Moartea și acordurile de
coțofană ale saxofonului
Tema morții este una acută pentru un scriitor. Ea a generat, alături de tema iubirii, numeroase cărți de poezie, proză, eseuri etc. Dumitru Augustin Doman „inspirându-se” din realitatea crudă, ne oferă volumul de poeme ZIDUL DE CEAȚĂ, apărut la Editura Limes, în anul 2023, 131 pagini de poezie implicată. Scriitorul a abordat această temă în cartea anterioară Moartea de după moarte (Ed. Junimea, 2019), eseurile sale fiind complexe și tratează tema democrației morții la individul din secolul al XX-lea și din secolul al XXI-lea, cumva relaxat și reflexiv.
Eliberat de angoasa povestirii în sine, autorul scria: „Să murim frumos.
Noi murim în fiecare zi, odată cu privirea și cu mintea unui prieten, unui
cunoscut, unuia care te-a reținut pe retină pentru zece secunde. În fiecare zi
moare unul din aceștia. Să fim așadar buni, pentru a muri frumos în privirea și
în mintea tuturor celor cu care ne-am intersectat pentru o sută de ani,
cincizeci, zece, șapte zile, trei, cinci secunde, una…” (p.111).
În cartea de poeme, temele sunt fixate în ultimul text: Introducere în epilog. Acolo face o
sinteză a ideilor, poetul mascându-și temerile în spatele unor gânduri care
dinamizează mișcarea individului de la vizibil la invizibil, o existență în
două tablouri inedite și separate, legate între ele prin speranță, credință,
gravitație. „Trăiești în casa ta, în orașul tău, trăiești singur în lumea/
largă/ mai mult sau mai puțin a ta,/ dar ești cu gândul la lumea morții pe
care,/ pe de o parte, vrei să știi,/ pe de alta, vrei s-o ții la distanță cât
mai mult de teama/ de necunoscut” (p.123). În acest poem el vizitează pe rând
ideile unor personalități care au avut ceva de mărturisit despre moartea din
moarte, cu viața pe umeri: Michel Cazeneve, Emil Cioran, Max Scheler, Angelus Silesius, Jean Bies, Lama Denys,
Ungaretti, Krishnamurti etc.
Acest poem lămurește poemele anterioare, le dă perspective și aduce
argumente pentru un mesaj literar, cu accente existențiale și postmoderne.
Limita dintre a fi și a nu fi, una subțire, este și nu este transparentă,
este vizibilă sau nu, poemul Zidul de
ceață definește confuzia, vedenia reală: „În mijlocul orașului - / un zid
uriaș de ceață./ Unii îl văd, alții îl presimt doar,/ cei mai mulți,
neștiutori, trec/ pe lângă el ca printr-un aer călduț” (p. 37). Zidul își ia ofrandele de la toți, fără
deosebire de sex sau vârstă. Unul al tragediei de a nu înțelege, proprietarul
zidului, însă, este acolo…
La nivel personal, presiunea trecerii este fixată în poemul Pe ici, pe colea… Unul care, în cuvinte
simple, puține, redă atmosfera în care este învăluit omul: „E vineri seara și/
sunt mai palid decât Iisus/ pe cruce. Dar,/ beau vin cu cana de lut și-mi fac/
iluzii că moartea e departe./ Amurgul e la fel de/ roșu precum vinul din cană./
Și o voce de nu știu unde/ îmi spune că moartea nu e / prea departe,/ nici
foarte aproape,/ dar pe ici, pe colea…” (p. 49). Elementele sugerează poziția
omului în timp și spațiu: prezența lui Iisus care a gustat moartea, paloarea,
vinul ca simbol al sângelui, roșu ca sentință, prezența lui Dumnezeu, vocea
care vine, vine, vine… Incapabil, inconștient, inocent, omul nu poate fixa în
timp și spațiu locul de unde curge mesajul… Plus ideea că el poate petrece
liniștit, în timp ce se pregătesc marile proceduri.
Tablourile, ipostazele, se derulează după o regie interioară prin care
autorul se mișcă la construcția fiecărui text. În limbaj simplu, expresiv, cu
impact literar, simbolic, religios pe ici pe acolo, aflăm că există o
apocalipsă roșie, un semn roz, o carte a veșniciei, timpul ca o ploaie acidă.
Apoi temele se desfășoară acut, vine războiul cuvintelor, norul negru de
fluturi, un strigăt cosmic, oase de sticlă, muntele de hârtie, cartonul ca
materie de rezistență împotriva morții! Recuzita mortuară este fixată în
această materie reciclabilă, care vine dintr-o altă reciclare.
Poetul își construiește poeme din tablouri accesibile, aparent la îndemână,
dar mesajul este fulgerat de o logică lirică aparte, o eludarea a prezenței
morții, a fricii, a durerilor. Are o abilitate aparte de a explica cum stă
problema aceasta de democrație absolută. Moartea ca o pisică se freacă de
piciorul omului, torcând timpul… Joia,
la nouă dimineața se întâmplă atâtea evenimente: o balenă moare, supraomul
moare pe un vârf de munte, o turturea amărât se sinucide, cam atunci se dă
stingerea… Nimeni nu aude strigătul, poate cel a lui Edvard Munch, toți sunt
ocupați cu strângea recoltei de rapiță… Omul se uită în sine ca-ntr-o fântână
secată. Gerul care vine din est și-ți face oasele de sticlă. Un neant fecund,
singurătatea de o sută de ani. Sicrie de carton plutesc deasupra orașului. Omul
se îmbracă în întuneric, e deja târziu în lume… Sunt cuvinte care se țes în
memoria cititorului, atrăgând atenția că ea, cucoana ce mare, este foarte aproape,
sau foarte departe, dar imposibil de ocolit. „Un sicriu de carton/ pe un
catafalc de carton./ Pantofii locatarului sunt/ de carton presat,/ cureaua
pantalonilor/ de carton…/ Mortul, încă înainte/ de a fi așezat în groapă,/
începe a se destrăma/ în foi subțiri,/ aproape transparente,/ de carton” (Carton, p. 114). Omul trecut la timpul
trecut, iată imaginea, la fel ca o carte veche, coperți uzate, gata să se
destrame sub talpa grea a vremurilor. Plus mercantilismul întregii afaceri cu
cel mort, cei vii se țin de el ca de o bună oportunitate de a ambala ultimul
produs al clipei.
Forța care ține în echilibru cele două chipuri ale existenței este
Dumnezeu, poetul, revoltat întreabă: „Nu există Dumnezeu, zici?” Răspunsul
vine, fără să arate sursa, unul tranșant, verificat în istorie: „Atunci,/ fă tu
din stânca aceasta/ o floare de colț/ curgând din piatră seacă/ precum apa
izvorând/ din bătaia de toiag/ a lui Moise în pustiu” (Edelweiss, p. 24). Iată biletul de trecere, birocrația morții și a
vieții, el depinde cel care are semnul autorității și puterea de a transforma.
Începutul volumului pune în fața cititorului cele două fotografii publice: poetul mort trecând pe bulevard, după el
convoiul, adunarea cea tristă, pe trotuar poetul
cel viu, el privește și se revoltă: „Eu nu,/ pe mine n-o să mă vedeți
vreodată/ așa umilit!” (Poetul viu și
poetul mort, p. 5). Dar soarele luminează pe cei doi, realitatea, ca să
afirmăm, îi ține în viață pe amândoi, negația negației celui viu are puterea de
a elibera lumina…
În lipsa unor certitudini reglate după normele umane, după procedurile
sociale, Dumitru Augustin Doman ne oferă alternativa poeziei manifest. În joc
sunt moartea de pe pământ, moartea din ceruri, moartea din mintea noastră, fie
sănătoasă, fie bolnavă. „Cuget, deci exist!”, ar putea replica distinsul
cititor…
Adrian Alui Gheorghe afirmă, pe ultima copertă: „Cartea de poezie de față
este o probă de cum cuvântul pus la muncile inspirației se ia atât de mult și
de bine în serios, încât mulți poeți vor simți respirația fierbinte a celui
care vine cu mult aplomb din urmă”. Afirmația se susține în sensul că autorul
s-a evidențiat ca un bun prozator, activ în lumea literară de la noi, cu o
imaginație bogată și dinamică.
Date despre scriitor primim chiar de la început, prima contra copertă,
născut la 29 august 1953, a fost redactor-șef al mai multor reviste din Argeș,
a publicat mai multe povestiri, printre altele: Meseria de a muri (2001); Concetățenii
lui Urmuz (2008); Cititorul de roman
( 2010); Zbateri facile, strădanii futile
(2017); Moartea de după moarte (2019);
Omul cu drujba roșie (2023) etc.
Așadar, este prozator, eseist, jurnalist, poet, fiind premiat de Filiala
Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor cu Premiul
Opera Omnia în anul 2019.
De remarcat în ultimul poem citat mai sus, cum a lăsat o pagină albă, ea
face parte integrantă din mesaj: „Vine o vreme/ când deja e târziu în
lume și/ omul se îmbracă în întuneric/ ca-ntr-o cămașă neagră și/ pleacă
uitându-se numai înainte” (p. 116). Toate sub „notele vesele ale viorii și
acordurile de coțofană ale saxofonului” (p. 125).
Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Acolada”, nr. 2/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu