IOAN BARB: EXISTĂ CETĂȚILE DE SCĂPARE... „Multe poeme indică spre o mitologie asumată, implicită, prezentă în dinamica versurilor: fântâna, Samaria, Scara lui Iacov, proba focului, oasele ca suport ai învierii, inima arsă, cu dragoste sapă omul în palmele lui Dumnezeu, calendare personale…”

 

 

Poarta din spatele cuvintului

 

Ioan Barb și-a continuat proiectul literar cu volumul Cetățile de scăpare, apărut la Cluj Napoca: Editura Școala Ardeleană, în anul 2020. Un volum de poeme care redau identitatea omului în dinamica sa socială, modelat de vremuri și contextul social. Temele sunt o îmbinare între realitate și mit, între trăirile zilnice și suprarealitatea care vine din tipologiile asumate religios. Dacă mulți poeți apelează la miturile vechi ale Greciei, ale Indiei, ale Valahiei, mituri japoneze sau chiar americane, Ioan Barb apelează la miturile Vechiului Testament, actualizate de mesajul Evangheliei și de trăirile sale la limită. Legătura cu aceste tipologii vechi, standardizate prin credință, deschid perspectiva poemelor spre un univers mai complex, ieșind din narațiunea propriu-zisă. El își asumă aceste valori, le potențează prin actualizarea în viața oamenilor, în viața sa. Deși amprenta este religioasă, poemele au o dimensiune existențială: în fond ce este viața, speranțele, care sunt căile pe care mergem, ce este suferința, putem scăpa de vina din noi, va veni pedeapsa, există un loc unde să scăpăm de erori?

Mediul este cel familial, extins la vecini, la cei pe care îi cunoaștem, cu dramele și bucuriile lor. Imaginea tatălui este prezentă ca o aderare la o autoritate pe care poetul și-o asumă. Ea mereu glisează între tatăl de aici și Tatăl din Cer. Autoritatea este o valoare mereu neglijată în societatea de astăzi, omul mereu a dorit să iasă de sub orice presiune, alergând după o libertate iluzoriei, fără umbrela de protecție. Poetul și-o asumă, autoritatea poate naște sensul în istorie.

Mitul cetăților de scăpare vine din vechime, vinovăția fără intenție era ajustată la o regulă pentru cei care o aveau, posibilitatea de a intra într-o astfel de cetate, de a scăpa de pedeapsa pe care o putea aplica rudele celui decedat. Lumea s-a schimbat, pedeapsa nu o mai aplică rudele, pedeapsa o aplică societatea prin instituțiile sale. Posibilitatea eludării pedepsei rămâne prin regula zonei de protecție. În fond, este pusă în joc vinovăția omului, mereu vinovat de depărtarea de Dumnezeu.

În poemul cu același titlu (Cetățile de scăpare), primele versete încep abrupt: „Ori scăpăm ori crăpăm/ în vremurile acestea tulburi/ medita tata în timp ce freca cu usturoi/ o felie de pâine prăjită pe soba de tuci” (p. 17). În lupta pentru existență, omul este mereu predispus să greșească. Poemul indică spre un destin al fiecăruia: viața se scurge, rămâne sufletul sărman și singur; sufletul reprezintă două grame de infinit împrumutate de la Creator; mintea omului nu are început și sfârșit; nu poate fi păstrată pentru trecerea vămii; răzbunătorul sângelui îți poate înjunghia liniștea pe stânci etc. Cetățile de scăpare mai acordă un răgaz omului, el se simte sub protecția divină, Iisus fiind locul de siguranță. În paralel, pe pământ obrazul omului prinde semnele timpului, mintea sa o poate lua razna, viața poate fi modelată de rugăciuni, ca o cheie în secretul vieții, un înger poate aștepta la ușa ta…

Acestea sunt planurile pe care se desfășoară epica fiecărui poem, balansul între a fi și a nu fi… Zidurile sunt permeabile, poetul trece dintr-o zonă în alta, s-a obișnuit cu lumea de aici și cu lumea de Sus, acceptă regulile.

Primul poem ne atrage atenția asupra nevoii de purificare, omul are datoria să-și curețe fântâna folosind piatră de var, la fel sufletul omului se poate purifica. Varul proteja pomii în floare, albul marca primăvara, toate lucrurile de acasă par noi în primăvara ființei. Versurile au dimensiunea eternității: „și eu am vrut să văd gloria aburind pe fruntea Ta/ dar ai prefăcut destinul meu/ în piatra de var nestins adusă sub coviltir/ din Golgota/ și-ai stins-o în sângele Tău” (Transfigurare, p. 15). Este redată metanoia, schimbarea modului de gândire a omului sub acțiunea nevăzută a lui Dumnezeu. Reperele: varul care purifică, albul, primăvara, ulița pe care trec oamenii, pietrele ca semn, ele transmit mesaje, vorbesc, umbra timpului care suspină sub tălpi, omul ca o piatră prețioasă în ochii Tatălui. Trimiterile au echivalențe în Scriptură, se leagă de mesajul acesteia.

Narațiunile fac parte din economia fiecărui poem, pe ele se construiesc temele, metaforele, miturile vin în realitate cu formula lor magică, viziunea se încheagă energic.

Mirajul poeziei vine din versurile care se leagă într-o revelație personală: „nu auzi umbra timpului cum suspină sub tălpi” (p. 14); „traista Ta de veșnicie” (p. 22); „dar Tu spui să nu mă întristez/ să părăsesc gândul cel rău/ în marea uitării dimineața și la asfințit/ când mă străbat păsările umbrei/ de la un capăt la celălalt/ ca niște semne pe care le-ai așezat/ în cartea vieții mele” (p. 31). „Te-ai uitat la mine duios Te-ai strecurat prin peretele/ gândului așa cum ai venit” (p. 43) etc.

Poezia de astăzi promovează mult beția individualismului, faptele mundane sunt integrate cu hărnicie în poeme, construind mesajul mai amplu al zilelor. Ioan Barb schimbă registrul, integrează în poeme suferința, familia, comunitatea, tradițiile, credința, speranțele omului simplu. Sunt teme luate din mediul românesc normal, mai mult al zonelor de provincie, ele formează coloana vertebrală a lumii. Omul are rădăcini puternice în trecut, tiparele comportamentale au ținut comunitatea unită. Adevărul este unul singur, nu variază în funcție de autor sau cititor, el are o dimensiune abisală. Această lume este definită prin repere simple, expresive, cu simbol, în săculețul de pânză al tatălui aflăm semnele: „aducea tacticos din șură un săculeț de pânză/ îl deșerta pe măsuța de sub nuc/ din el cădeau o țigară plugar/ îngălbenită/ o bucată de iască o cremene și o schijă ruginită de fontă/ scoasă din piciorul bunicului/ în război” (Dragostea mă sapă în palmele tale, p. 54). Acești oameni au făcut istoria, semnele lor sunt simple, adevărate, profunde, atinse de lacrimi. Poetul reține: „dar tot ce ducem cu noi în cer/ e doar trudă și durere/ o fărâmă de suflet ușoară ca un fulg” (p. 54).

De altfel, folosirea varului stins pentru purificarea lucrurilor s-a practicat din vremea dacilor, a fost preluată de mediul țărănesc și s-a perpetuat ca o tradiție necesară de la o generația la alta. La fel, păstrarea valorilor în cufărul de lemn, folosirea căruțelor, albumul de familie, sângele ca o amprentă a destinului, bătăturile din palmele celui care trudește, soba de tuci etc.

Multe poeme indică spre o mitologie asumată, implicită, prezentă în dinamica versurilor: fântâna, Samaria, Scara lui Iacov, proba focului, oasele ca suport ai învierii, inima arsă, cu dragoste sapă omul în palmele lui Dumnezeu, calendare personale… Alteori uzează insistent de elemente obișnuite, normale pentru o comunitate care așteaptă eliberarea. Poemele au o structură bazată pe realitatea brutală, una trecută, asimilată în conștiința generațiilor care au fost, uitate de generația Internetului generos până la disoluție. Este un fel de sociologie a generaților, o căutare a rădăcinilor care au ținut oamenii în picioare.

Despre truda omului: „bătăturile vor crește din nou/ și bătăturile inimii vor crește/ și bătăturile gândului la fel/ viața va fi acoperită de carne moartă/ până când meșterul timp/ își va târî mantia peste vatră” (Așteptarea, p. 21).

Paul Aretzu, în prefață, notează: „Cunoscător al Bibliei, Ioan Barb a transferat în poezie metoda anagogiei, desprinzând din întâmplări și cuvinte obișnuite semnificații spiritualizate, mistice, producând astfel revelații estetice și de sens” (Urcușul interior către poezie, pp. 8-9).

Ioan Es. Pop, pe ultima copertă, evidențiază, legat de poemele din acest volum: „În esența ei, poezia lui Ioan Barb din prezentul volum este una religioasă, îmbrăcată în haine profane. Toate celelalte obsesii și viziuni gravitează în jurul acestei „cetăți de scăpare”, ale cărei ziduri erup din inimă, nu fără „amarul tristeții din pricina căruia ai închis cerurile”  (note pe ultima copertă).

Ioan Barb are și el un argument la început: „În spatele fiecărui cuvânt e o poartă. Dacă o vei deschide, în fața ta se va înălța o cetate cu turnurile umbrite de eternitate”.

Chiar dacă se folosește de elemente religioase, poetul pledează pentru o deschidere existențială în viața omului. Limbajul, grafia poemelor sunt moderne, eliberate din semnele uzuale, construcția versetelor are menirea de a pune în evidență ideile, există o poezie subtilă în poeme, o armonie a ideilor și temelor. Versurile curg lin, se leagă unele de altele prin fiorul trăit. El caută scăpare, eliberare, iubirea fără ziduri, se refugiază în poem ca-ntr-o cetate pe care și-a ridicat-o din cuvinte rezistente la  uzura timpului. El nu a fugit de responsabilități,   s-a retras într-un loc protejat de umbrele eternității…

Volumul are și câteva note biobibliografice despre scriitor, prefața de Paul Aretzu, cunoscut poet, argumentele autorului, coperta: Polovragi, biserica Mănăstirii, pridvor, peretele estic, Sf. Munte Athos, vedere dinspre miazăzi, volum apărut în Colecția: ȘCOALA ARDELEANĂ DE POEZIE. Volumul sugerează poemele pe care le va scrie, poemele pe care nu le-a scris, vinovat de tăcere, poetului, sus, pe zidurile cetății.

 

 

Constantin Stancu

 

*Text apărut în revista „Algoritm literar”, nr. 4/2024

 

 

Revista „Algoritm literar”, nr. 4 (48)/2024. Semnal, sumar, literatura și oamenii ei

 

Petru Istrate, PRIN FEREASTRA TIMPULUI... Despre nebunia omenească

 

Soarta nebuniei omenești…

 

Prin fereastra timpului, un titlu inspirat pentru o carte specială, scrisă cu pasiune și atenție. Petru Istrate ne propune un roman autobiografic complex, publicat de Editura Marist din Baia Mare, în anul 2024. Este viața omului în secolul al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, o perioadă agitată a istoriei umanității. Viața omului normal, trăind într-o țară modestă, la intersecția marilor imperii. Schimbări brutale, de la farmecul vieții, la bucuria copilăriei, plus dușman al poporului. O viața între lumini și umbre, un om biruind, prin strădania și disciplina sa, contextul, mereu potrivnic. De la arestul tatălui la facultate, de la armata obligatorie la olimpiadele școlare. De la lecturile la liber, la evenimente presante. Omul a învins prin meseria pe care a ales-o, profesor de chimie, prin pasiunea pentru cultură, prin lecturi profunde, prin accesul la cultura solidă, prin pasiunea pentru șah sau colecționarea cărților de aventuri și nu  numai. Nimic nu a fost gratis.

O secvență se repetă în acest roman: un tânăr se avântă în larg, în înot, fie în lacul de acasă, la Zaul de Câmpie, fie la mare, în zona Eforie Nord. Are senzația că se pierde, că a venit sfârșitul. Iese din apă gol, la fel ca Adam în primele zile ale creației, după ce se salvează. Un eveniment care se repetă, apa poate aduce finalul unei vieți prin energiile venite din adânc, prin dinamica valurilor. Este mișcarea în apele lumii, reală și simbolică, desprinsă din aventurile unui timid în țara furtunilor (p. 634-636).

Fiecare epocă are evenimentele sale, scriitorul le prezintă ca pe o aventură necesară, inspirat de viziunea sa de viață, de lecturile care i-au modelat mintea, de rigoarea pusă în gândurile sale, în opoziție cu balansul lumii. Este personaj, autorul acceptă că istoria s-a scris în carnea sa, a lăsat urme, amprente, semne, dureri și bucurii, tragedii. Fiecare capitol poate fi o poveste în sine, toate la un loc formează marea poveste, unde rămâne captiv. Copilăria are farmecul ei, aproape de natură, de rude, de prieteni sprinteni. Dar spaimele sunt preluate de părinți, mama care se sacrifică, încearcă să obțină alimente pentru copilul inocent, se întoarce mergând pe jos, este atacată de câini flămânzi, într-o situație fără salvare, pe un drum pustiu. Se salvează prin har divin. O secvență a sacrificiului familiei, semn pentru urmași (pp. 58-59).  Când omul este depășit, există o forță care îl ajută să evadeze din situația complicată.  

Interesantă este diferența dintre generații, o luptă surdă cu bunicul, om cu slăbiciunile sale, cu tabieturile și neajunsurile vârstei, întâmplări haioase, privind peste vremuri, dar incomode în acel prezent apăsător, cu lipsuri de toate felurile (p.81). Există și o doză de umor în frazele autorului.

Formarea profesională a constituit o etapă dificilă prin valorile promovate în acea vreme, cu principii comuniste. Examenele aveau cheia lor, studiul permitea studenților să depășească unele neajunsuri. Cazarea era minimă, colegii ciudați, unii falși studenți, profitând de credulitatea părinților care-i știau la facultate (p. 480). Au fost profesori universitari marcați de epocă, de munca lor, unii abandonându-se meseriei cu o naivitate aparte, fără să țină seama de formalitățile impuse de eticheta funcției (p.558). Sunt pagini care reflectă relațiile interumane dintre intelectuali la nivel universitar, cu lipsuri, neajunsuri, studii forțate la maxim, tabieturi.

Pagini interesante sunt cele dedicate serviciului militar obligatoriu, o decizie a vremurilor. În unitățile militare petrecându-se numeroase absurdități în numele unui patriotism ludic. Autorul, erou principal, comentator și eseist, analizează fraza standard: „<<Ți-ai dat foc la valiză!>> Expresia a fost uzitată la orice nivel de decizie militară și reflectă spiritul obtuz al sistemului (p. 300).Ferit-a sfântul dacă era vorba de dezertare! Atunci și-ar fi dat toți <<foc la valiză>>, care era amenințarea-avertisment, supremă, la adresa oricui care nu îndeplinea corect sau la timp ordinul. Doar valiza era obiectul sacrosanct al ostașului în armată, singurul lucru care-i aparținea personal. În ea păstrai efectele intime, scrisorile de la gagică și părinți, dramul de-ale gurii primit de acasă. Unde mai pui că-ți puteai odihni câteodată dosul dacă primeai dezlegare. (…) De aici se poate vedea cât de importantă era valiza în armata noastră. Probabil a-ți da foc la valiză era echivalentul actului hara-kiri sau sepukku, în armata niponă altfel n-ar fi fost atât de des evocată. Despre utilitatea valizei ne-am putut convinge înainte de-a intra pe porțile garnizoanei, dar se vede treaba că fără asta am fi pierdut actul de identitate și onoarea militară”.

Reținem din carte: „ Greutățile întâmpinate de un tânăr în <<slujba patriei>> constituie motive de maturizare, exercitarea răbdării, exploatarea șanselor. Paginile sunt o lecție pentru cititorul tânăr de astăzi, obișnuit cu o libertate ludică, fără obligații sociale. Va putea înțelege cum s-a schimbat societatea și cât de mult contează epoca în care ți-e dat să trăiești.

Pagini de excepție sunt dedicate culturii, pasiunii pentru cărți. Colecțiile de cărți rare, mai ales cele de aventuri (Colecția Dox), au presupus pasiune, cunoaștere, relații la nivel național, curiozitate, disponibilitate bănească. Sacrificii cu efecte ciudate în timp. Marele câștig a fost transferul de informație, cultură și etică pentru colecționarul pasionat (p. 194). Paginile cărții sunt relevante: „Am văzut casa aceea enormă, nucul bătrân, și cușca câinelui sub nuc. Ce-i drept nu am văzut figura omului. Poate o arătase mai devreme, poate nu. N-am aflat niciodată. Am auzit doar ultimele vorbe ale crainicei:

-      Celebru chirurg ortoped bucureștean, cutare și cutare (nu mai rețin numele) și-a transformat casa într-un depozit de cărți. El locuiește afară sub un nuc bătrân. Înăuntru locuinței își păstrează cărțile… etc. etc.

De omul acesta și casa lui plină de cărți nu am mai auzit nimic de atunci. Cine știe, poate după moartea lui, ușa casei a fost spartă și o parte din cărțile lui s-au vândut la talcioc. Este soarta fiecărei nebunii omenești”.

Analizând pasiunea pentru cărți, autorul consideră că Franța și Germania stau la loc de cinste în ce privește romanul de aventuri. Romanul polițist se află pe primele locuri în mediu anglo-american. Romanul de război, se apreciază, este la modă în Rusia, deși maeștri sunt Hemingway sau Norman Mailer. Se arată și preferința, romanul preferat, cu nuanțe filozofice și politice, este THE FONTAINHEAD, ne tradus în limba română. Autoarea a fost o femeie, originea fiind iudaică, născută în Rusia , în 1905, și emigrant în USA, în anul 1926, murind în 1982. Pseudonimul: AYN RAND. Apreciată și premiată cu numeroase premii literare. Autorul regretă că nu a fost răsplătită cu Premiul Nobel pentru Literatură, sistemul fiind atins de tarele politicii, după cum apreciază și dă exemple pertinente (p. p. 430-431).

Au fost și epoci în care focul a stăpânit cărțile, din motive ideologice multe au fost arse, considerându-se a fi periculoase (p. 191). O lecție aspră a istoriei!

De remarcat pasiunea pentru șah, eroul a cunoscut multe întâmplări legate de acest joc la limita dintre sport și știință cu artă, o pasiune care poate anima oamenii și-i poate duce în stări absurde. De reținut paginile în care un specialist joacă șah cu o persoană fără vedere, orb fiind, acesta îi dă o lecție vedetei (p. 640). Relațiile dintre șahiști fiind absurde, pasionale, bazate pe o falsă mândrie, dar și o școală a maturității.

Sunt linii de forță în carte, eroul analizează jocul dintre marile puteri în timpul războiului rece, o analiză documentată, marile personaje ale vremii au dispărut în ceața timpului, dar deciziile lor au lăsat urme. Lupta dintre USA și URSS a dus la situații limită, personajele cărții putând să dispară în malaxorul vremii. Teroarea care venea din URSS s-a extins în estul Europei, marcând comunități întregi (p. 400). O lecție de istorie din care putem trage exemple pentru un viitor mai bun, sub semnul libertății. Concluziile, nuanțele sociale sunt relevante: „Ceea ce a șocat pe mulți, inclusiv pe corespondenții străini, occidentali prezenți la proces, miopi cu toții din punct de vedere politic, complet lipsiți de imaginație în privința resurselor diabolice ale unui sistem bazat pe teroare, era că toți își recunoșteau in corpore vina, se autoacuzau de sabotaj, spionaj și tentativă de complot împotriva conducerii de partid și de stat. Asta stârnea uimire în țară și străinătate. Oamenii adulați până mai ieri, erau șterși nu numai din lumea celor vii, dar și din catastife, anuare, calendare, enciclopedii, tiraje întregi de ziare și opere, care ulterior urmau să fie topite”

La limita dintre eseu, povestire, narațiune documentată, aceste pagini fac parte din ecuația păcii sau a distrugerii… Generația autorului a cunoscut acidul vremurilor, o lume în mișcare spre haos.

Petru Istrate aduce în actualitate fragilitatea vieții, scrie pagini memorabile legate de moartea unor personaje reale, totul datorându-se unei naivități crase, oamenii otrăvindu-se involuntar (p. 482). Sunt pagini de un tragism aparte, viața atârnând de o un gând, o vorbă, un gest.

La fel și episodul cu femeia care a decedat în condiții absurde, ucisă de cazanul de la bucătăria campusului universitar, dorind să facă baie într-un mod atipic, specific perioadei (p. 515).

Evenimentele caracteristice stilului de viață din epoci diferite, revin cu acuitate în paginile romanului. Avem în față o proză complexă, roman, eseu, monografii, portrete, o saga de familie, autorul ca personaj, acțiune și gând, o narațiune dinamică, bazată pe luciditatea autorului.

Moto-ul de la început ne descoperă scopul: „Dedic această carte părinților mei, Petru și Aurelia, și altor asemenea lor, care prin nenumărate sacrificii și privațiuni și-au crescut și educat copiii în vremurile tulburi de odinioară…”. Multe fapte se petrec în Ardeal, în secolul al XX-lea și apoi la începutul secolului al XXI-lea.  Apar tradiții, obiceiuri, toate coagulate de experiența umană, oameni care au rezistat în timp în fața unor tsunami social: comunism, trecerea brutală la o societate liberă, cu trăsături din trecutul aspru al românilor. Există și un dicționar de cuvinte vechi, provinciale, specifice zonei. El explică noilor generații perspectiva trecutului în limbajul oamenilor simpli.  Sunt mai multe planuri pe care se desfășoară „acțiunea”: familia, școala, biserica, armata, universitatea, navetiști ca efect al industrializării specifice planului unic de dezvoltare a țării, soldați bravi sau naivi, elevi, profesori, muncitori cu ziua, director de bancă, liceul, satul sau orașul din țară, dar și localități din străinătate cu obiceiurile lor. Există și planul universitar, cu studenți în mișcare, în căutarea unei meserii solide, recunoscute social, aventurieri sau maeștri de șah, colecționari de cărți diverse. Observator atent, Petru Istrate ne prezintă o frescă a vremurilor, direct, uneori brutal, cu oameni activi, cu moartea care bate la ușă, cu ridicări și căderi. Destine în mișcare. De remarcat detașarea și obiectivitatea autorului, dar și subiectivismul său când în balanță se pune pasiunea pentru cărți sau șah, ori modul cum un student poate să treacă un examen dificil la facultate. Paginile dedicate tatălui, care a fost declarat „dușman al poporului” pentru că a rămas credincios menirii sale de preot, fără să-și trădeze oamenii apropiați, fără să cadă în capcana timpului, sunt pagini tragice. Faptele s-au răsfrânt și asupra urmașilor până la un punct. Totdeauna s-a găsit o rezolvare miraculoasă în plan social, pentru a ieși din acele capcane, timpul vindecând răni greu de ascuns sau evitat.

Este o poveste documentată, motiv pentru istorici de a prelua unele aspecte în istoria din ultima sută de ani.  De reținut anexele, fotografii, dicționar de cuvinte provinciale, documente, extrase din ziare etc. Mai mulți scriitori susțin cu argumente conținutul cărții: ing. Panadia Nicolae, prof. dr. Ion Popescu-Brădiceni, prof. dr. Valeria Bilț, prof. dr. Ovidiu Pecican. Cartea are trei părți: RESTROSPECTIVE RURALE / Carte și copilărie; În slujba patriei; retrospective urbane. Criteriul nu este cel temporar, este cel al formării și maturizării omului, impactul produs de context asupra ființei, cu nuanțe realist existențiale, clasice, solide. Limbajul este simplu, dar nu simplist, explicativ, ideile documentate, chiar pe criterii subiective, cu elemente sociologice, politice, științifice, artistice. Se simte în text aspectul didactic al narațiunii, explicativ și demonstrativ, pragmatic.

Domnul Ovidiu Pecican notează: „Hans Brenner și Peter Gontran sunt două dintre pseudonimele sub care se ascunde profesorul – astăzi pensionar – care, încă din tinerețe, a găsit în interesul pentru literatura de aventuri spațiul de libertate interioară care, cu timpul, l-a transformat nu doar într-un scriitor productiv de asemenea ficțiuni, ci și în traducătorul asiduu al unor serii narative arondate aceluiași tip universal ficțional, dintre care destule au și apărut” (p. 27).

Doamna Valeria Bilț precizează: „Cu acest roman despre contemporaneitate, scriitorul Petre Istrate se dezvăluie într-o lumină complet diferită de cea în care îl arată romanele polițiste, istorice și de aventuri, întrucât, dincolo de erudiția sa incontestabilă și luxurianța ficțiunii, se conturează vocația unui scriitor asumat, consemnatar și analist obiectiv al lumii în care trăiește, a prezentului național, mult diferit de trecutul și lumea cosmopolită de care se arată interesat în majoritatea operelor sale” (p.23).  

Viziunea autorului vine din studii aprofundate, „lecturi libere într-o țară ocupată” (vorba regretatului Gheorghe Mocuța), își asumă o poziție față de existență, citând din numeroși filozofi, scriitori, intelectuali de marcă. Reține filozofia lui Ayn Rand în cartea The Objectivism din care prezintă, pe numeroase pagini, în limba engleză și în traducere, ideile percutante pentru oameni:  „Acum câteva mii de ani, primul om a descoperit cum să facă focul. Probabil a sfârșit ars pe rugul pe care i-a învățat pe frații săi să-l aprindă. A fost considerat un rău făcător care avea de a face și conlucra cu un demon temut de oameni. După aceea însă, oamenii au avut focul care să le țină de cald, să-și pregătească hrana, să-și lumineze peșterile. Acel om sacrificat le-a lăsat moștenire un dar pe care nu și-au imaginat și de fapt a ridicat întunericul de pe suprafața pământului” (p.435). În literatura română și universală au existat și alți autori care au abordat viața în acest mod: Mihai Bulgakov, Augustin Buzura, Petru Popescu, Radu Tudoran, Mihai Drumeș, Vintilă Corbu, Tomas Maan, dar, în ultima vreme, și Silvia Urdea sau Simona Mihuțiu. Stilul nu este nou, ceea ce impune este dramatismul povestirii și împletitura dintre acțiune, perspectivă, paralela dintre teorie și practică, viziunea complexă formată de-a lungul timpului din lecturi diverse.

Cititorul va rămâne față în față cu propriul chip, va reflecta asupra „lecției” despre „chimia” destinului la finalul acestei cărți.

Fiecare viață este o poveste în sine, se vede prin fereastra timpului…

 

Constantin Stancu

 

*Petru Istrate, Prin fereastra timpului, roman autobiografic, 749 pagini, Baia Mare: Editura Marist, 2024.

 **Text publicat în revista „Actualitatea literară”, dec./ 2024

 

 

 

 

 

Lazăr Magu, PAȘI PE CUPOLĂ, versuri, Editura Mirador, 2019. Semnal, poezia semn

 

Revista „Discobolul”, nr. 322-323-324 (oct.-nov.-dec.)/ 2024. Semnal, sumar, literatura de azi în poeme, proză, eseu, piața cărților, teologie și cronici de întâmpinare. Aniversară: Radu Igna - 90, Dumitru Hurubă - 80, Ion Popescu-Brădiceni - 70, Constantin Stancu - 70

 

Începând din luna decembrie a anului 2024, pe rafturile bibliotecilor a apărut volumul IV/2024 al prestigioasei reviste de cultură Discobolul. Revista este editată de Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba și apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, avându-l ca director de onoare pe poetul, criticul și istoricul literar Ion Pop. Revista s-a înființat, la Alba Iulia, în anul 1990, avându-i ca membri fondatori pe Aurel Pantea, Eugen Curta, Cornel Nistea, Mircea Stâncel, Nicolae Drăgan, Emil Scrieciu și Iacob Mârza. După o întrerupere de câțiva ani, revista își reia apariția în anul 1997, colectivul redacțional fiind format din scriitorii Cornel Nistea, Mircea Stâncel și Eugen Curta, în calitate de redactori, alături de poetul și criticul literar Aurel Pantea, în calitate de redactor șef. De atunci, revista a apărut neîntrerupt, beneficiind și de o foarte bună receptare critică la nivel național și internațional.

Numerele 322-323-324 aferente lunilor octombrie-noiembrie-decembrie 2024 conține rubrici deja consacrate cum ar fi; Poezia; Jurnal; Cărți, cronici, autori; Post- factum; Cronici de întâmpinare; Proză; Piața cărților; Eseu; Dialoguri Theologiae; Opinii critice, Memoriale și jurnale; Thalia, Debut, La aniversară etc. Printre semnatarii articolelor se numără reputate nume ale lumii culturale dintre care amintim: Viorel Mureșan, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Ovidiu Pecican, Nicolae Oprea, Iulian Boldea, Ion Buzași, Mircea Popa, Mircea Bârsilă, Monica Grosu, Lucian Scurtu, Georgeta Orian, Sonia Elvireanu, Savu Popa, Al. Cistelecan, Aurel Pantea, Cornel Nistea, Mihai Barbu, Dumitru Augustin Doman, Ladislau Daradici, Mircea Stâncel.

Toate numerele revistei Discobolul pot fi consultate atât la Secția Periodice a Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba, cât și pe site-ul Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba, la adresa https://www.bjalba.ro/despre-noi/discobolul .

Aniversară - Constantin Stancu -70... Fascinația parabolei în lirica poetului

 

Cenușa cu memorie

 

Ea

 

  

Urcăm spre un cer de sticlă,

spre un rai presupus,

din pământul ars ies oameni de cenuşă,

aşteptăm să vină cineva, să are acest pământ,

cenuşa cu memorie mai păstrează chipuri.

 

Spre cer, un drum simplu,

gravitaţia face din oameni îngeri,

aripile se-ntorc în mituri cesionate.

 

Ea s-a dus, a lăsat un loc gol pe unde se vede cerul şi

restul cuvintelor care sângerează.

Constantin Stancu ©

 

Revista „Sud”, nr. 11-12/2024. Semnal, cărțile din raftul revistei, urări

 

Daniel Mariș, PROPRIETARII DE STELE, cronici literare, Editura Castrum de Thymes, 2024. Semnal, câteva note, sumar

 

Revista „Piedestal”, nr. 3 (5)/2024. Cultură și artă la Deva... Poezie, proză scurtă, eseu, note literare, expoziții

 

Năzuința spre Absolut - EMINESCU... Eveniment cultural la Deva

ZIUA CULTURII NAȚIONALE –

„Eminesciana – Năzuința spre absolut”.

 

 

 

În data de 15 ianuarie 2025, Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara - Deva a organizat evenimentul Ziua Culturii Naţionale, a fost ziua în care am aniversat 175 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, organizat cu sprijinul Consiliului Judeţean Hunedoara. Cea de-a XVI-a ediţie „Eminesciana” a stat sub semnul cultural „Eminesciana – Năzuința spre absolut”.

La început, contactul „la rece” cu poezia şi muzica a avut loc în Parcul Municipal „Cetate” din Deva, aproape de statuia poetului.

Domnul director Sebastian Bara a deschis manifestările zilei, salutând prezenţa la acest eveniment a domnului Costel Avram, administratorul public al Consiliului Judeţean Hunedoara, a domnului Alin Adam Ţambă, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, a cadrelor didactice, scriitorilor, elevilor şi iubitorilor poeziei prezenți în număr mare, înfruntând frigului de iarnă, simbolic, cum ar scrie Nichita, au fost în „măreția frigului”.

Au avut loc câteva momente artistice dedicate marelui poet. Au recitat cu pasiune și căldură, învingând frigul, din opera poetului: actriţele Isabela Hașa și Cristina Lazăr. Au răsunat cântece cunoscute și îndrăgite în interpretarea  cântăreților Ciprian Roman, Cristian Fodor și Ovidiu Olari.    S-au depus coroane de flori la statuia lui Mihai Eminescu de cei prezenți, finalul evenimentului fiind unul emoționat.

Ziua Culturii Naţionale a continuat la Sala de Lectură a bibliotecii județene. Managerul Sebastian Bara a deschis manifestarea literară în prezența scriitorilor din județ și a iubitorilor de poezie, iar domnul Costel Avram, administratorul public al Consiliului Judeţean Hunedoara, a avut câteva cuvinte calde dedicate acestei zile. Scriitori hunedoreni, bine cunoscuţi şi apreciaţi, i-au adus omagiul lui Mihai Eminescu, susținând un recital de poezie, au punctat prin intervențiile lor momente din viața lui Mihai Eminescu, au recitat din poeziile lui, au arătat și importanța operei ca jurnalist a celui aniversat, forța gândirii sale, cultura care a făcut mereu diferența între viață și moarte. Au adus în atenție momente din viața lui Emin, relația sa cu Veronica Micle.  La Sala de Lectură a fost organizată şi o amplă expoziţie aniversară, au fost expuse cărțile din opera lui Mihai Eminescu, precum şi tomuri despre viaţa marelui poet.

A recitat actrița Isabela Hașa, glasul ei punând în valoare magnetismul poeziei lui Mihai Eminescu.

Au fost prezenți, printre alții, scriitorii: Camelia Ardelean, Mărioara Ardelean, Dumitru Dumitrescu, Nicolae Crepcia, Radu Igna, Constantin Stancu, Ioan Vasiu, Aurelian Sârbu, Daniel Marian, Dorel Neamțu, Mirela Coceci, Victoria Stoian, Valentin David, Nora Hurban, Ileana Cornelia Neaga, Sorin Micuțiu, Tiberiu Vințan, Daniel Mariș, Miron Simedrea etc.

Scriitorii prezenți au schimbat impresii, cărți, au salutat eternitatea poeziei prin prezența lor, entuziasmul și bucuria de a fi reclădit împreună, pentru câteva ore, frumusețea pierdută a vieții… S-a lansat revista „Piedestal”, nr. 3 (5)/ 2024, în paginile ei fiind incluse textele scriitorilor din județ și a colaboratorilor din țară.

Organizatorii au mulțumit participanților pentru implicarea în acest proiect cu amprentă națională.

Biblioteca a fost, pentru câteva ore, un loc al frumuseții, pasiunii, regăsirii, al proclamării dreptului la cultură într-o vreme a căutărilor sociale.

Organizatorii au inițiat realizarea de fotografii și interviuri cu ocazia evenimentului, au fixat evenimentul în rama culturală a județului. Cei prezenți au schimbat cărți, impresii și s-au încurajat la un banchet cultural organizat de bibliotecă.

A consemnat C Stancu Hațeg ©

*Foto: Biblioteca  

 

Lazăr Magu - DRUMUL SPRE SINE... Poezia ca mărturie

 Poet atent la viața sa din care extrage punctele cardinale ale literaturii, a scris mai multe volume, temele sunt spirituale, preluate din năzuința zilnică: Vasul de alabastru (2015); Cascada de nisip (2017); Pași pe cupolă (2019); Călător pe scările interioare (2020) etc.

O tristețe îl apasă pe poet: „Ne-am rătăcit sub cerul de oțel/ iar dealul crește, cuiele la fel” (Penitențe, p. 43). Visul dă speranța unei reveniri pe alt plan, înviere prin poezie: „Visez să plec călare/ pe un drum întortocheat/ și care să mă scoată/ fecior la mine-n sat” (Ediție revizuită, p. 50). O istorie răsturnată, un impuls spre energiile tinereții. 

Revista „Răsunetul cultural”, nr.1/2025. Semnal, câteva semne culturale. Magazin literar și artistic

 

Restituiri și ziduri

 

 

Restituiri?

 

                                                                   Unui creștin grăbit...

 

Nu ne dă nimeni biserica-napoi,

Ne-am rărit din doi în doi.

Am uitat drumul spre El,

Avem drumuri spre altfel de țel.

 

Ne grăbim la bănci ori vamă,

Fără să vedem această dramă,

Suntem plecați spre alte zări,

Cu un tichet spre disperări…

 

Nu ai cântat voios în adunare,

Ai cântat la partidul cel mare,

Visând proiecte, bani și spor,

Ocolind al Lui tainic popor.

 

Nimic nu vine, iată, înapoi,

Doar o aspră judecată de apoi,

Nu mai e timp de spovedit,

De pace, har și de iubit…

 

Extras de cont e viața ta,

Între a călători și a sponsoriza,

Lumea s-a schimbat brutal,

Locul e gol și timpul e barbar.

 

Vrei biserica-napoi, acum,

Dar e pustiu pe acest drum,

Păstori ce predică-n Focșani,

Și te vizitează la vreo zece ani…

 

Seniorii se întâlnesc mai rar,

Cu poştașul, după calendar,

Cu medicul și cu vecinul,

Veacul își ia dorul și tainul…

 

Bărbați călătorind spre alte zări,

După muncă și asprele iertări,

Copii veseli și zâmbitori,

Neveste răbdătoare-n sărbători.

 

Toate zburat-au prea rapid,

Suntem în fața marelui Zid,

Nu-L  mai vedem pe El milos,

Pregătindu-ne un mâine glorios…

 

Cine ne-a mai alergat pe noi,

După douăzeci și unu, douăzeci și doi?…

 

 

 

Constantin Stancu ©

*Foto: Cetatea Colț

 

 

AVRAM IANCU - UN OM ÎNTRE OAMENI - 2024... Carte reper... De la Consiliul Județean Hunedoara și Academia Română - Centrul de Studii Transilvane

 „Avram Iancu – un om între oameni”, o carte reper care coagulează  în paginile sale lucrările prezentate la Conferinţa internațională „Avram Iancu – 200 de ani de la naștere. „Omul, contemporanii, epoca” a fost organizată în primăvara anului 2024, între 9-10 mai 2024, de Consiliul Judeţean Hunedoara, prin Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara - Deva, în parteneriat cu Academia Română și Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca.

În data de 13.12.2024 a fost lansarea volumului, au participat domnul prof. univ. dr. Ioan Bolovan, membru corespondent al Academiei Române, directorul Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, care a făcut o emoționantă prezentare tomului, domnul Laurenţiu Nistor, preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, domnul Sebastian Bara, managerul bibliotecii,  care au susținut acest eveniment editorial deosebit și au prezentat în luările de cuvânt importanța cărții.

A participat un numeros public din județ: oameni politici, personalități ale vieții  sociale, scriitori, artiști, profesori etc.

Coordonatorii lucrării au fost Ioan Bolovan și Ioan Sebastian Bara; a apărut sub egida Institutului de Istorie „George Barițiu” a Academiei Române, filiala Cluj Napoca și a Bibliotecii Județene „Ovid Densușianu” Hunedoara – Deva.

Ideile și temele sunt importante, ele vizează destinului unei personalități, apoi este creionată epoca și revoluția de la 1848, cu implicațiile interne și internaționale. Sunt tratate relațiile eroului cu maghiarii, este prezentată imaginea lui în presa maghiară. Memoria istorică păstrează vie activitatea lui Avram Iancu, bătăliile duse de el și ortacii săi, disputele pentru pădurile moților și administrația imperială. Este evocată personalitatea eroului de-a lungul timpului și modul cum este perceput de presa internațională a vremii și ulterior. Avram Iancu apare în manuale, dicționare, enciclopedii, jurnale, piese de teatru, cărți…

Lucrarea conține 713 pagini, o ediție îngrijită, reper pentru iubitorii de istorie, pentru generațiile care vin.

Note C Stancu ©