Camelia Ardelean și pasiunea poeziei

 

Eternitatea în ritmuri de sonet

 

Camelia Ardelean este pasionată de poezie, a dobândit tehnica de a transforma experiențele personale în sonete. A fost un efort și o muncă aplicată, însoțită de speranțe și bucuria armoniilor realizate. Cu Volumul La braț cu Euterpe, apărut la Editura Pim, în anul 2024, creația sa face un pas înainte spre o coagulare a stilului propriu. Energiile sale radiază în fiecare volum publicat, alături de pasiunea pentru literatură. Adunând cu hărnicie versurile, folosindu-se de temele clasice și de mitologia greacă, sub aripile zeițelor și zeilor cu funcții specifice, atentă la evenimentele zilnice și la valul literar care o legănă în zilele de inspirație, sonetele îi dau posibilitatea să atragă cititorul în norul frumosului. Știind că zeița are puterea de a provoca plăcerea ce vine din viață, artă, iubire. Este la modă, pășind la braț cu zeița, poeta face o plimbare în labirintul poeziei, fără să țină seama de temperatura vremurilor. Sonetul îi dă posibilitatea de a se disciplina prin rigoare, reguli impuse, simetria zicerilor. Spre ieșirea din labirint se face cu fiecare sonet, este o tentativă asumată. 

Chiar de la început, moto-ul propus ne avertizează că poezia are importanța maximă, punând în mișcare mintea, speranțele spre o frumusețe dorită, scopuri nobile: "Coroana literaturii este poezia. Poezia este finalul şi ţelul literaturii. Ea reprezintă cea mai sublimă activitate a minţii umane; constituie atingerea frumuseţii şi delicateţii…" William Somerset Maugham (1874-1965).

Scrie, aparent, cu multă abilitate și ușor, dar în spatele fiecărui text se află o dantelărie de idei. Unele vechi, altele mai noi, atentă la detalii și simboluri, practicând un romantism evident, nedisimulat, volumul propune un echilibru între inspirație, construcție literară, muncă și umor fin. Inspirată din sonetele cavalerilor, ea își dedică și ne dedică, teme, idei, reflecții asupra existenței, viața sub aripa artelor.

Există un acasă primitor, pierdut în noianul vremurilor. Nu e nostalgie, este o ironie discretă, regret, blocaje și refuzuri: „Aştepţi tăcut să te întorci acasă,/ Pe insula din tine, undeva…/ (Precum Ulise, cel ce se-agăţa/ În “pânza” lui Neptun, mai cazi în plasă.)/ Deguşti un şpriţ cu eul, o cafea,/Î(ţ)i îndulceşti în treacăt o grimasă;/ Descătuşat de ultima angoasă,/ Î(ţ)i retrimiţi în fugă o bezea. /Adesea cheia se blochează-n broască,/ Iar tu rămâi afară ca un prost;” (Aștepți tăcut să te întorci acasă, p. 7).

Timpurile ard viața, relația dintre ea și el devine rece, cuvintele, puține, descriu anotimpul absențelor, căderea măștilor. Enumerarea pune în lumină o stare apăsătoare, o lume în căderi subtile și definitive: „Fâşii de égo. Pauză de viaţă./ Izvor de critici. Vid de sentimente./ Poeme arse. Vorbe ca la piaţă./ Galop de ură. Nopţi indiferente./ Pasaj în cuplu. Dragoste pe aţă./ Pustiu de flăcări. Iarnă finalmente…” (Cenușă, p. 9).

Dragostea are ritmurile ei, chiar zeițele sunt captive sub pânza de frig, realul nu mai comunică prin mituri cu lumea de sus, clipe obosite: „Observ că Afrodita e sedată/ (Captivă pe domeniul ei, o strig);/ Fâşiile de nopţi se fac covrig/ Şi-n lună se mai stinge o sonată./ Când lira plăsmuirii a tăcut,/ Realul îşi susţine monologul;” (În vechiul turn al dragostei e frig, p. 12). Imaginea vechiului turn pe care flutura steagul iubirii este una a cavalerilor, a domeniilor în care dragostea era o valoare prețuită, merita să lupți pentru o cauză presupus nobilă… Poetul, personaj al narațiunii lirice, este și el activ. În lumea de astăzi, el exprimă revolta împotriva indiferenței: „Poetul e-o revoltă necesară,/ Un vultur cu privire din oţeluri,/ O scoică preistorică şi rară,/ O cursă-alambicată prin creneluri – / Seminţele de vis n-au cum să piară;/ Prin sânge de cuvinte curg cerneluri” (Un gol murdar ne spânzură de oase, p. 16).

Contextul s-a schimbat, pe stradă sunt crocodili, ei au schimbat rondul rinocerilor, nimic nu e gratis, o ferocitate pune în mișcare burgul: „Pe străzi se plimbă liber crocodili/ (Pierit-au câinii cu covrigi în coadă),/ N-ai zice c-au ieşit să se repeadă/ La tot ce mişcă-n faţa lor, febrili./ Îmbracă haina de actori umili,/ De parcă şi-ar zidi o baricadă –/ Căminul lor e « teatrul de estradă »,/ Acolo unde sunt bufoni agili” (Pe străzi se plimbă liberi crocodili, p. 30).

Atentă la detalii, poeta ne supune atenției titlurile pe care le fixează cu atenție, ele fac legătura cu restul textelor, cu ideile și temele care susțin poeziile. Are această capacitate de a defini mesajul, unul după stilul publicitare, menit să atragă atenția și să susțină meditația. Este o stea a poeziei, perfuzii cu amor, în lanul toamnei sunt abisuri, visurile au ritmuri infernale, tăcerile ruginesc în oase, o povestea este în orice trup trecător, este mereu o căutare a sinelui, una bântuită de poezie și legende vechi și noi.

Când atrage natura în jocul liric, Camelia Ardelean este atentă la pădure, la mituri, la copacii care își caută menirea în ea, la universul sub ramuri de simboluri și refuz: „Pădurea se dezbracă de miturile sale,/ De câte ori toporul se-nfige-n trupu-i plin;/ Căzuţi sub neputinţa durerii ce-i conţin,/ Copacii rup din beznă cu ramurile goale”(Pădurea se dezbracă, p. 39).

Singurătatea vine cu ora exactă în lume, ceva atrage spre această stare, un eden provizoriu vine din planete depărtate: „Singurătatea noastră-i purgatoriu,/ E-o temniţă cu rol de cal troian;/ Ne scrie timpul un rechizitoriu,/ Suntem sorbiţi în hăul subteran./ S-a desfi’nţat Edenul provizoriu;/ În aşteptări se stinge un Vulcan” (Singurătăți transparente, p. 44).

Poezia aduce o lumina necesară, este cheia pentru alte anotimpuri, arta are rolul ei, zeița își ține sub aripi comorile, flori și fantezie compun noul tărâm: „Cu paşi timizi, din zâmbetul celest,/ Coboară diafana poezie,/ Cu-alaiul ei de flori şi fantezie,/ Tivită pe un colţ de palimpsest./ Setată pe suspin şi reverie,/ Din pisc de nour face-un simplu gest – Coteşte-ndemânatică spre est/ Şi cade-n cupa mea cu abulie” (Divina poezie, p.45). 

Existența presupune și o realitate asumată, timpurile nu iartă, fiecare este sub apăsarea lor, eul este pus la încercare: „Când existenţa ne încătuşează/ Ca o cămaşă strâmtă sau prea largă,/ Esenţa-i prinsă într-o parafrază/ Ajunge ca egoul să ni-l spargă;/ Păpuşi de lut cu râsu-n metastază/ Ne împietrim, dar anii ne aleargă” (Nu-i viața toată o alegorie, p.59).

Pentru poezie se luptă, între viață și moarte ea ține echilibrul fragil, ceva se poate frânge, ceva aduce viață: „Să fie poezia doar o luptă/ Acerbă între moarte şi cuvânt,/ Efortul de-a ne scoate din mormânt,/ Pustiul când din luturi se înfruptă?” (Să fie poezia doar o luptă, p. 82).

Soluțiile vin din arta, este o zonă în care poeta se simte bine, cu un scop care transcende realitatea imediată, oferind plăcerea, după energiile zeiței Euterpe… Este și un mod de a se proteja de rănile zilnice în panteonul vechilor greci.

În prefață, Conf. dr. Virgil Borcan nuanțează: „Remarcabil la Camelia Ardelean – și aici un rol preeminent îl vor fi avut fără îndoială studiile filologice – este că a asimilat fără rest lecția poeziei, croindu-și un drum al ei, original fără ostentație și complet lipsit de manieră;” (Camelia Ardelean la antipozii minimalismului postmodern, p. 2).

Un volum prin care poeta, prin sonete sincere, lucrate cu sufletul, vine în fața cititorului să susțină energiile subtile ale literaturii în vremuri aflate sub cenzura indiferențelor și facilului. 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Plumb”, nr. 4/2025