, o spunere autentică, probabil actuală între românii din Munţii Apuseni.

Geografia spirituală a volumului e una autentică, se aud paşii crăişorului, sunt clari la Abrud, la Alba, la Zarand, pe Arieş, pe Ampoi, pe Celar, la Albac, pe Detunata, dealul Grohotului, Aiud, Blaj, Viena, Buda, Mihalţ, Piatra Albă, Altarul Transilvaniei…

Personajele care intră şi ies din fundalul istoriei sunt oamenii Iancului, Horea, împăratul, personaje emblematice, necesare şi stranii în iconomia istoriei…   

„Voiam să mă vezi Împărate/Ochii mei i-ai văzut/Şi în ei ai citit/Eu voiam să asculţi/Cu propria-ţi inimă/Suspinele acestor munţi/” – Nu pe mine 

Iancu Vorbeşte, împăratul ascultă, Dumnezeu aude… acesta e mesajul poeziilor, mai marii zile îşi purtau strălucirea prin saloane, alătură de vampiri şi castelane…

 

Nepot al tău eu mă socot

 

Horeo că sunt

Tu ai purtat pe umeri plânsul

Acestui pământ

 

În sângele tău

Ca-ntr-un râu uriaş

Toată suferinţa

Neamului nostru s-a strâns

Sfinţindu-ţi fiinţa

 

Chiar şi pe eşafod

Când te frângeau cu roata

În tăcere de moarte

Sângele tău a rămas strigătul

Pe care eu am fost ales

Să-l duc mai departe – Nepot al tău eu mă socot.

 

Versurile suspendă regulile de punctuaţie, spovedania este continuă, şoaptă, predică, nădejde, cuvintele curg din vers în vers ca Arieşul, e suflet românesc şi durere românească în zicerea lui Nicolae Crepcia…

În cuprinsul volumului sunt inserate fotografii vechi prezentându-l pe Avram Iancu, ele aduc un aer de autenticitate, personajul e mai real, e prezentat în diferite perioade ale vieţii, par fotografiile poetul aşa cum le-a primit de la Iancu, undeva în Apuseni, dar de fapt sunt fotografiile noastre ale tuturor, uneori nu le vedem, alteori le scoatem de sărbători, dar el este acolo, la pescuit pe apele munţilor… „Vă spun adevărul/Singur pescuiam/Pe malul Crişului la Hălmagiu//Dintre napi/Un şarpe cu coroană/Mă urmărea/Mă chema/Mă aştepta/” - Vă spun adevărul  

Gligor Haşa, editorul, scriitor şi el, are o postfaţă la acest volum de versuri, notează: „Mărturisirile târzii ale Crăişorului ajunse prin duh la Nicolae Crepcia au tonalităţi de precepte şi spovedanii biblice şi par a veni din adâncurile subconştientului. Ele ne prezintă un Avram Iancu mistuit pe propriul rug, însuşi redat prin împlinirea rugilor care însoţesc spovedania…”

E un ecou persistent în poezia aceasta, ceva real şi ireal, o jale în cântec, o durere în versuri, lacrimi care curg şi idealul rezistent la trădări: „Nu am dorul cui să-l spun/Toţi mă socotesc nebun/Lacrimile-mi sunt de sânge/Dumnezeu în mine plânge/” – Azi îmi par crude jivine

Nicolae Crepcia nu experimentează în poezia sa, nu are căutări stilistice, nu cade în păcatul căutărilor abisale a celui care scrie poezie pentru a arăta lumii experienţele necesare, el scrie pentru că are menirea de a ne transmite spovedaniile, limbajul e viu, scurt, natural, venit dinspre poezia populară, el observă, evocă, şopteşte şi ne strigă peste munţi, peste hotare… A acceptat riscul de a părea un poet din vremuri vechi, dar zicerea e proaspătă, zicerea are ceva de argint atins de sângele din rană…

Scrie simplu şi adânc despre Avram Iancu aşa cum îl ştiu vecinii săi, cum îl ştiu moţii, aşa cum îl auzim la Altarul Transilvaniei…

 

Constantin Stancu

---

[1] SPOVEDANIILE IANCULUI, Nicolae Crepcia, Editura „Gligor Haşa” Publishing House, 2011, versuri, 85pagini