Dumitru Tâlvescu: În univers nu
e pustiu…
Lucrurile care sunt aproape de inima omului rămân, sunt importante și zilele capătă o altă dimensiune. Pentru unii poeți lumea se modelează după ritmurile inimii, cu timpul lucrurile se așează în matca lor. Cu volumul de poeme ARCANA ANIMAE, publicat la Editura Cetate din Deva, în anul 2024, Dumitru Tâlvescu serbează timpul poeziei care l-a capturat în ființa fragilă de poet. Unele poeme au titluri, alte sunt texte care se ivesc din alte texte, fiorul liric trece prin vocale și consoane, prin mărturie.
Poetul este în căutarea unui loc liniștit, poezia îi oferă acest tărâm. Nu
caută să inventeze ceva nou de dragul noului, este adeptul păstrării unei linii
clasice, bazată pe lecturile sale, pe experiențele de fiecare zi, pe momentele
în care poezia țâșnește pe neașteptate în locuri simple. Legătura cu natura, iubirea,
lipsa iubirii și indiferența, timpul abrupt. Limbajul care clădește și aduce
liniște, anotimpuri cu semnele în arborii îndrăgostiți. Poezia care vine ca un
animal îmblânzit și dă semnificație fiecărei clipe. Acestea sunt stările,
tablourile volumului.
Ajuns la vârsta descoperirilor solide, poemul se încheagă și dă direcția,
lumea este în derivă, poetul simte toate aceste cu acel organ unic, specific
celor care așteaptă miracolele, misterul nu este în adânc, este în lipsa
luminii: „Sextantul s-a defectat./ Căpitanul nu înțelege deriva corabiei;/
Pământul nu se zărește la orizont,/ Vânturile stau în expectativă,/ Pânzele
sunt strânse pe catarge./ Cârmaciul ghinionist se bucură,/ Marinarii sunt
triști, cu ochii în larg,/ Corabia cheamă stele mai aproape,/ Înainte să se
scufunde mai adânc în noapte” (p. 70). Un fior romantic străbate poezia lui
Dumitru Tâlvescu, versurile sunt clare, legate de sentimentele sale, de
constatările care fac diferența dintre faptul divers și lumea poetului. Într-o
lume în derivă există poezia…
Revolta sa este cenzurată, în fond adevărul contează în lume, un reper în
timpul ce ni s-a dat: „Adevărul se dă la liber,/ S-au desființat parantezele./
Acum poți să mori mai frumos, / Învelit în litere și semne./ Chiar și la colțul
blocului,/ Unde nuntesc șobolanii,/ Iar rimele pier în canale” (p. 10).
Un reper existențial îl oferă artistul, Brâncuși este arhetipul, cel care dezleagă sistemul frumosului, dă
o nouă direcție, opera sa debordează în eternitate, păstrând rădăcinile de la
Peștișani. Suntem invitați să vedem noua geografie artistică, cea care
contează, nu prin resursele minerale, ci prin semne, simboluri, credințe.
Poemul dedicat marelui sculptor poartă acest titlu, Brâncuși, pecete peste
poeme.
În corpul poemelor se află cheile care deschid perspectivele lirice:
„Îngerul său înghite zilele pe nemestecate” (p. 45); „Realitatea dintre eu și mine-i
ștearsă” (p. 47); „Dar mai era și lumina aceea stranie,/ Care estompa umbra
cuvintelor” (p. 75); „Sub cerul etern se vorbește în șoapte” (p. 44) etc.
În căutarea divinul, poetul se identifică prin natură, în pădurea care mai
poate tulbura ființa. Este o viziune panteistă, Dumnezeu este în creația Sa
prezent, atrage viul cu viul: „Uite, crengi îngemănate înfrățesc un arbore cu
altul;/ Își tot transmit prin frunze mesajul, apoi saltul/ Prin aerul rece din
tine, cu păsări cu pene ca lutul,/ Mirosul de moarte din frunze căzute, obolul/
De umbre ce lungi se adună-n zadar…” (p. 51). Același ritual și pentru ea și
el, acolo, sub ocrotirea pădurii, cu „lumina ce-și caută un culcuș în stejar”…
În unele poeme se strecoară nostalgia, vremurile tinereții cu tot aurul din
ele îl fac pe poet să capete forța de a străbate zidurile timpului, cu frumusețea
dintâi, să ajungă în rai. Acolo, pe zidurile Raiului să-și scrie dorințele
permise, pentru ca prezentul amar să nu se simtă: „Pentru că am trăit și am
văzut/ Sclipirea luminii spre absolut” (p. 104). Poetul poate străbate timpul
de la prezent spre trecut, visând spre un viitor posibil, revigorat. Este
dorința fiecăruia dintre noi, nostalgia după vremuri de putere și frumusețe.
Din păcate, destinul s-a scris, dar dorul rămâne: „Mi-e dor, așa, de toate,/
Cum au foste ele așezate”… Timpul prim al creației nu se mai întoarce, mai poți
duce în rai „o mână de vise”.
Când rămâne în oraș, perspectiva se schimbă, este sordid și negru. Mai
mult, „asfaltul s-a tocit de atâta umblet”. Autorul simte răceala lumii: „Un
second hand a devenit și lumea,/ La început de nou veac trist./ Din cer, un
Dumnezeu grăbit/ Întoarce din priviri destinul” (p. 16). Oameni care s-au
pierdut, destinul atins de venin a afectat lumea. Este o imagine de un realism
abrupt, oameni departe de natură, prinși în bucla unui timp de second hand.
În alt poem, el vede lumea în cădere, totul absorbit de o gaură neagră,
spre o altă lume, cu „alt infinit”… (p. 82). Problema vine brutal, finalul este
și în mintea omului: în noua lume ea și el, iubindu-se, vor mai fi amândoi?
Apelând uneori la ritm și rimă, preluând valul clasic al poeziei, alteori
se lasă sedus de noile reguli ale poeziei, cu note de realism dar și nostalgie,
cu momente în care poetul pare a prinde clipa de grație, alteori, alături de
iubita indiferentă, viața așa cum s-a imprimat pe inima bărbatului ajuns la timpul
viziunii subiectiv de lucidă.
Dumitru Tâlvescu se lasă dus pe aripa poeziei, căutând clipele când viața
este frumoasă, deschisă spre eternitate, atent la regula vaselor comunicante
între ceea ce-i viu, în mișcare vizibilă sau subtilă. Am putea spune că
„vânează” aceste momente în care poezia ocupă mintea omului, cu doza necesară
de vise permise. De fapt, într-un poem el se vede vânătorul, pușca lui trage cu
versuri, îmbrăcat cu haine sordide și încălțat cu cizme, el nu ucide pe nimeni,
pe țeava puștii se lăfăiau metafore… Decizia ultimă: „Iau pușca și o frâng,
deodată,/ Lumina poemului se stinge” (p. 98).
Scriindu-și romane și poemele, evadând din mecanic și din lumea second
hand, afirmă că „poetul este o ființă unică”, are nevoie de timp, de loc, de
sentimente, nu are odihnă, somn, hârtia capătă plus valoare sub har.
E pregătit să plătească prețul, el „duce cu greu la capăt poemul” (p. 113)…
Cu alte cuvinte, aurul presupune un munte de căutări sub zgura vremurilor.
Constantin Stancu
* Text publicat în rev. „Sintagme literare”, nr. 3/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu