SINGURUL
MEDICAMENT – FĂRĂ CONTRAINDICAȚII
Singurul
MEDICAMENT – fără
Contraindicații – e
UMORUL
- ADEVĂRAT
ZBORUL !
...între Cămăși-Placente - și
Grosierul Trup – să nu vi-l
rătăciți
- schilodiți
prăpădiți :
căci – dintr-odată – vă veți simți
de parcă n-ați mai fi...
...vă veți simți – în
aceeași zi :
CU SUFLETUL UCIS
DE NIMENI SCRIS :
PE VECI
GENIAL SECI !
...IREVERSIBIL
OSTENIȚI
ÎN SUFLET TROIENIȚI...
***
Prof. dr. Adrian Botez
.jpg)
Cornel Nistea și fotografia timpurilor
Cornel Nistea s-a născut la 6 august 1939 în comuna Sălciua, din județul
Alba. Este licențiat al Universității Babeș - Bolyai din Cluj-Napoca și a
predat limba și literatura română la școli din județul Alba. Actualmente este
președintele filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și
redactor la revista de cultură „Discobolul”, un scriitor activ în lumea
literară, prezintă cărțile confraților, îi susține, se prezintă pe sine ca
model.
Cornel Nistea
În literatură a debutat în anul 1984, cu volumul „Focuri în septembrie”.
Revine în peisajul literar cu volumul „Inocența șarpelui”, urmat de „Colonia de
vulturi”, „Papagalii mei adorați”, „Ritualul bestiei”, „Amintiri din șezlongul
albastru”, „Împăratul lupilor”, „Zece povestiri pentru copii”, „Caseta cu
paradoxuri”, „Întâlnirile mele cu Orlando”, „Jurnal 1977-1984”, „Ultimul din
Eden”, „Vânzătorul de apă colorată”, „Tragismul exilului românesc”, „Ieri a
fost duminică”, „Însemnări critice”, „Iar nimic în cutia poștală”, „Schițe,
nuvele, povestiri”, „Vedenia” și, evident, „Anii de școală. Memorii”.
În data de 6 august 2024, Cornel Nistea a trecut pragul celui de-al 85-lea
an al vieții.
Un sincer și călduros LA MULȚI ANI.
Romanele sale sunt repere în istoria literară a ultimilor decenii…
Despre romanele publicate putem nota câteva aspecte, din
punctul de vedere al cititorului pasionat.
Cornel Nistea în
romanul Întâlnirile mele cu Orlando,
este unul solid, serios, care aduce o tuşă importantă în ce priveşte viaţa
intelectualului român înainte de anul 1989.
Romanul tratează
viaţa artistului în perioade dificile din istorie, când arta pare a fi uitată
între necesităţile sociale şi jocul puterii în platoul magnetic al destinului.
Temele pe care le
ridică romancierul sunt profunde, esenţiale şi mereu actuale. Există o fantă în
istorie când lucrurile trebuie spuse pe nume, se definesc şi devin mai clare.
Cornel Nistea este un lucid, vede trecutul prin perspectiva viitorului, unele
teme vor fi mereu actuale, contextul va fi altul, deschiderile altele,
oportunităţile sub o altă dimensiune.
Sunt puse în
lumină destinul artei şi destinul artistului, legătura cu divinitatea, cu
oamenii, cu natura. Se face o paralelă între artistul care trăieşte în mediu
catolic, specific unei părţi a Europei, şi artistul care trăieşte într-un mediu
ortodox. Această paralelă vine să pună în valoare principiile de viață
stabilite de doctrina creștină de-a lungul vremurilor. Romancierul insistă pe
tema iubirii ca legătură importantă a existenţei, între necesitate şi
realizare. Iubirea este lentila prin care viaţa se vede potenţată, viaţa prinde
contur, sens, dramă. Relaţia bărbat-femeie, și aici, mai ales în mediul
artistic, pare a fi esenţială pentru că declanşează energii nebănuite.
Romanul începe cu
un motto: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură”. Textul este
preluat din Bergson, acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă,
mereu istorică şi anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător
spre fericirea pură.
Acţiunea are ca
prim plan iubirile în paralel, în oglindă, ale lui Horaţiu-romancier, în
principal şi Anamaria, apoi Orlando-pictor şi Diana. Cupluri simetrice, văzute
din unghiuri diferite. Preocupările femeilor sunt în sfera intelectualului,
respectiv psihologie şi artă, acest lucru face acţiunea mai interesantă, mai
palpitantă din punct de vedere spiritual. Aceste cupluri dinamizează acţiunea.
Tensiunea dintre iubirea ideală, aşa cum o doreşte Horaţiu Codru şi iubirea
carnală, frustă şi pragmatică, aşa cum o trăieşte Orlando, se materializează în
lungi dialoguri, reflecţii, acţiuni impulsive şi realitatea care le mediază şi
limitează.
„Eram gelos pe
relaţia lui cu Diana, în mintea mea se crease un adevărat complex al unui
incest, dar mai era şi altceva, poate dorinţa ascunsă de-a mă afla măcar o
vreme în locul lui şi nu-mi puteam deloc potoli ticăloşia asta mizerabilă. Dar
oare relaţia mea cu Anamaria ce era? Nu era oare bazată tot pe nimicnicie? Nu,
nu, era altceva! Şi-mi părea aşa de rău că îndrăznisem să gândesc o asemenea
aberaţie. Ei, nu, relaţia mea cu Ana era deasupra tuturor mizeriilor, se afla
într-un Eden şi acolo nu-o puteau atinge răutăţile, geloziile de niciun fel”.
Cornel Nistea
pune în balanţă, lucru cel mai important, comunicarea artistului cu lumea fie
prin imagine (Orlando), fie prin cuvânt (Horaţiu). Aici se centrează tensiunea
romanului. Scriitorul comunică prin cuvinte, modul de înţelegere a operei
scrise este mai complex, mai dificil, romancierul pare angoasat, tracasat de
neputinţele sale, de geloziile sale, de lipsa de înţelege a celorlalţi.
Pictorul comunică prin imagine, imaginea vrăjeşte lumea, declanşează vitalitate
în jur, femeile par atinse de farmecul stârnit de culoarea care umbreşte
destinul.
Romancierul
visează la o artă angajată, opera sa ar trebui să reflecte lumea aşa cum este,
să nu înfrumuseţeze, să fie oglinda adevărului. Pictorul este un estet,
peisajul, nudul, tabloul care picură frumuseţe de dragul frumuseţii, atrage
ochiul, mintea, trupul. Pictorul nu se complexează, el pictează nuduri pentru
că este, într-un fel, divin. Lumea a fost creată frust, iar trupul femeii
reflectă frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei, în spatele cortinei este
Creatorul. Femeile acceptă (şi asta într-o epocă dificilă) să pozeze,
indiferent de starea socială în care se află pentru că sunt vrăjite de ideea
eternităţii: peste ani lumea va cunoaşte că ea a fost modelul artistului. Un gând din copilăria lumii, modelul care
trăieşte prin opera artistului.
Pictorul
instituise un adevărat ritual pentru a atrage şi a picta femeile în atelierul
său de boem, atingerile devin argumente pentru o estetică a frumosului. Epoca,
însă, vrea altceva: imagini frumoase, peisaje la mare… peisaje din natura
patriei, portretul sănătos al muncitorului, ale femeii mature… Fiecare îşi va
avea premiile lui, pare să fie mesajul, uitând că vremurile trec; epocile se
pliază, oamenii dispar, noi personaje apar în planul secund, apoi în prim
plan.
Romancierul,
eroul din carte, se doreşte un apărător al adevărului, titlurile romanelor sale
sunt sugestive: Destine, Mizeria, Umilinţa cea de toate zilele…
Frica de scris este sinonimă cu frica de moarte, dar raţiunea vieţii este de a
se realiza ca artist depăşind condiţiile subiective trecătoare, care apar
inerent în viaţa cotidiană. Tangenţial se pune problema relaţiei cu Dumnezeu,
mai ales în perioada în care romancierul se afla la Praga într-un studiu
aprofundat despre condiţia umană în comunism.
Romancierul, ca
personaj important, visa la o viaţă împlinită alături de Anamaria, vremea petrecută
în Cehoslovacia (stat unic în perioada comunistă) îi va dovedi contrariu, va
trăi o frumoasă perioadă de dragoste alături de Katerina, fiica unor demnitari
comunişti care locuiau acolo.
Experienţa este
unică, Horaţiu descoperă o altă lume, ar putea să evadeze în lumea liberă dar
rămâne prins în plasa subtilă întinsă de sistemul comunist în viaţa artistului.
Nu poate evada, sistemul era mai puternic prin jocul politic, prin tehnici de
manipulare, supraveghere, testare… Faptul că, la un moment dat, Radio Europa Liberă îi face public un fragment din romanul său, în loc să-l
aducă aprecieri, este privit cu suspiciune. Devine inamicul. Orice faptă a sa
pare un element într-un joc ciudat al sistemului de putere comunist care tindea
să controleze totul. Viaţa intimă dispărea, omul părea o piesă într-un puzzle
dinainte anunţat… Viaţa îl va împinge într-un spital de boli nervoase, mare
evadare devine marea rătăcire, sistemul punea o pecete irepetabilă pe
conştiinţa artistului: nebun… O
întâmplare îi va permite evadarea la… Paris, e jocul marilor puteri în care
individul este captat până la anihilare… Sistemele sunt complementare şi omul
este anihilat.
Întâlnirile
romancierului cu Orlando sunt ocazii de a emite idei, stări, definiţii,
concluzii, nelinişti, concluzii incomode.
„- Bine, Horaţiu!
Hai să vorbim atunci despre ce-i acela succes. Ai hoinărit prin lume, ai sedus
femei, ai scris romane. Ce bine mai mare ţi-ai putea dori. Apoi îţi mai spun
ceva: Succesul e o chestie absolut înşelătoare, care adeseori provoacă victime.
Trebuie să fii un om fericit că n-ai avut experienţa celor care au trăit
succesul totdeauna efemer şi iluzoriu. Ce să-ţi spun, după ce un artist are
succes, cum acesta îl părăseşte, trăieşte o dramă de neimaginat, pătimeşte mult
mai tare decât cei care n-au avut succes de-a lungul timpului, dar şi l-au
dorit.”
Interesante sunt
dialogurile romancierului cu iubita sa Anamaria, o intelectuală de rasă,
detaşată, realistă, care se va realiza altundeva. Ea înţelege epoca, se
desprinde din plasa ideilor fabricate de propaganda comunistă. Apoi, întâlnirile lui Horaţiu cu alte persoane
importante ale vremii sunt interesante, incitante şi declanşează stări spirituale de excepţie,
ca o fractură în sistemul politic al epocii, o fantă prin care se zăresc anii
în toată goliciunea lor (nud-ul vremii).
Cu toate aceste,
Horaţiu, până la un moment dat, este un ales al destinului (titlu de roman)
beneficiază din plin de beneficiile sistemului, dar nu reuşeşte să se
împlinească. Ajunge matur fără familie, copii… Iubirea este o iluzie în epocă,
o nălucă… Este aici şi drama artistului căzut în capcana întinsă de sistem
pentru cei care îndrăznesc să viseze şi să caute esenţele…
„Creatorul de
artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de
iminenţa eşecului” – iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume
căzută din miracol…
„…am după mulţi
ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun”. – Drama
artistului în faţa eternităţii pure…
„…omul poate fi
fericit fără a fi negreşit creator de mari valori…”. – O temă incitantă pentru
un psiholog.
„…omul are
datoria să încerce să fie fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa
scriitorului.
„Ti-am citit
ultimele capitole despre Reacţiile
întârziate şi-am descoperit acolo o analiză dintre cele mai originale
asupra nepăsării şi trândăviei sociale…”. – Gânduri interzise într-o lume
captivă.
„Nu mă tem de
nimic altceva mai mult decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii
ignoranţi şi răi”. – Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.
„Laşitatea omului
de rând”. – O direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru
intelectual.
O altă temă
interesantă într-un sistem social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi
trădare”.
Romanul reuşeşte
să fixeze esenţa vieţii, în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul
spre fericirea pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire…
De menționat și Ritualul bestiei, un roman special,
bine construit, dens şi exact, un roman ca un strigăt, poem epic în plin ritual
al bestiei, apărut la Alba-Iulia: Editura Teognost, 2009.
Tabloul de
început este reprezentativ:
Un om în vârstă,
la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu
nepoata viaţa sa care a curs, ce este şi ce ar fi putut fi. O poveste care se
suprapune peste povestea ţării sale.
Pompiliu Dascălu
are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care
a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să
supravieţuiască. Este un biruitor, într-un fel anume, e biruinţa martorului
care povestind, acuză. În acelaşi timp, se lustrează depunând efortul de a
purifica memoria românilor, reuşind să rămână, cumva, detaşat de drama proprie.
Scriitorul a valorificat memoria colectivă a românilor
despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite,
pornind de la valorile certe în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă
nepronunţată, încă, vine de la sine.
Este judecata timpului crud care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin
Preda.
Cornel Nistea
urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu
Dascălu, cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa
celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă
ambiguă şi simbolică, implicit. Un ins ce dorea să fugă de politică şi să
rămână omul de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au
fost prinşi cei mai mulţi români. Devine captiv în istorie.
Dar „Bestia” îşi
face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea
celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ.
Puterea care trimitea la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar, şi pentru că, nu accepta ritualul. Ritualul
declanşat de Bestie este necesar pentru că individul, prins în hora acestea, nu
mai putea scăpa.
Citind romanul,
asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar
real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică
a omului. Românii care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce
înseamnă dansul „Bestiei” pe destinele lor.
Dumnezeu este
înlocuit de noul crez, apostolii creştini de
„marii dascăli ai omenirii”, credinciosul obişnuit devine activist de
partid. Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de
poezia patriotică. Proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar,
în fapt, aparţinea celor care, în mod cinic, o gestionează. Fără milă sau
morală, biblioteca e un loc al pierzării etc.
Pompiliu Dascălu
devine, treptat, prizonier al sistemului din care încearcă să evadeze, ţinând
un jurnal ale întâmplărilor triste, un jurnal secret şi public, indirect, în
acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal în vremuri grele,
în prezenţa „Bestiei”, era un motiv de condamnare la moarte pentru cel care
scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual,
trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr
care poate să vină la timp şi, uneori, la netimp. Era în joc, de fapt, memoria
unui popor care trebuia să înţeleagă şi să nu repete.
Lângă personajul
principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare,
drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină
specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale. Era o doctrină
antagonică şi totuşi având și puncte comune triste şi dure cu ritualul Bestiei,
care a măcinat generaţii de cetăţeni.
Privind din alt
unghi, epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de
temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.
Peisajul uman
este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă
putere decât poate duce, are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a
marilor dascăli pe care-l patronează. De la cartea de rugăciuni ajunge la
cărticica de propagandă.
Zina Stricatu
este femeia tânără şi plină de impulsuri sentimentale, care caută un loc comod în
partid şi în societate. Da, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă
simplă la nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o
masă bună şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie, specifică oamenilor
rudimentari care nu puteau să înţeleagă; ei trăiau direct, fără complexe.
O apariţie
interesantă pe paginile naraţiunii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă
cu Dascălu, o femeie care aspira spre o
viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil,
încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.
Personajele sunt
mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui
fundal trist al epocii, însă viaţa pare absorbită de evenimente străine.
Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea
mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu.
Personajul
principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost
avocat care a decis să fugă din ţară dar care a lăsat în urmă cărţi, un
apartament, câteva valori specifice lumii libere. Atunci omul putea să
vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum
ar fi fost firesc, memoria conservă speranţa
după cum şi transmite ultimul capitol al romanului. Pompiliu locuieşte pe
strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan,
al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.
Vremurile fac
imposibilă iubirea dintre cei doi colegi, Pompiliu şi Luisa, iubirea este
exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută locaş în căldura
bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie simplă, de iubire, o
relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman, sunt inutile, vremurile au fost
altele şi condiţiile sociale au dus în ruină fiinţa.
Căderea omului
este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal
şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se
refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri.
Îşi ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt
împuşcate simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului
rostit, semnele creştine sunt omorâte de noii ucenici ai comunismului, ai
Anticristului.
Teroarea este şi
ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili
fără de identitate care fac propagandă. Rezistenţa umană e la nivel de zvonuri,
percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, viața este la nivel de
bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului,
totul făcând parte din ritual.
O prezenţă
copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii,
singurii care mai pot duce un dialog, cât de cât normal cu personajul
principal. Mimează libertatea de gândire,
dar, brusc, totul cade, papagalii
preiau lozincile utilizate de Bestie, „învaţă”
repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de
personaj. Prezenţa papagalilor în filmul acţiunii este una necesară şi lasă
deschisă povestea.
Evadarea eroului
din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista
vremii.
Autorul scrie: „Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor
de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste
şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri”.
Iar în alt loc
scrie: „A coborât agale scara. Curând, în
faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai
piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi
coborât de pe perete”.
Romanul se
termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de
după retragerea „Bestiei”..., acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis…
Cărțile:
1. NISTEA
Cornel, Anii de școală : memorii, Sebeș, Emma Books, 2023;
2. NISTEA
Cornel, Caseta cu paradoxuri: publicistică literară, Cluj-Napoca, Teognost, 2010;
3. NISTEA
Cornel, Colonia de vulturi, Cluj-Napoca, Teognost, 2004;
4. NISTEA
Cornel, Focuri în septembrie, Bucureşti, Cartea Românească, 1984;
5. NISTEA
Cornel, Iar nimic în cutia poştală: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2019;
6. NISTEA
Cornel, Ieri a fost duminică: Schiţe, nuvele, povestiri, Alba Iulia, Tipo-Rex, 2016;
7. NISTEA
Cornel, L' Innocence du serpent, Cluj-Napoca, Teognost, 2005;
8. NISTEA
Cornel, Inocenţa şarpelui, Cluj-Napoca, Teognost, 2008;
9. NISTEA
Cornel, Întâlnirile mele cu Orlando, Alba Iulia, Unirea, 2012;
10. NISTEA
Cornel, Însemnări critice, Sebeș, Emma Boooks, 2017;
11. NISTEA
Cornel, Jurnal: 1977-1984, Sebeş, Emma Books, 2013;
12. NISTEA
Cornel, Papagalii mei adoraţi: proză scurtă, Cluj-Napoca, Context, 2004;
13. NISTEA
Cornel, Ritualul bestiei: Amintiri din şezlongul albastru, Cluj-Napoca, Teognost, 2008;
14. NISTEA
Cornel, Roses blanches et autres contes, Cluj-Napoca, Risoprint, 2019;
15. NISTEA
Cornel, Tragismul exilului românesc, Sebeș, Emma Boooks, 2016;
16. NISTEA
Cornel, Ultimul în Eden: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014;
17. NISTEA
Cornel, Vânzătorul de apă colorată: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2020;
18. NISTEA
Cornel, Vedenia, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015
19. ***,
Cornel Nistea în opinii critice, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014.
Un
protocol pentru o fericire sălbatică
Daniel Marian este neliniștit, transmite poeziei șampania unei fantezii bine dozate. Într-o lume în mișcare, care își ascunde tainele în ziduri repede doborâte, la margine de timp, el se trezește față în față cu sălbăticiunile care populează viața, care sunt simboluri pentru fricile noastre cele de toate zilele. Poetul nu poate controla fluxul de evenimente, răspunde cu poeme de toate felurile, motive luate din viața de zi cu zi, motive personale sau motive care ne privesc pe toți.
Volumul
de versuri Daniel Marian, sălbăticiuni*,
apărut la Editura Castrum de Tymes în anul 2024, ne arată că suntem în fața
unui tablou liric oferit de poet, cu toată sălbăticia celui care fuge de
vremurile care i s-au dat în dar. Dar le iubește, iubește viața, disperarea,
motivele care se ascund după cuvinte șmechere. Ce este viața? Iată o întrebare
pentru care poetul oferă regatul său de cuvinte: „ce e viaţa dacă nu un premiu
de consolare/ în faţa veşniciei care nu ne mai ajunge” (p. 65).
Ceea ce poate face omul este
fuga din fața mișcărilor societății tot mai complexe, mai complicate, sălbatic
de interesantă. O fugă preluată din celelalte arte, film, pictură, dans, chiar
sport artistic: „fii sincer cu cele câteva vieţi de pomană/ descarcă-ţi desaga
cu tot ce insistă” (run forrest run, p.9).
Frumusețea este prezentă, dar
raiul se ascunde în frică, în spasm, în moartea cea de toate zilele: „ce nu
murea de glonţ murea de/ plictiseala imaginilor rupte din rai” (îmbracă-te, p. 10).
Există un început, există un
sfârșit, poetul și-l asumă ca parte a vieții sale, ca parte a operei sale. Este
spectatorul de lux a unui sfârșit anunțat (a și scris un volum dedicat
Apocalipsei), la începuturi nu a fost martor, dar fenomenul vine spre om cu
toată deschiderea: „imediat după sfârşitul tuturor lumilor/ au mai fost o zi şi
o noapte/ mai lungi decât toate la un loc atunci/ când s-a stabilit aria
cerului/ s-au numărat cele trebuincioase apoi/ toată ziua păsările rele au
sfâşiat şi schilodit/ până au decimat cerul astfel încât/ în cele din urmă să
credem/ că a fost cândva un cer/ întreg şi fericit” (o minimă statuie, p.14). Este această realitate o iluzie? Nu o
spune direct, o spune prin destrămarea lucrurilor, prin spaima de durerea oferită
de această realitate, uneori atroce, provocând instincte, agresiuni.
Sălbăticiuni fugind de finalul pe care-l privesc și consideră totul o
închipuire…
Măsura eternității este o zi,
o singură zi. Poetul o descoperă, la fel ca oricare dintre noi, se miră de
matematica sălbatică care îi modelează mintea: „cum sare peste rând şi înalţă
privirea/ aceeaşi zi agitată sărbătorită la infinit/ împachetată în letargii
ca-n foi de ziar/ în care citim cum calendarul nu merge/ de multe ori la apă
fiindcă până la urmă/ se va îneca într-o lacrimă de crocodil/ zi adusă cu greu
pe lume cu forcepsul/ şi cu şpaga şi înfăşurată cu giulgiu din/ foi de viţă
aceeaşi zi din oala cu sarmale/ când spunem rămas bun şi la mulţi ani/ ca şi
cum mai contează înainte şi după/ ziua aceasta parc-ar mai fi alt nimic” (iată, p. 17).
Există un dramatism în această
zi, ființa a fost înghesuită într-o unitate de măsură, este captivă, nimicul
este totul, spaima naște o nouă specie, una care fuge de timp, învăluită în
timp.
Oamenii sunt singuri într-o
comunitate din care au iluzia că fac parte, singurătatea fiecăruia,
singurătatea a opt miliarde de ființe, sălbatice în carapacea lor, dar
singurătatea are un mister, teama aduce poezia, mirarea, moartea, profitul cel
de toate zilele, ca în poemul singurătatea
oamenilor, p. 21. Cele o mie de vaci care sunt pregătite să ne ofere hrana
cea de toate zilele sunt fericite, ele nu știu viitorul care se prelinge pe o
pajiște înflorată, mirositoare, ele sunt acolo, poemul o mie de vaci fericite, p. 19 ne arată posibilitatea de a fi
fericiți cu adevărat, dacă intrăm în schema de ansamblu a lumii.
Iubirea a devenit imposibilă,
lumea s-a uzat, a îmbătrânit, nu mai are energiile necesare, iubirea se închide
în neputințe, limitări, tablouri prefabricate, există un poem care ne arată
starea, elegia prefacerii în molozul universal, p. 31.
În
toată această schimbarea a schimbărilor, Dumnezeu este prezent, el deține
punctul de echilibru, oamenii au iluzii legat de divinitate, se prefac în
ființe care înțeleg neînțelesul: „e un bătrân albit care şade în cer/ scornind lumi prefăcute
mereu pe terminate/ semnând
iertări şi pedepse grele/ pentru tot felul de inadaptaţi/ necopţi şi
indisciplinaţi/ când Dumnezeu e atât de tânăr/ cel mai tânăr/ aflat abia la
începutul veşniciei Sale” (cine a zis că Dumnezeu p. 42).
Problema divină pune și
problema organizării cosmosului, a lumii, ceva trebuie pus la punct,
sălbăticiunile trebuie ținute la respect, altfel nu ar fi un început și un
sfârșit bun de pus în ramă: „Doamne, ai înţeles greşit să pui lunea înainte de joi!/
cu duminica puteai să faci ce vrei s-o laşi departe/ înspre niciodată sau
ducând-o lângă ziua de apoi/ s-o spânzuri acolo ca-n grindă s-o umpli de scame/
de griji şi de nevoi – dar ce-ai avut de câştigat cu/ eroarea asta geopolitică
menită să dărâme întreagă/ şandramaua săptămânii care se mai ţine într-o/ toartă
de ceva neclarificat într-o spiţă şi-ntr-un” (brusture de timp, p. 34).
Omul
are umbra sa, necesară, ea ține în echilibru dinamica vieții, realitatea
morții, disperarea ascunsă după o logică bine construită: „umbră antemergătoare/ umbră de pază/ umbră
escortă/ umbră însoţitoare de bord/ umbră gest al furnicilor căutând pâlnia/ prin
care să extragă realitatea/ din teritoriile ocupate ale minții/ umbră de
ciupercărie/ umbră de siloz şi/ umbră de sălbăticie” (umbră, p.29). Nu este îngerul personal, nu este arhetipul etern,
este umbra care face posibilă sălbăticia luminoasă. O lumină sălbatică este în
ființă, ea generează umbra, poetul o simte, o acceptă, se revoltă, are un poem
pregătit.
Valoarea omul depinde de multe
necunoscute, cinic, poetul afirmă: „cântărești mai mult decât greutatea ta în
aur/ cu tot cu aură și gravitație la care se adaugă/ câteva grame de suflet, un
promontoriu de/ carne și oase la un râu de vodcă în sânge/ și o tonă încă neexplodată
de rahat!” (oricum, se știe,
p. 58). Este o întrebare care generează angoasă, responsabilitate evitată,
ascunsă în șmecheria umană, capabilă să creeze aparențe bune de telenovela
publicitară.
Daniel Marian își lasă poemul
să zburde, semnele de punctuație sunt lăsate în urmă, ceea ce contează este
versul sălbatic, după canoanele moderne. Se joacă mereu cu omul dispus să
citească, titlurile sunt fie la început de poem, fie la final, fie sunt încrustate
în corpul textului liric. Vrea să atragă atenția prin forme exterioare asupra
mesajului, să expună un poem nud pentru cititor. Există o democrație a
cuvintelor, ne flutură dicționarul este cel de toate zilele, versetele sunt
brăzdate de gânduri formule, ele dau sensul și ascund frica. Poetul este și el
în timpul vieții sale și fuge de sălbăticiuni. Pe alte locuri exagerează, sunt
locuri comune, ele exprimă o stare de moment, personală, mundană. Sunt și
versuri facile, aparent făcând parte din tema generală: „dezrâiesc capre dau
dracii de smoală/ şi le pun pufi să se prefacă îngeri/ fac experimente toate
reuşite pe/ năzbâtii nicicând ajunse la saţietate/ iată şi o ofertă – o mie de
euro şi/ vă aduc ieri şi alaltăieri de funie acasă” (dezleg de farmece fac minuni, p. 52).
Are
și capacitatea de a avertiza cititorul, poezia nu mai este ce a fost, există o
lașitate a celui care scrie, a abandonat cursa, a ieșit din curente, stiluri,
accente, e liber, inclusiv să se lase otrăvit de un tsunami mediatic: „ce zici mai ducem la muls limba română/ sau la
second-hand sau la groapa comună/ de când treişpe seamănă pericol cu paişpe/ hârtia-i
doar un motiv de aripi expirate şi” (scrisul un şarpe otrăvitor care muşcă, p. 35).
În
acest context, ce este realitatea? El mizează pe cititor, pe disponibilitatea
acestuia de a pricepe convulsia lirică: „câţi oameni sunt atâtea realităţi/ care mai de care scrobită şi poleită
cu aur/ ţeapănă ca un morcov pizmuit de iepuri/ la un turnir pentru
supravieţuire/ importantă rară autentică genială/ realitate de diamant de safir
de smarald/ de topaz de opal de rubin de ochi/ fermecat al pământului şi al
cerului/ e frumoasă ideea de realitate comună/ dar toate acestea s-ar
descompune/ în faţa naivităţii materiei nu ar avea loc/ iar tăria spiritului ar
fugi pe câmp” (roată dinţată stricând un întreg mecanism, p. 47).
În
acest univers sălbatic mai există ceva, este frumusețea ascunsă, poetul îi face
față și ne scrie o epistolă: „cel mai frumos lucru/ şi cel mai cinstit/ e că se pot privi în ochi
vieţuitoarele/ oameni cu oameni cu animale cu plante/ ordinea şi ierarhia nu
mai contează când e vorba de privire/ schimbul de iubire şi ură/ se face de
îndată pe loc ca un cântec/ de sirenă pe un catafalc de mare (cel
mai frumos lucru, p.59). Încastrarea într-un lanț viu aduce
frumusețea sălbatică, ordonată de spaime, cântec, infinit albastru.
Cu acest volum de versuri,
poetul și-a fixat o altă perspectivă, una mai gravă, mai profundă, joaca de-a
poezia mundană a dat roade, frica de un final la care este martorul ales, pus
să scrie despre descompunerea unei ere și coagularea alteia, despre o sălbatică
realitatea de unică folosință este tema.
Daniel Luca scrie în prefață: „Tot
felul de jivine, de sălbăticiuni, ne înconjoară ori își fac cuib în noi înșine,
până într-acolo încât noi înșine devenim asemeni lor. Acestea nu se lasă
domesticite cu una, cu două, așa încât trebuie să ne obișnuim cu ele, să le
acceptăm ori, din contra, să ne ridicăm la luptă. În viziunea lui Daniel Marian
(sălbăticiuni, Editura Castrum de
Thymes, Giroc, 2024), asta înseamnă viața, o permanentă luptă, dar și bucuria
trăirii” (Fericirea de a fi singur,
p. 7).
Poetul aduce argumente legate
de viață, bucurie, un protocol universal,
cu accente religioase și spirituale, cu el existența devine posibilă: „s-ar
retrage în adevărul de la început/ pe care n-au apucat să-l împartă ca/ pâinile
peștii și vinul marelui protocol/ dacă întreaga înfăţişare a lumii ar fi/ lepădată
ca o faţă străină de masă/pe care dansează strâmb bucatele/ şi privirea de lup
a celorlalţi monştri/ ce au să mai vină – zace decapitată” (ce ai spune dacă toate cercurile, p.
11).
Constantin Stancu
*Text publicat în rev. „Acolada”, nr.10/2024
*Daniel Marian, sălbăticiuni, poeme, 72 pagini, Giroc:
Editura Castrum de Tymes, 2024. Prefața: Daniel Luca. O carte de vară.
Prețul
corect
Cât mai valorează viața omului: cincizeci de sicli?
Cincisprezece sicli? Poate treizeci de arginți,
care sunt acceptați și la impozite…
Nu avem timp de filozofie, de matematică,
de poezie, de jocuri, de e-factura, de mister?
 |
| Cetatea Deva |
Ți se pune codul de bare când nu ești atent,
când afară plouă sau e prea cald…
Când ieși în oraș, poți număra plopii de pe alee,
atât timp cât Ochiul lui Dumnezeu te prețuiește.
Toate monedele sunt de sânge,
poți bea apă amestecată cu fiere și oțet, plus iluzia
prezentului…
Constantin Stancu ©
