Ionuț Caragea: „braţ la braţ/ cu doamna moarte/ spunându-i ceva la ureche/ zâmbindu-le apoi celorlalţi/ ca și când/ i-au mai rămas/ multe vieţi de trăit” (Perplexanta prezenţă, p. 21)”

Ionuţ Caragea: Ritual sub aripa umbrei

 

(Ionuţ Caragea, Umbră lucidă, versuri, Iași: Editura Fides, 2016)

 

 

Viaţa are misterele ei. Însoţitorul omului rămâne ascuns, în limita subtilului. Ionuţ Caragea abordează acest mister cu pasiune și densitate. Volumul de versuri Umbră lucidă, apărut la Iași: Editura Fides, 2016, ne poartă într-o călătorie spirituală paradoxală. Prezentul este locuit de trecut și viitor, fotografiile se suprapun. Poetul își pune în evidenţă personalitatea și urmărește cu asiduitate umbra, sub presiunea ideilor care izvorăsc din gândirea lui Platon și se ramifică în cultura universală, atingând știinţele exacte și umbra fotonului.

Îngerul păzitor, îngerul din cuvinte, sufletul părinţilor, amprenta divină de umbră, daimonul, prezenţa invizibilă, dar reală, care ne însoţește, iată personajul din spatele cortinei.  Intermediarul dintre om și zeu (sau zei), cel care face legătura între carne și lumea spirituală, cel care protejează sau provoacă, energia din spatele draperiei, iată misterul care pătrunde în poemele autorului.

Imaginea alunecă în abis, abisul o redă poetului. El o prezintă materializată în stări, proiecţie în carnea viitorului, valul care aruncă lumea pe ţărmul zilei. Lumea este casantă, poetul fragil, cititorul vulnerabil, umbra dă sens realităţii și toate se încheagă într-o naraţiune pe buzele zeului de serviciu. Arta are capacitatea de a reflecta partea subtilă a existenţei, Caragea își asumă riscurile, limitele sale sunt certitudinile sale.

Volumul are menirea de a prezenta cititorului poetul „cu bune și rele”, Ionuţ Caragea se descoperă cu rigoare și pasiune, poemele curg de la paradoxala prezenţă la o nouă viaţă, toate atinse de aripa umbrei. În prefaţa volumului Maria-Ana Tupan reţine: „Metaliteratura e un loc geometric al postmodernităţii, dar Ionuţ Caragea nu pare interesat de afilierea stilistică, ci de modul analogic, de complementarităţi, în care prelucrează metafora centrală” (p. 15).

Experienţele scriitorului pasionat de adânc, normele știinţei, paradoxul artei, puterea rugăciunii, întâmplări curente, toate pot intra în poem, umbra este acolo, puternică, organizând materia primă pusă la dispoziţie de sufletul poetului.

Tema este generoasă, absconsă și tentantă. Artistul, indiferent de formele de exprimare, a fost mereu pe urmele umbrei, a căutat-o, a găsit-o în locuri surprinzătoare, a rămas dator umbrei harnice.

Jocul de-a timpul, organul special al celui iniţiat în mersul cuvintelor pe sârma realităţii, Dumnezeu care se impune prin copleșitoarea prezență, cel care umbrește și lumea se schimbă, lumea își recapătă dinamismul și sensul. Cuvintele au povestea lor în povestea mai mare a destinului, explodează în naraţiunea de pe buzele universului, cuvintele vin și fac legătura cu imperiul umbrei. Peste toate planează viaţa, dragostea, fericirea, banalul din mituri, fluturele cu aripi de cuvinte. Citind atent aceste poeme, am redescoperit rigoarea spiritului alunecând pe gheaţa materiei. Prin toate aceste, Ionuţ Caragea se detașează de experienţele facile ale poeţilor tineri, ale poeţilor prinși în roata marketingului literar coagulat în cărţi rapide, cărţi de tonomat.  

Cartea declanșează marile întrebări despre subiectele care au frământat lumea şi poeţii dintotdeauna: Adevărul care așteaptă, cel despre care refuzăm să vorbim, cel care ne spune rugăciunea în timpul prezent. Poetul este prins între cele două planuri ale existenţei, este „lacrima de foc curgând pe obrazul pământului!”

Destinul lui este unul special: „braţ la braţ/ cu doamna moarte/ spunându-i ceva la ureche/ zâmbindu-le apoi celorlalţi/ ca și când/ i-au mai rămas/ multe vieţi de trăit” (Perplexanta prezenţă, p. 21).

Într-o lume confuză, Caragea afirmă: Eu simt și presimt dumnezeirea! Este o replică la poezia Rugăciune aparţinând poetei Ana Blandiana, cunoscută în istoria literară ca o poetă de forţă.

Această certitudine declanșează responsabilităţi, revelaţia personală, logica textului poetic, rigoarea dintre idei, toate magnetizează poemele.

Discursul poetic este lung, respiraţia autorului denotă un exerciţiu constant și percutant. Poetul renunţă voit la fiorul liric, mizează pe raţiune și pe reţeaua ideilor care leagă lumile. El știe dincolo de metafore ce și cum, el știe cum e jocul umbrei în magica existenţă. Poetul reţine: „Dumnezeu care știi dinainte/ tot ce i se va întâmpla fiecăruia/ dar care ţi-ai autoimpus să uiţi” sau „Dumnezeu al fiului care a venit printre noi/ pentru a ne aminti că toţi suntem unul și același/ parte și întreg, timp și nontimp, moarte și eternitate” ( Eu simt și presimt dumnezeirea, p. 23-24).

Caragea forţează limita, recunoaște că în prezenţa lui Dumnezeu puterea sa se multiplică, dar riscă o afirmaţie paradoxală, creatura se face egală creatorului, e năzuința omului care scapă din capcanele gravitaţiei, plonjând în transcendență…

Fiecare poem are esenţe și puncte nodale în logica volumului, umbra își fixează reperele în destinul omului: „sunt o reciclare a trecutului meu” – exclamă poetul, el are ceva de spus „cu gust amar de viaţă în gură” (Cuvinte nepotrivite, p. 25).

Ideile se dezvoltă arborescent în mintea scriitorului, Dumnezeu și-a autoimpus să uite, salvarea noastră vine din această uitare care este mai degrabă o umbrire a destinului uman. Cităm: „e ușor să dăm vina pe Dumnezeu/ pentru toate relele/ e ușor să găsim pe altcineva responsabil/ decât pe noi înșine/ noi cei care prin toate alegerile noastre/ facem orice rău posibil” (Dumnezeu și-a impus să uite, p. 26).

Da, oamenii pleacă dincolo cu toate amintirile lui Dumnezeu…, posibilă concluzie a managementului umbrei în viaţa individului efemer/etern.

Uneori frust, totuși limbajul poetului coagulează poeme echilibrate, bine articulate și semnificative:

 

„Din carnea mea nu au mai rămas

decât câteva fâșii de singurătate

din timpul meu nu au mai rămas 

decât niște amintiri fugărite

de neiertătoare uitare

din ochii mei nu au mai rămas

decât niște luminiţe plăpânde

din pașii mei nu au mai rămas

decât niște urme risipite de vânt

da, știu, viaţa merge înainte

cu ce a mai rămas din mine

important este ca sufletul meu 

să lustruiască oasele din rastel

să fiu pregătit pentru ultima luptă

cu putreziciunea timpului” (Putreziciune timpului, p. 32).

 

Tema finalului de epocă se definește prin putreziciunea timpului, mecanismele istoriei ne prind pe toţi, chiar dacă viaţa merge înainte!

În panoplia istoriei există un nesfârșit mister, o intrare secretă, un întuneric viu, petale de umbre, o stâncă neagră, judecata de acum, se iscă un dialog între omul simplu și poet sub dansul fulgilor de întuneric. Presiunea necesităţii ca trambulină a libertăţii limitate îl împinge pe acesta spre banalul din fiecare zi. Notăm: „iar în viaţa de zi cu zi/ mă conformez banalului/ chiar acum îi spun umbrei/ că trebuie să socializeze/ și să facă schimb de tăceri/și îmbrăţișări cu alte umbre” (Mă conformez banalului, p. 78).

Un poem mai lung este Imn umbrei (colaj), un ritual poetic pentru prezenţa umbrei, un cântec păgân pentru stări divine. Un imn venit de la „un om descheiat la șireturi, cu mâinile-n buzunare şi șapca trasă bine pe cap” (p. 55)…

Din această relaţie a poetului cu umbra rezultă judecata, o judecată aspră, în paradigma unei lucidităţi asumate: „nu cred în Judecata de Apoi/ judecata mea e acum/ e un proces al conștiinţei/ stau în faţa voastră și citesc/ propriile mele poeme/ iar umbra mi-e martor” (Judecata de acum, p. 76).

Grafia poemelor este una modernă, cuvintele se ating în fraze care încep cu literă mică, virgulele s-au topit în magma versurilor, poetul își spune povestea cu aplomb și sinceritate, nu este un postmodernist, este un clasic în căutarea viitorului, cu rigoare, cu slăbiciuni și ambiţie. Renunţă la firul liric, abordează ritualul de atragere a adevărului pur, uneori inaccesibil. Discursul său se bazează pe metafora cea mare, a întregului care domină partea.  Uneori își pune cu prea mare pasiune eul în prim-planul cărţilor sale, sub forţa motoarelor de căutare atât de specifice vremurilor de azi. În fond, așa cum declară, s-a născut pe Google.  

Volumul are câteva repere critice, note literare, cronici, fraze de suflet venite din partea unor critici literari precum Alexandru Cistelecan, Theodor Codreanu, Daniel Corbu, Adrian Dinu Rachieru, Maria-Ana Tupan, dovadă că Ionuţ Caragea este o prezenţă importantă în peisajul literar contemporan, dinamic pe scena cu poeţi care continuă să-l aștepte pe Godot.

O simplă concluzie: „și nici nu pot zbura/ atât de sus încât/ să nu mi se vadă umbra” (Neputinţă, p. 69).

 

 

Constantin Stancu