Brâncuși -150

 Sursa: Vatra veche, nr. 2/2026

Interioare nebune pentru poet.. Ioan Moldovan și arta răbdării cu vechiul mainimic

 

Interioare nebune

 

Profesor, redactor de revistă literară, redactor şef, mai apoi prizonier al singurătăţii şi al cuvântului pierdut în haosul vieţii, cu busola în memorie ca un pescăruş în căutarea ţărmului, Ioan Moldovan şi-a adunat scrierile de peste ani într-un volum cu titlu abisal: INTERIOARELE NEBUNE la Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002. Anii au trecut, poetul s-a topit, dar poemele au rămas, titlurile volumelor publicate ne indică istoria unei după-amieze în care poetul scrie pur şi simplu, dincolo de forfota de la etaj, dincolo de peisajul urban, dincolo de parc, acolo unde nebunia este la ea acasă, până când interiorul însuşi devine nebun. Titlurile ne indică şi ne cheamă: Viaţa fără nume; Exerciţii de transparenţă; Insomnii lângă munţi;  Arta răbdării; Tratat de oboseală…

Titlurile par să dezvăluie sensurile: fiecare zi devine importantă, fie că este miercurea, fie că este duminica, este o fericită realitate la care poţi privi. A privi -  un privilegiu al poetului, dar şi a omului, ieşirea de serviciu care naşte poemul…

Tragedia omului, trebuie să trăiască o viaţă fără nume, o viaţă a altuia în care ai nimerit din întâmplare, dar trebuie să rezişti, să ai răbdare, să faci mereu cumpărături, să descoperi drumul simplu al zilei, să-ţi descoperi  „tandreţea din malaxor” …

Lângă munţi, departe de orizontalul peisaj al răbdării, este o lumină netrăită, lângă munţi treptat numai gheaţa urcă mai sus de culmi.

Tot timpul se simte prezentul în măruntaiele privirii, ca o descărcare din alt timp şi descoperi: „numai spre dimineaţă singur mi-am spălat picioarele / văzând cum ele intră primele în moarte” (Tot timpul).

Spălarea picioarelor pare un ritual al intrării curate în moarte, dincolo de mizeria zilei.

Realismul efemerului, existenţa doar a prezentului, iată lipsa de orizont care te cabrează în moarte, eludând veşnicia prin puterea interiorului nebun.

Efortul de peste ani al omului ne atrage spre un vechi obicei: viaţa, înconjurată de parate, ea însăşi un aparat.  În acest obicei, viaţa, poetul poate vedea: „acest personaj din colţ sunt eu”, marginalizat în marginalizarea peisajului prezent. (Scurtă proză ).

Aparatul cel mai apropiat poetului este bătrâna bicicletă, ea dă naştere la amintiri şi la o revelaţie aproape şocantă: „Nimeni nu poate fi altul, zănatico !”

Avantajul rugăciunii este pierdut: „Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puţină discreţie, ce dumnezeu !”, perspectiva divină s-a dizolvat, pentru că singurătatea-i o-nghesuială absolută, nesuportabilă. de parcă am fi cu toţii mai mulţi în aceeaşi cameră, în pielea proprie marginală. (Să ne rugăm).

Pierdut în peisajul urban omul mai poate vedea: „ Mă uit singur în sus să văd realul / Ninge. Un câine orb/ abia- abia ne mai ţine pe toţi pe spinare.” (Inventa) Imaginea plânge, deşi poetul n-o scrie, oraşul pare în căutarea sensului.

Lipsa de viziune a omului este tranşantă, înainte merge fericita realitate provocatoare şi dezamăgită, este pierdut punctul de sprijin în univers, este pierdut şi Dumnezeu care, brusc, se scrie cu literă mică, pentru că El, nu-i aşa, locuieşte la etaj.

Poetul îşi asumă tragedia singurătăţii într-o înghesuială personală, refuză existenţa dublă, acceptă realul şi vrea un lucru imposibil:  să primească ceva în schimb, dar nu vine nimic nici din lateral, nici din faţă, nici de sus: „Şi altceva decât vechiul mainimic, cu legătura lui de chei / inutile / zuruindu-le prin odăile nebune”…

Testamentul poem, scurt, pentru Rareş şi Vlad, fiii poetului, este relevant: „ Cu o nuia de fosfor v-am arătat marginea dulce a unei prăpăstii”. Deşi scurt, poemul atrage semnul unei posesii trecătoare, urmată de căderea în fericita realitate, în peisajul care urmează după acea margine dulce, văzută de departe.

Concluzia finală: „Nu e timp nici pentru citit, nici pentru prezenţă / am nimerit într-un loc contondent/ în interioarele nebune”…

„ …am atâtea anunţuri de făcut, nu fac nici unul / din întâmplare doar va afla mama că exist…”.

Volumul este lansat în apa zilei în colecţia Poeţii urbei, colecţie menită să permită accesul la poezie care pregăteşte fişierele poeţilor citadini, în individualitatea simplă, dincolo de tipologii, cu opera la îndemână, chiar pe balcon, lângă o bătrână bicicletă…

Iată, mulţi poeţi merg pe bicicletă, încurcând circulaţia pe contrasens a limuzinelor de lux, scăpate din marele faliment citadin…

 

Constantin Stancu

Un mediu perfect: Crudități și megatendințe...

 

Megatendinţe la masa celor săraci

 

 

La masă cu timpul barbar,

la masă cu formatorii de opinie şi cărăuşii de bagaje,

la masa cea lungă, intră printr-o parte a zilei,

iese prin celălalt perete al zilei,

încap toţii flămânzii de lumină, toţi cuceritorii.

 

Crudităţi şi alte megatendinţe,

un meniu scris cu stil pentru cei care privesc.

 

Sub mese, câinii flămânzi, nimeni nu le aruncă fărâmituri de pâine.

 

Aşteaptă ca oaspeţii să cadă de oboseală,

să-şi piardă simţul de orientare.

 

Cel mai lacom va primi premiul cel mare,

el va accepta totul cu luciditatea celui absent,

va ridica trofeul deasupra capetelor desprinse de trupuri,

va fi învingătorul cu ochi de tigru,

va prezenta tuturor

ultimul cromozom rezultat din ritualul ghizilor din ziua de apoi.

 

Abundenţă, curge vinul prin ferestrele sparte ale veacului… 

Constantin Stancu ©

 

Istorie literară: Radu Igna despre romanul „Blestem” de Ovidiu Vasilescu (2011)

 

 

                                             

 

                                                 Jocul destinului                         

                                                                 (Note de lectură)

                     

                  Ovidiu Vasilescu  ( Brăila  la 27 III 1939),  cunoscut prozator, poet, eseist,  trăitor la Deva, deţinător al mai multor premii literare, este un veteran al închisorilor comuniste. După  8 ani de temniţă ca deţinut politic, în 1980  a emigrat  în SUA unde  şi-a terminat studiile la Facultatea de Construcţii Cuny City University  din New Jork urmând în acelaşi timp şi  Facultatea de Jurnalism.  Ca  ziarist, acreditat  la Casa Albă, a colaborat la mai multe publicaţii. În perioada 1981 până în 2010, când revine în România, a publicat  în ţară şi străinătate  19 volume de poezii, eseuri, teatru, maxime şi reflecţii, nuvele şi romane. Volumul său  Constelaţia fantomelor, memorii din închisorile comuniste, Ed. Călăuza  v.b. 2009, premiul USR, Filiala Alba-Hunedoara al cărei membru este în prezent,  ilustrează  acel dicton al lui Hemingway din nuvela Bărânul şi marea: Un om poate fi învins, dar niciodată distrus. A man can be destroyed but not defeated.

                            În acest an 2011 Ovidiu Vasilescu a publicat la Editura „Călăuza v. b.”  romanul  Blestem,  în trei volume, Jocul destinului, Paradisiul nefericiţilor şi Cybill.  Trilogia, o impresionantă frescă  socială în care eroii  au adâncimi  pline de limpezime şi substanţă, prezintă monografic într-un stil modern istoria  unei familii nobiliare germane, Tunner, din umbrosul şi frumosul oraş alsacian Hagenau în secolul al XIX-lea şi până la jumătatea secolului XX.  Acţiunea se desfăşoară pe teritoriul mai multor ţări  printre care şi România. Eşafodajul naraţiunii sale  a pornit de la o relatare  succintă a unui  prieten al autorului, (  metodă folosită adesea de autorii de romane istorice), o rudă mai îndepărtată  a fostei familii Tunner, mai exact un strănepot, care  deţinea câteva amănunte, chiar documente  oficiale  şi neoficiale  din acea vreme. Prin urmare,  Blestem, operă de creaţie în care imaginarul a jucat un mare rol,   poate fi încadrat în galeria acelor faimoase romane frescă ce narează  istoria unei familii, ne gândim la Casa Bruddenbrook de Thomas Mann, care urmăreşte viaţa a patru generaţii de negustori din nordul Germaniei în secolul al XIX-lea, cu ascensiunea şi declinul acestei familii, sau Fortsyde Saga de John Galsworthy, şase volume,  despre trei generaţii din familia Forsyde. În literatura română poate fi amintit Ciclul Comăneştenilor  ( Viaţa la Ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Ann).

                            Acţiunea cărţii narează liniar, în maniera romanului modern,  viaţa familiei Tunner, stăpâna unei mari industrii de porţelan şi obiecte casnice, devenită consorţiul Tunner and Tunner, cu zile ei prea frumoase şi pilduitoare scene de dragoste într-o lume cu obiceiuri trainice ce le-a consolidat configuraţia spirituală şi capacitatea creatoare. Întemeietorul numitei dinastii, după cum aflăm din Introducere, a fost un  brav colonel, Johanne Tunner, a cărui vitejie  şi disciplină militară  l-a ridicat la gradul de general.  Legenda spune că şi-a ucis comandantul, ceea ce va arunca blestemul asupra urmaşilor. Fiul generalului, Wilhem Tunner, reputat judecător al tribunalului din Hagenau, şi-a găsit sfârşitul căzând pe scările tribunalului, Ludvig, fiul său, va fi ucis  în trăsură pe când se întorcea acasă  de la fabrică, nepoţii vor sfârşi în plină putere şi glorie răpuşi de boli. Dacă în Jocul destinului urmărim ascensiunea  familiei, una dintre  cele mai importante din întreg ţinutul, sub laborioasa prestaţie  a lui Ludvig  şi Hilda, a fiului lor, Gerhardt căsătorit cu  Helga,  în Paradisul nefericiţilor, cel de al doilea roman, urmărim declinul acesteia prin noul vlăstar, Wolfgang Tunner, fiul lui Gerhardt şi Helga, născut în 1838. Deşi a moştenit frumuseţea şi inteligenţa familiei,  semnele unei superficialităţi îi vor contura, spre disperarea părinţilor, personalitatea. Căsătorit cu Sabrinne Debelle în 1868, în ciuda opunerii Tunnerilor, care doreau o noră germană, va părăsi familia. Este  în vremea când s-au accentuat neînţelegerile dintre Franţa şi Germania în probleme teritoriale, Alsacia şi Lorena. Conflictul armat s-a declanşat în 1871 când  Franţa  a pierdut cele două teritorii.

 Noua familie,   a treia generaţie Tunner,  se stabileşte la Budapesta, rupând  legăturile cu părinţii. Îmbelşugata lor existenţă  va deveni aici, în adevăr,  paradisul  nefericiţilor,  datorită nu doar  escapadelor  amoroase ale soţului.

 După nici o jumătate de veac, la Hagenau, totul se ruinase. Mai multe secvenţe ne readuc  în lumea emblematică a Tunnerilor în  drumul lor spre disperare, distrugerea sistematică şi tragică.  Capitolul 8 se întitulează „Tot mai puţini, tot mai singuri”. Fiul îşi revede, după mulţi ani,  părinţii, nu în palatul lor auster, ci întinşi pe catafalc  în capela  familiei, care, totuşi, nu  l-a renegat, ci  i-a  lăsat moştenire „toate  averile mobile şi imobile, acţiunile  fostului consorţiu Tunner and Tunner, dus la faliment de proprii parteneri de afaceri,  precum şi  orice sume de bani  depuse la bănci”. Noile împrejurări deschid un alt drum, nu doar al belşugului, pe care  cea de a treia generaţie Tunner  va înainta  fără  a bănui măcar că se apropie de capătul drumului.

  Parcă pentru  a ne scoate din vâltoarea  lumii neobişnuite a personajelor sale, autorul ne  pune în faţă oglinda vremurilor ( scurte secvenţe în care se rezumă evenimentele politico-economice din lume, scrise cu italice, sunt prezente pe tot parcursul acţiunii). 1896 a fost un an plin de evenimente  marcante. Ungaria a sărbătorit Mileniul existenţei sale, în Germania au avut loc mari prefaceri economice, Marea Britanie a devenit  statul cel mai puternic din Europa. S-a mai întâmplat ceva  care a înlăcrimat pentru totdeauna  inima Sabrinnei: Wolfgang  Tunner  a murit în urma unui atac de cord la vârsta de 58 de ani.  Fiica  lor mai mare, Tereze, împlinise 25 de ani, cea mai mică,  Irenne,  22. Ele se vor căsători cu bărbaţi din familii înstărite, frumoşi, viguroşi,  vor trăi  profunde momente de iubire, o constantă a Tunnerilor,  dar fericirea la va fi de scurtă durată. Bărbaţii lor mor la fel de neaşteptat, ele vor continua să-şi ducă  existenţa ca văduve până la sfârşitul vieţii.  Destinele familiei vor fi continuate de  o nepoată,  despre care vom afla în cel de al treilea roman, întitulat Cyill.

  Dacă în volumele  amintite întâmplările sunt narate la persoana a III-a, în stil clasic, unde naratorul omniprezent cunoaşte toate detaliile, în  Cybill acţiunea are loc la persoana întâi şi narează drama unor tineri ca într-un  un autentic buildum-roman. Naratorul, David Brown, un alter ego al autorului,  tânăr ofiţer american, luptător în Vietnam, o întâlneşte la Nisa pe Sybill,   strănepoata Tunnerilror.  Tânăra, mândră de strămoşii ei, este înzestrată pe lângă frumuseţe şi inteligenţă, cu puteri paranormale. Dragostea lor la prima vedere se va izbi de absurde obstacole dar, la fel ca în poveştile clasice de dragoste, se va împlini într-o căsătorie. La început, David vine la Sighişoara  pentru a  cunoaşte istoria familiei Tunner. „Tunnerii, ehei  neamul acela  de oameni  minunaţi! O familie  care a cunoscut  deopotrivă  măreţia şi prăbuşirile cele mai vertiginoase. Da, ce oameni! Iubiţi cu sinceritate şi devotament de cei care i-au cunoscut,   invidiaţi  şi, la  răstimpuri, loviţi de patima  unor suflete neevoluate. Un destin tragic  i-a urmărit cu perseverenţă,  până  ce  toţi  s-au  stins, fără a mai avea posibilitatea  să lase ceva  în urma lor. Ultima lor reflecţie  sunt eu şi cumva,  prin mine  va fi Cybill. În mare, cam aceasta ar fi  neverosimila  existenţă a  clanului Tunner,  dacă asta  te-a convins  să vii la noi de atât de departe.  Oare după ce vei afla totul  şi misterul din jurul lor se va risipi,  ce te va lega de noi?”. Cea care povesteşte,  Marlenne, este mama  Cybillei, urmaşa celei de a treia generaţii Tunner. David, trăitor  în America, ţara  tuturor posibilităţilor, după credinţa gazdelor, îi va deveni ginere. Odiseea sa în chinurile din închisorile vietcong alternează acum cu una comico-absurdă în oraşul transilvănean, Sighişoara, pe tot parcursul anului 1962: refuzul autorităţilor comuniste locale de a oficia căsătoria fără  aprobarea Consiliului de Miniştri, aşteptările tracasante  după căsătorie până ce Cybill va obţine paşaportul şi, în sfârşit, părăsirea ţării pe care David o numeşte „Planeta România unde omul e făcut  mai ales  ca să sufere, să se umilească şi să moară de tânăr”.

Va plana oare şi asupra lor blestemul Tunnerilor?  Instalaţi în apartamentul lui David din New York, Cybill revede mintal istoria străbunilor. Generaţiile ce au trecut, devenite legende, au ispăşit  furiile blestemului  căzut asupra lor.  „Nu crezi, îi spune soţului,  că  ar fi timpul  să lăsăm  în urmă  umbra Tunnerilor? Mitul  cel mai adevărat  suntem noi,  chiar dacă  eu sunt ultima  aducere aminte  a acelei  dinastii tragice dar frumoasă”.

 

                Fără îndoială, trilogia hunedoreanului Ovidiu Vasilescu, Blestem, se adaugă cu succes, sperăm, bibliografiei de referinţă a romanelor de familie, numită simbolic „celulă  a societăţii”.

                                                                                        

 

 

 

RADU IGNA                                 

                                                                                 

Revista „Glas râmnicean”, nr. 209 -210 (februarie)/2026. Semnal, câteva semne despre cultură

 Lecturi pe sit-ul Editurii Rafet

Revista „Neuma”, nr. 1-2 (99-100)/2026. Semnal, sumar, revistă de cultură, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România