Revista „Vatra veche”, nr. 11/2024. Semnal, sumar, cultura în cetate... Un anotimp literar cu Nicolae Băciuț

 

Silicve de lunaria, poezia cu diamante... Lőrinczi Francisc-Mihai și frumusețea posibilă... „Există și o perspectivă spirituală în acest peisaj, gutuile pun aurul în aerul dimineților, se simte mirosul merelor coapte pe sobă, sunt și lebede de cristal, undeva poți afla un cuib de rândunică certificând misterul naturii”

 

La Hanul Poeziei cu Lőrinczi Francisc-Mihai

 

Pentru Lőrinczi Francisc-Mihai poezia este o sărbătoare, un exod într-o țară promisă. Își construiește fiecare poem cu migală, delicatețe, rigoare, sensibilitate, lipind ideea de sentiment, de liniștea necesară pentru a putea vedea dincolo de lumea imediată.

Cu volumul de versuri SILICVE DE LUNARIA*, apărut la Editura Agnos din Sibiu în anul 2024, poetul ne prezintă prețul plătit pentru frumusețea posibilă a lumii, fructul fragil și transparent prin care se vede luna, lumina, Raiul pierdut. Poemul definește titlul volumului, o face cu sensibilitate și pe baza amintirii aducând trecutul în poziția viitorului, semințele reprezintă chiar acel viitor păstrat cu grijă. „Într-o cutie/ din lemn de nuc/ am ascuns semințe de lunaria annua/ ca să nu uităm să ne aducem aminte/ de cei care și-au ascuns sufletul în noi/ când pleci într-o țară îndepărtată/ e bine să duci cu tine/ în buzunarul/ cămășii/ sub cerul inimii/ silicve” (într-o cutie, p. 57).

Poetul are curajul de a aborda poezia într-o formă modernă, limpede, dar cu teme clasice, perene. Sunt lucruri bine coagulate în societate și nu te poți juca de-a versul, există viață, un loc aparte, unul care asigură bucuria de fiecare zi. Preferă o comunitate în care fiecare își are rostul, viața are o bază sigură în mirosul pâini coapte în cuptor, se aude sunetul barosului pe nicovală modelând dispozitivele destinului, o femeie coase la o mașină de cusut cele necesare familiei, un clopot de țară învăluie peisajul cu sunetul lui de argint, există o casă la țară, modestă dar primitoare, cu pivniță și gospodărie, alături de o grădină în care primăvara își face de cap. Acestea sunt elementele care atrag ființa, evadarea din agitația zilei se poate face cu modestie și lumină.

Există și o perspectivă spirituală în acest peisaj, gutuile pun aurul în aerul dimineților, se simte mirosul merelor coapte pe sobă, sunt și lebede de cristal, undeva poți afla un cuib de rândunică certificând misterul naturii. Ca o concluzie, diamantele sunt în inima omului, el poartă valorile cu sine, în sine, cu sine. O întoarcere la rigoare armonioasă a naturii ca-ntr-o placentă eternă.

O revoltă tăcută împotriva depărtării de anotimpurile copilăriei, într-un sat din Transilvania, marchează versurile poemelor, pe de altă parte, nimic nu poate fi distrus, matricea există în eternitatea personală a fiecăruia: „mâinele mă privește ca un cal costeliv/ și eu nu mai cred în puterile lui magice” (p. 6); „sisif s-a îmbolnăvit de alzheimer / și a uitat să urce piatra în vârful muntelui” (p. 8); „și chiar dacă timpul dă să ațipească/ într-un ultim sărut”  (p. 13); „cad diamante din pomul copilăriei” (p. 27); „merii înfloresc în ochii tăi” (p. 28); „sunt colecționarul de lucruri mărunte/ ți-ar lua o veșnicie/ ca să cuprinzi laolaltă” (p. 51); „într-o casă de la țară/ locuiesc suflete nemuritoare” (p.61); „în rest erau lupii AI/ care vânau ochii ultimilor poeți” (p. 73) etc. Exemplele pot continua, regretul după o lume posibil frumoasă răzbate din fiecare poem. Iubirea, timpul melodios, sărbătorile care aduc pace, ritualul existenței cu sens și rost în lume, anotimpuri bine clădite în cuvinte și-n ochii ultimilor țărani, lumea se leagănă în brațele lunii… Un fior romantic răzbate prin temele poeziei, el dă culoare și simetrie poemelor.

Textele oferă și concluzii scurte, pertinente, ele aduc stabilitate într-o lume în mișcare: evidențele cerului; e nevoie de un sanatoriu pentru nemurire; un bănuț transparent de lunaria; pâinea cea de toate zilele; putem vedea în depărtare o mie de îngeri de aur; tăcerea are palme mici de copil în care dorm îngerii; un tablou neterminat dorul de casă etc.

Raiul este posibil, întoarcerea la matcă e un semn bazat pe alte semne presărate prin credința fiecăruia: „și chiar când timpul dă să ațipească/ într-un ultim sărut/ ajungi în țara fazanilor curcubeu/ acolo unde găsești pâine și pește prăjit din abundență/ și poezie/ unde oamenii iubesc vinul și macii de câmp” (argățani scuturându-se, p. 13).

Lőrinczi Francisc-Mihai simte prezența poeziei ca o undă ce-l străbate, descifrează semnele, alătură cuvinte care se legă prin simbol: „după ce am văzut că / ai tăiat gutuia în două jumătăți/ aproape simetrice/ ți se pare că luna e mare la orizont/ dar e o iluzie/ ca sărutul tău răpus de uitare/ ce gutuie pârguită/ inima” (poezia, p. 39).

Motivul fântânii este unul al adâncimilor: „în fântână poți atinge/ stele cu mâna/ e nevoie de cădere pentru înălțare/ o mămăligă poate uni/ o familie/ singurătatea e/ ca soarele îmbătrânit/ din a cărui casă s-a retras/ lumina” (în fântână poți atinge, p. 47).

Într-o lume în care singurătatea devine tot mai copleșitoare și în care liberul arbitru nu mai există, poetul pledează pentru un sanatoriu pentru nemurire, lupii AI sunt la ușă, pândesc poezia din oameni. Tabloul este creionat cu luciditate și tristețe, un abandon se profilează peste lume: „să te așezi/ în singurătate ca într-un chiase longue/ pe malul unei rugăciuni să te abați într-o tăcere sublimă/ ceasul de perete de acasă măsura timpul inimilor/ erau mai multe bătăi dar pendulul era încremenit/ tăcea de prea multă dragoste” (să te așezi, p.73). Realitatea alternează cu partea spirituală, subtilă a lumii, versurile se încheagă într-o viziune amplă, partea văzută și partea nevăzută se îmbină, formează marele tot în care timpul este condensat până la eternitatea sperată. Din această perspectivă se pot observa semnele: oamenii deveneau orbi; cetățenii ameca nu se mai priveau în ochi; o turmă se aruncă în hău; sclavi fericiți; cerul de nămol; oameni mici, fără vise etc. Pe de altă parte, liniile de forță ale vieții se profilează ca oportunitate: malul unei rugăciuni; timpul inimilor; o pajiște alpină de bunătate în inima femeii iubite; amintirea ca o posibilitate viitoare, prin amintirolog; roșiile din grădină coapte în mâna ta etc. Între aceste planuri, cititorul poate alege, se poate așeza în timpul său…

O nostalgie după lumea posibilă, pierdută, străbate poezia lui Lőrinczi Francisc-Mihai, satul, locul nașterii și locul curat, neatins de zgura lumii, descrierea vine din amintire, dintr-o realitate care se mai păstrează (până când?), este o întoarcere în satul natal după ce a fugit într-o țară îndepărtată, sub mitul fiului risipitor. Lumea se recompune din căpița de fân, din buchetul de fragi, barza care și-a făcut cuib pe stâlpul de electricitate, la brutăria din vis răzbate mirosul de pâine coaptă în cuptor, teiul bătrân din care se culegeau florile pentru ceaiul de iarnă: „brațele mamei s-au retras în fotografiile albumului/ iar tatăl te așteaptă/ să cazi în genunchi în ochiul cerului de acasă/ fiul risipitor și nebun de dragoste/ să îți clătești ochii cu roua de pe iarba/ proaspăt cosită” (nostalgia, p. 74).

Poemele se încheagă sub o grafie modernă, semnele de punctuație sunt dizolvate într-un timp al poeziei posibile, versurile curg libere, sunt eliberate de presiunea unei rigori a formelor, conform cu libertatea poeților din ultimele zile. De remarcat titlurile care fac parte integrantă din poem, apoi concluzia finală marcată de o viziune a deschiderii spre un timp modelat de disciplina eternității dorite. Sunt, apoi, teme și idei preluate din semnele unei Evanghelii trăite, acea veste bună în orice epocă, semne actualizate, care leagă poezia de un cer de proximitate. Poetul nu ascunde semnele, le lasă să se așeze la locul lor, într-o logică lirică ce-i aparține și care se integrează în speranță.

Sunt multe teme și idei care dau formă fiecărui poem din volum, autorul este generos cu sine, cu lumea, cu cititorul de eternitate. Fantezia respiră, există o memorie a pietrei, gutuia ca un simbol al întregului format din aurul risipit, paradisul casei natale, diminețile ca început de lume, un cuib de stele, lunaria, păsări de topaz și îngeri, cuvinte de mătase în poem, toate se încheagă în izvorul liric, definind stilul său. Pentru unii, această poezie ar însemna întoarcerea la un curent apus, dar ea reprezintă curajul de a vedea dincolo de granițele impuse de teoria literară.

Lőrinczi Francisc-Mihai s-a născut sub zodia visului, iubește literatura deși este profesor de geografie, el vede zonele de interes, acceptă rigoarea științei pentru o poezie existențială. Publică intens note de lectură fiind conectat la literatura momentului, participă la evenimentele editoriale, iubește muntele și asta îi dă posibilitatea să vadă țara de sus, într-o geografie reală. Familist convins, se avântă în călătorii reale și imaginare, dând sens vieții.

Ion Marcoș scrie despre autor: „Neomodern în formă, convertește realul în spiritual cu o evidentă dexteritate. Poetul are o smerenie în intuițiile lui poetice, substanța inspirației sale fiind retro-activă, conducând spre arhaic, elementar. Elegiac în chintesență, fără a ceda însă ispitei sentimentale, lirismul său este orientat pe forța de concentrare a imaginii. Atestă un simț poetic superior, o specială inspirație ce-i îngăduie să preschimbe tot ce atinge în poezie” (Utima copertă).

Poetul, iată, își afirmă deplină libertate: „și să nu mai oprim până la/ hanul poeziei/ la o palincă de mere pădurețe/ până când vom scrie cu oasele noastre/ libertatea” (lăsați-mi, p. 83). Esențele tari necreate ale naturii susțin libertatea visată, dorită, posibilă…

 

 

Constantin Stancu

Octombrie, 2024

 

* Lőrinczi Francisc-Mihai, Silicve de lunaria, poeme, 111 pagini, cu o scurtă notă biografică, Editura Agnos, 2024. Coperta Lőrinczi Francesca-Anamaria, clasa a IX-a, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” Sibiu.       

 **Text publicat în rev. „Vatra veche”, nr. 11/2024

 

 

Alte geometrii cu poetul Aurelian Sârbu

 

ZIUA  DE-UN  CEAS

 

 

înmărmurit în mersul cercului

strecor lumini pe luciul oglinzii

între susul golit și pocalul de jos

                        al clepsidrei

 

înspăimântat

       aștept pândind

să mi se-nstrăineze veștmintele rostirii --

       gol în fețele tăcerii

       din grumaz răzbesc muțenii

       degetele chircite tac

       văd cu ochiul dinlăuntru

       gândul altor geometrii

 

copleșitoare înserare

       peste ziua de-un ceas

 

stau zgribulit lângă un felinar

 

în jur sporește umbra

Aurelian Sârbu

 

Sonia Elvireanu și poezia fără frontiere: LE REGARD... UN LEVER DE SOLEIL... Premiul François-Victor Hugo, 2023 la Giuliano Landolfi Editore

 

Premiile Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România - 2024

 

Premiile Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România - 2024

  

În data 20 noiembrie 2024, începând cu ora 11, la sediul Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, a avut loc un eveniment special - Premiile Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, având ca organizatori: Consiliul Județean Alba & Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba; partener: Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.

Au participat mai mulți scriitori, membrii ai filialei, din partea organizatorilor fiind prezent domnul Silvan Stâncel, managerul bibliotecii județeane. Dânsul a transmis mesajul președintelui Consiliului Județean Alba, domnul Ion Dumitrel și dat asigurări că activitatea scriitorilor va fi în atenția consiliului și pe viitor.

Domnul președinte Cornel Nistea a susținut evenimentul, arătând importanța operei scriitorilor în societate și responsabilitatea acestora față de cititori, iubitori de literatură, bibliotecari. Dânsul a subliniat importanța tinerilor iubitori de literatură și scriitori în devenire, aceștia având deschise porțile afirmării plenare, alături de ceilalți membri.

Au urmat discuții legate de problemele membrilor filialei. Domnul Ion Popescu Brădiceni a anunțat apariția unei istorii a literaturii de azi, având un număr de peste 1600 de pagini, urmând a fi lansată la începutul anului viitor, operele membrilor filialei fiind în atenția sa de mai mulți ani.

Domnul Ladislau Daradici a punctat câteva probleme legate de activitatea din filială și importanța promovării tinerilor scriitori.

A fost felicitat scriitorul Radu Igna din Hațeg, județul Hunedoara, la împlinirea vârstei de nouăzeci de ani și pentru bogata sa activitate literară.

Din județul Hunedoara au participat scriitorii, printre alții: Radu Igna, Daniel Marian, Nicolae Crepcia, Dumitru Tâlvescu, Ladislau Daradici, Gabriel Petric, Constantin Stancu, Ion Hirghiduș, Mihai Barbu etc.

Au fost analizate mai multe cărți ale scriitorilor din filială, juriul filialei împreună cu organizatorii au acordat următoarele premii:

•        Ioan Hirghiduș - CARTEA ANULUI & Ioan Hădărig – CARTEA ANULUI. 
•          Ieronim Muntean - OPERA OMNIA
•         Sonia Elvireanu & Ana Ardeleanu – Premiul pentru POEZIE.
•         Ladisalau Daradici – Premiul pentru PROZĂ.
•         Ion Popescu Brădiceni – Premiul pentru ISTORIE LITERARĂ.
•         Mihai Barbu & George Remete – Premiul pentru ESEU.
•         Dumitru Augustin Doman & Ion Buzași – Premiul pentru CRITICĂ LITERARĂ.
•         Marcel Vișa – Premiul POEZIA NOUĂ.
•         Rodica Gabriela Chira – Premiul LITERATURA PENTRU COPII.
•         Ioan Moldovan – Premiul pentru DRAMARTURGIE.
•          Elisabeta Bogățan - Traducere.
•         Constantin Stancu – Premiul pentru CRONICA LITERARĂ.

Colegii au felicitat pe cei premiați, au făcut fotografii și s-au întreținut la o agapă.

S-au schimbat cărți, s-au acordat autografe, cei prezenți au lansat impresii legate de eveniment, au comentat noile tendințe literare.

Domnul Silvan Stâncel i-a felicitat pe cei prezenți și a dorit să precizeze că în anul 2025 se va implementa un nou proiect managerial în care activitatea scriitorilor va avea un loc important în cadrul evenimentelor organizate de Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba.

 

A consemnat

Constantin Stancu

*Foto: Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba

 

 

Dumitru Augustin Doman, ZIDUL DE CEAȚĂ, poeme, Editura Limes, 2023. Câteva note de Adrian Alui Gheorghe. Semnal de sezon

 

Dumitru Tuhuț, Priviri, tablouri și năluci, poeme; Editura Castrum de Thymes, 2024. Prefața Daniel Marian. Apropierea cuvântului, adăpost în calea vremurilor

 

Hărțile vechi ale Pământului... Poeme din Noul Pământ

 Sursa: Rev. „Răsunetul cultural”, nr. 11/2024

Ion Ladner, PASĂREA CU CLONȚ DE RUBIN”, teatru, Editura Vatra veche, 2024. Semnal, semne, Labiș și tragedia literară

 

Sursa: Nicolae Băciuț

FESTIVALUL NAȚIONAL DE POEZIE „GEORGE COȘBUC”, 2024. SEMNE, PREMII, ORGANIZARE

 Sursa: Menunț Maximilian

Revista „Răsunetul cultural”, nr. 11/2024. Semnal, magazin literar și artistic la zi

 Sursa: Menunț Maximilian

Nicolae Băciuț, AFABETUL UNUI ALFABET, poezie pentru copii și oameni mari, Editura Vatra veche, 2024. Literele din alfabet și joaca jocului

 

Medicament fără contraindicații

 

SINGURUL  MEDICAMENT – FĂRĂ CONTRAINDICAȚII 

 

Singurul

MEDICAMENT – fără

Contraindicații  –  e

UMORUL  -  ADEVĂRAT

ZBORUL !

 

...între Cămăși-Placente - și

Grosierul  Trup – să nu vi-l

rătăciți  -  schilodiți

prăpădiți :

căci – dintr-odată – vă veți simți

de parcă n-ați mai fi...

 

...vă veți simți – în

aceeași zi :

CU SUFLETUL UCIS

DE NIMENI SCRIS :

PE VECI 

GENIAL SECI  !

...IREVERSIBIL

OSTENIȚI

ÎN SUFLET TROIENIȚI...

***

Prof. dr. Adrian Botez

Nicolae Băciuț despre Ana Blandiana - un premiu literar internațional

 Sursa: Rev. „Vatra veche” nr.10/2024 și Nicolae Băciuț

Cornel Nistea - proza și vremurile. Semne și ritualuri

 

Cornel Nistea și fotografia timpurilor

 

Cornel Nistea s-a născut la 6 august 1939 în comuna Sălciua, din județul Alba. Este licențiat al Universității Babeș - Bolyai din Cluj-Napoca și a predat limba și literatura română la școli din județul Alba. Actualmente este președintele filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și redactor la revista de cultură „Discobolul”, un scriitor activ în lumea literară, prezintă cărțile confraților, îi susține, se prezintă pe sine ca model.

Cornel Nistea

În literatură a debutat în anul 1984, cu volumul „Focuri în septembrie”. Revine în peisajul literar cu volumul „Inocența șarpelui”, urmat de „Colonia de vulturi”, „Papagalii mei adorați”, „Ritualul bestiei”, „Amintiri din șezlongul albastru”, „Împăratul lupilor”, „Zece povestiri pentru copii”, „Caseta cu paradoxuri”, „Întâlnirile mele cu Orlando”, „Jurnal 1977-1984”, „Ultimul din Eden”, „Vânzătorul de apă colorată”, „Tragismul exilului românesc”, „Ieri a fost duminică”, „Însemnări critice”, „Iar nimic în cutia poștală”, „Schițe, nuvele, povestiri”, „Vedenia” și, evident, „Anii de școală. Memorii”.

În data de 6 august 2024, Cornel Nistea a trecut pragul celui de-al 85-lea an al vieții.

Un sincer și călduros LA MULȚI ANI.

Romanele sale sunt repere în istoria literară a ultimilor decenii…

 

Despre romanele publicate putem nota câteva aspecte, din punctul de vedere al cititorului pasionat.

 

Cornel Nistea în romanul Întâlnirile mele cu Orlando, este unul solid, serios, care aduce o tuşă importantă în ce priveşte viaţa intelectualului român înainte de anul 1989.

Romanul tratează viaţa artistului în perioade dificile din istorie, când arta pare a fi uitată între necesităţile sociale şi jocul puterii în platoul magnetic al destinului.

Temele pe care le ridică romancierul sunt profunde, esenţiale şi mereu actuale. Există o fantă în istorie când lucrurile trebuie spuse pe nume, se definesc şi devin mai clare. Cornel Nistea este un lucid, vede trecutul prin perspectiva viitorului, unele teme vor fi mereu actuale, contextul va fi altul, deschiderile altele, oportunităţile sub o altă dimensiune.

Sunt puse în lumină destinul artei şi destinul artistului, legătura cu divinitatea, cu oamenii, cu natura. Se face o paralelă între artistul care trăieşte în mediu catolic, specific unei părţi a Europei, şi artistul care trăieşte într-un mediu ortodox. Această paralelă vine să pună în valoare principiile de viață stabilite de doctrina creștină de-a lungul vremurilor. Romancierul insistă pe tema iubirii ca legătură importantă a existenţei, între necesitate şi realizare. Iubirea este lentila prin care viaţa se vede potenţată, viaţa prinde contur, sens, dramă. Relaţia bărbat-femeie, și aici, mai ales în mediul artistic, pare a fi esenţială pentru că declanşează energii nebănuite.

Romanul începe cu un motto: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură”. Textul este preluat din Bergson, acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă, mereu istorică şi anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător spre fericirea pură.

Acţiunea are ca prim plan iubirile în paralel, în oglindă, ale lui Horaţiu-romancier, în principal şi Anamaria, apoi Orlando-pictor şi Diana. Cupluri simetrice, văzute din unghiuri diferite. Preocupările femeilor sunt în sfera intelectualului, respectiv psihologie şi artă, acest lucru face acţiunea mai interesantă, mai palpitantă din punct de vedere spiritual. Aceste cupluri dinamizează acţiunea. Tensiunea dintre iubirea ideală, aşa cum o doreşte Horaţiu Codru şi iubirea carnală, frustă şi pragmatică, aşa cum o trăieşte Orlando, se materializează în lungi dialoguri, reflecţii, acţiuni impulsive şi realitatea care le mediază şi limitează.

„Eram gelos pe relaţia lui cu Diana, în mintea mea se crease un adevărat complex al unui incest, dar mai era şi altceva, poate dorinţa ascunsă de-a mă afla măcar o vreme în locul lui şi nu-mi puteam deloc potoli ticăloşia asta mizerabilă. Dar oare relaţia mea cu Anamaria ce era? Nu era oare bazată tot pe nimicnicie? Nu, nu, era altceva! Şi-mi părea aşa de rău că îndrăznisem să gândesc o asemenea aberaţie. Ei, nu, relaţia mea cu Ana era deasupra tuturor mizeriilor, se afla într-un Eden şi acolo nu-o puteau atinge răutăţile, geloziile de niciun fel”.

Cornel Nistea pune în balanţă, lucru cel mai important, comunicarea artistului cu lumea fie prin imagine (Orlando), fie prin cuvânt (Horaţiu). Aici se centrează tensiunea romanului. Scriitorul comunică prin cuvinte, modul de înţelegere a operei scrise este mai complex, mai dificil, romancierul pare angoasat, tracasat de neputinţele sale, de geloziile sale, de lipsa de înţelege a celorlalţi. Pictorul comunică prin imagine, imaginea vrăjeşte lumea, declanşează vitalitate în jur, femeile par atinse de farmecul stârnit de culoarea care umbreşte destinul.

Romancierul visează la o artă angajată, opera sa ar trebui să reflecte lumea aşa cum este, să nu înfrumuseţeze, să fie oglinda adevărului. Pictorul este un estet, peisajul, nudul, tabloul care picură frumuseţe de dragul frumuseţii, atrage ochiul, mintea, trupul. Pictorul nu se complexează, el pictează nuduri pentru că este, într-un fel, divin. Lumea a fost creată frust, iar trupul femeii reflectă frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei, în spatele cortinei este Creatorul. Femeile acceptă (şi asta într-o epocă dificilă) să pozeze, indiferent de starea socială în care se află pentru că sunt vrăjite de ideea eternităţii: peste ani lumea va cunoaşte că ea a fost modelul artistului. Un gând din copilăria lumii, modelul care trăieşte prin opera artistului.

Pictorul instituise un adevărat ritual pentru a atrage şi a picta femeile în atelierul său de boem, atingerile devin argumente pentru o estetică a frumosului. Epoca, însă, vrea altceva: imagini frumoase, peisaje la mare… peisaje din natura patriei, portretul sănătos al muncitorului, ale femeii mature… Fiecare îşi va avea premiile lui, pare să fie mesajul, uitând că vremurile trec; epocile se pliază, oamenii dispar, noi personaje apar în planul secund, apoi în prim plan. 

Romancierul, eroul din carte, se doreşte un apărător al adevărului, titlurile romanelor sale sunt sugestive: Destine, Mizeria, Umilinţa cea de toate zilele… Frica de scris este sinonimă cu frica de moarte, dar raţiunea vieţii este de a se realiza ca artist depăşind condiţiile subiective trecătoare, care apar inerent în viaţa cotidiană. Tangenţial se pune problema relaţiei cu Dumnezeu, mai ales în perioada în care romancierul se afla la Praga într-un studiu aprofundat despre condiţia umană în comunism.   

Romancierul, ca personaj important, visa la o viaţă împlinită alături de Anamaria, vremea petrecută în Cehoslovacia (stat unic în perioada comunistă) îi va dovedi contrariu, va trăi o frumoasă perioadă de dragoste alături de Katerina, fiica unor demnitari comunişti care locuiau acolo.

Experienţa este unică, Horaţiu descoperă o altă lume, ar putea să evadeze în lumea liberă dar rămâne prins în plasa subtilă întinsă de sistemul comunist în viaţa artistului. Nu poate evada, sistemul era mai puternic prin jocul politic, prin tehnici de manipulare, supraveghere, testare… Faptul că, la un moment dat, Radio Europa Liberă îi face public un fragment din romanul său, în loc să-l aducă aprecieri, este privit cu suspiciune. Devine inamicul. Orice faptă a sa pare un element într-un joc ciudat al sistemului de putere comunist care tindea să controleze totul. Viaţa intimă dispărea, omul părea o piesă într-un puzzle dinainte anunţat… Viaţa îl va împinge într-un spital de boli nervoase, mare evadare devine marea rătăcire, sistemul punea o pecete irepetabilă pe conştiinţa artistului: nebun… O întâmplare îi va permite evadarea la… Paris, e jocul marilor puteri în care individul este captat până la anihilare… Sistemele sunt complementare şi omul este anihilat.

Întâlnirile romancierului cu Orlando sunt ocazii de a emite idei, stări, definiţii, concluzii, nelinişti, concluzii incomode.

„- Bine, Horaţiu! Hai să vorbim atunci despre ce-i acela succes. Ai hoinărit prin lume, ai sedus femei, ai scris romane. Ce bine mai mare ţi-ai putea dori. Apoi îţi mai spun ceva: Succesul e o chestie absolut înşelătoare, care adeseori provoacă victime. Trebuie să fii un om fericit că n-ai avut experienţa celor care au trăit succesul totdeauna efemer şi iluzoriu. Ce să-ţi spun, după ce un artist are succes, cum acesta îl părăseşte, trăieşte o dramă de neimaginat, pătimeşte mult mai tare decât cei care n-au avut succes de-a lungul timpului, dar şi l-au dorit.”

Interesante sunt dialogurile romancierului cu iubita sa Anamaria, o intelectuală de rasă, detaşată, realistă, care se va realiza altundeva. Ea înţelege epoca, se desprinde din plasa ideilor fabricate de propaganda comunistă. Apoi, întâlnirile lui Horaţiu cu alte persoane importante ale vremii sunt interesante, incitante  şi declanşează stări spirituale de excepţie, ca o fractură în sistemul politic al epocii, o fantă prin care se zăresc anii în toată goliciunea lor (nud-ul vremii).

Cu toate aceste, Horaţiu, până la un moment dat, este un ales al destinului (titlu de roman) beneficiază din plin de beneficiile sistemului, dar nu reuşeşte să se împlinească. Ajunge matur fără familie, copii… Iubirea este o iluzie în epocă, o nălucă… Este aici şi drama artistului căzut în capcana întinsă de sistem pentru cei care îndrăznesc să viseze şi să caute esenţele…

„Creatorul de artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de iminenţa eşecului” – iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume căzută din miracol…

„…am după mulţi ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun”. – Drama artistului în faţa eternităţii pure…

„…omul poate fi fericit fără a fi negreşit creator de mari valori…”. – O temă incitantă pentru un psiholog.

„…omul are datoria să încerce să fie fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa scriitorului.

„Ti-am citit ultimele capitole despre Reacţiile întârziate şi-am descoperit acolo o analiză dintre cele mai originale asupra nepăsării şi trândăviei sociale…”. – Gânduri interzise într-o lume captivă.

„Nu mă tem de nimic altceva mai mult decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii ignoranţi şi răi”. – Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.

„Laşitatea omului de rând”. – O direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru intelectual.

O altă temă interesantă într-un sistem social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi trădare”.

Romanul reuşeşte să fixeze esenţa vieţii, în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul spre fericirea pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire…

De menționat și Ritualul bestiei, un roman special, bine construit, dens şi exact, un roman ca un strigăt, poem epic în plin ritual al bestiei, apărut la Alba-Iulia: Editura Teognost, 2009.

Tabloul de început este reprezentativ:

Un om în vârstă, la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu nepoata viaţa sa care a curs, ce este şi ce ar fi putut fi. O poveste care se suprapune peste povestea ţării sale.

Pompiliu Dascălu are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să supravieţuiască. Este un biruitor, într-un fel anume, e biruinţa martorului care povestind, acuză. În acelaşi timp, se lustrează depunând efortul de a purifica memoria românilor, reuşind să rămână, cumva, detaşat de drama proprie.

Scriitorul a  valorificat memoria colectivă a românilor despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite, pornind de la valorile certe în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă nepronunţată, încă,  vine de la sine. Este judecata timpului crud care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.

Cornel Nistea urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu  Dascălu, cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă ambiguă şi simbolică, implicit. Un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi cei mai mulţi români. Devine captiv în istorie.

Dar „Bestia” îşi face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ. Puterea care trimitea la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar,  şi pentru că, nu accepta ritualul. Ritualul declanşat de Bestie este necesar pentru că individul, prins în hora acestea, nu mai putea scăpa.

Citind romanul, asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar  real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică a omului. Românii care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce înseamnă dansul „Bestiei” pe destinele lor.

Dumnezeu este înlocuit de noul crez, apostolii creştini de  „marii dascăli ai omenirii”, credinciosul obişnuit devine activist de partid. Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de poezia patriotică. Proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar, în fapt, aparţinea celor care, în mod cinic, o gestionează. Fără milă sau morală, biblioteca e un loc al pierzării etc.

Pompiliu Dascălu devine, treptat, prizonier al sistemului din care încearcă să evadeze, ţinând un jurnal ale întâmplărilor triste, un jurnal secret şi public, indirect, în acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal în vremuri grele, în prezenţa „Bestiei”, era un motiv de condamnare la moarte pentru cel care scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual, trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr care poate să vină la timp şi, uneori, la netimp. Era în joc, de fapt, memoria unui popor care trebuia să înţeleagă şi să nu repete.

Lângă personajul principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare, drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale. Era o doctrină antagonică şi totuşi având și puncte comune triste şi dure cu ritualul Bestiei, care a măcinat generaţii de cetăţeni.

Privind din alt unghi, epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.

Peisajul uman este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă putere decât poate duce, are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a marilor dascăli pe care-l patronează. De la cartea de rugăciuni ajunge la cărticica de propagandă.

Zina Stricatu este femeia tânără şi plină de impulsuri sentimentale, care caută un loc comod în partid şi în societate. Da, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie, specifică oamenilor rudimentari care nu puteau să înţeleagă; ei trăiau direct, fără complexe.

O apariţie interesantă pe paginile naraţiunii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă cu Dascălu,  o femeie care aspira spre o viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil, încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.

Personajele sunt mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui fundal trist al epocii, însă viaţa pare absorbită de evenimente străine. Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu.

Personajul principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost avocat care a decis să fugă din ţară dar care a lăsat în urmă cărţi, un apartament, câteva valori specifice lumii libere. Atunci omul putea să vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum ar fi  fost firesc, memoria conservă speranţa după cum şi transmite ultimul capitol al romanului. Pompiliu locuieşte pe strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan, al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.

Vremurile fac imposibilă iubirea dintre cei doi colegi, Pompiliu şi Luisa, iubirea este exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută locaş în căldura bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie simplă, de iubire, o relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman, sunt inutile, vremurile au fost altele şi condiţiile sociale au dus în ruină fiinţa.

Căderea omului este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri. Îşi ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit, semnele creştine sunt omorâte  de noii ucenici ai comunismului, ai Anticristului.

Teroarea este şi ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili fără de identitate care fac propagandă. Rezistenţa umană e la nivel de zvonuri, percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, viața este la nivel de bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului, totul făcând parte din ritual.

O prezenţă copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii, singurii care mai pot duce un  dialog, cât de cât normal cu personajul principal. Mimează libertatea de gândire,  dar, brusc,  totul cade, papagalii preiau lozincile utilizate de Bestie, „învaţă”  repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de personaj. Prezenţa papagalilor în filmul acţiunii este una necesară şi lasă deschisă povestea.

Evadarea eroului din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista vremii.

Autorul scrie: „Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri”.

Iar în alt loc scrie: „A coborât agale scara. Curând, în faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi coborât de pe perete”.

Romanul se termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de după retragerea „Bestiei”..., acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis…

Cărțile:

1. NISTEA Cornel, Anii de școală : memorii, Sebeș, Emma Books, 2023;

2. NISTEA Cornel, Caseta cu paradoxuri: publicistică literară, Cluj-Napoca, Teognost, 2010;

3. NISTEA Cornel, Colonia de vulturi, Cluj-Napoca, Teognost, 2004;

4. NISTEA Cornel, Focuri în septembrie, Bucureşti, Cartea Românească, 1984;

5. NISTEA Cornel, Iar nimic în cutia poştală: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2019;

6. NISTEA Cornel, Ieri a fost duminică: Schiţe, nuvele, povestiri, Alba Iulia, Tipo-Rex, 2016;

7. NISTEA Cornel, L' Innocence du serpent, Cluj-Napoca, Teognost, 2005;

8. NISTEA Cornel, Inocenţa şarpelui, Cluj-Napoca, Teognost, 2008;

9. NISTEA Cornel, Întâlnirile mele cu Orlando, Alba Iulia, Unirea, 2012;

10. NISTEA Cornel, Însemnări critice, Sebeș, Emma Boooks, 2017;

11. NISTEA Cornel, Jurnal: 1977-1984, Sebeş, Emma Books, 2013;

12. NISTEA Cornel, Papagalii mei adoraţi: proză scurtă, Cluj-Napoca, Context, 2004;

13. NISTEA Cornel, Ritualul bestiei: Amintiri din şezlongul albastru, Cluj-Napoca, Teognost, 2008;

14. NISTEA Cornel, Roses blanches et autres contes, Cluj-Napoca, Risoprint, 2019;

15. NISTEA Cornel, Tragismul exilului românesc, Sebeș, Emma Boooks, 2016;

16. NISTEA Cornel, Ultimul în Eden: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014;

17. NISTEA Cornel, Vânzătorul de apă colorată: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2020;

18. NISTEA Cornel, Vedenia, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015

19. ***, Cornel Nistea în opinii critice, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014.

 

 Constantin Stancu ©