Nicolae Crepcia: „Poezia este începutul lumii”
Nicolae Crepcia rămâne ancorat în poezie, se lasă dus de
valul acesta, iată el vine cu un nou volum: nicio
arcă nu-i pregătită, 110 pagini, apărut la Giroc: Editura Castrum de Thymes,
2025. Nu este interesat de experimentele lirice, nici să impresioneze prin
limbaj șocant iubitorii de poezie, acceptă datul ca o stare de grație. În fond,
poezia bazată pe arta frumosului este mereu nouă. El menține fluxul clasic, cu
puterea modernității, umil în uniforma metaforei. Titlul demonstrează că nu va
mai veni o salvare prin Marea Arcă. Frumosul, sub aripile poeziei, este
salvarea omului. Filonul liric vine din dinamica naturii, mișcarea timpului pe
elipsa eternității, apropierea de tot ce-i viu, acceptarea stărilor luminoase.
Anotimpurile sunt cele care pun în mișcare poemul, iubirea, însăși poezia ca
revelație personală și subiectivă, credința, prezența lui Dumnezeu în lucrurile
simple și luminoase. Anotimpurile dau ritmul valului liric. Toate acestea, plus
puritatea relației cu natura dau forță poemelor. Nicolae Crepcia are
capacitatea de a iubi poezia, de a transmite această poezie, de a lămuri locul
ei (cel puțin pentru sine) în Creație. E parte a Creației, de aceea merită
toată atenția. Fiecare poem are ceva și din taina rugăciunii, este oglindă a
luminilor care bântuie timpul și netimpul poetului.
Definiția poemului este chiar poemul care vine: „poemul este durerea/ țâșnită dintr-o rană/ uneori este chiar rana” (p. 75). El știe geneza: „poemul este o mirare/ țâșnită din altă mirare”. Chiar dacă are o dimensiune socială, acesta este cel care dă forță credințelor: „poemul nu trebuie să explice/ poemul trebuie să arate cu degetul/ să se revolte/ și să amenințe”. Și da, poemul este chiar dragostea, nu este un mesaj, o declarație, o informație. Este o asumare totală în poezie, riscurile sunt inevitabile, se produc răni, durere, dar acestea vin din faptele poemului în viața oamenilor.
Chiar dacă, de-a lungul timpului, a fost martor la orele
de cotitură din istorie, depășind lupta de clasă, revoluțiile care doboară,
noile deviații, progresiști și neomarxiști, plus alte curente sociale globale
sau marginale, cu efect global, Nicolae Crepcia declară pe proprie răspundere
și risc propriu: „nu sunt poet/ eu doar scriu aceste cuvinte sincere/ pe care
altcineva nu mi le spune/ eu doar sufăr/ eu doar sunt” (p. 90).
Până și umbra are misterul ei, depinde de lumină, de cele
care au puterea de a susține toate lucrurile: „soarele extrage din mine/ umbra/
și mi-o întinde în urmă/ să o târâi/ prin întâmplările zilnice/ cum un rege/
mantia sa strălucitoare/ pe covorul roșu/ al istoriei” (p. 84).
Singurătatea poetului este una acceptată: „poate sunt un
înger/ izgonit dintre semeni/ care își caută în fiecare poezie/ raiul” (p. 38).
Ele mărturisește: „Eu caut poezia/ mereu acolo unde e/ în lucrurile simple/ în
tăcerea lucrurilor simple” (p. 17).
Iubirea este patria în care el și ea se întâlnesc într-o
relație perfectă. Când există, cei doi se simt împliniți, prin contopire, prin
suferință, prin poezie și dincolo de versuri. „amândoi încăpem într-un zbor/
amândoi încăpem într-un dor/ amândoi ne înălțăm într-o rugăciune/ iubito doar
împreună/ avem loc în palma lui Dumnezeu” (p. 36).
Apropierea de natură aduce poezia mai aproape, o muzică
aparte generează metafore, fiorul liric, armonia dintre om și cele create: „iar
dorm în fân/ sub cerul senin/ de privighetori/ luna în dans senzual/ cu
îngerul/ în visul meu/ poemul/ pe care-l vor naște/ viorile zorilor” (p. 22).
Schimbarea ființei, acum, la împlinirea tuturor
lucrurilor din viața poetului, este imposibilă: „poate doar să îngenunchez/ mai
altcum în iertare/ ca din mâinile împreunate/ pe firul de lumină/ să urc/ să
urc/ să urc/ până dincolo de cer/ altceva nu am ce să schimb” (p. 73).
Timpul poate produce abisuri, crize, schimbări greu de
purtat, poetul prinde secretele, marile scenarii ale istoriei, ruina sau
gloria: „covor de frunze/ întinde toamna sub pași/ și-i atâta spaimă/ încât se
aude/ timpul cum foșnește/ sub tălpile lui Dumnezeu” (p. 50).
Poemele din volum nu au titlu, grafia lor este simplă,
poetul a renunțat la semnele de punctuație, lasă versul să zburde, să curgă
aprig ca o apă. Limbajul este șlefuit până la esență, zgurile din vorbele
poetului au fost scoase, se lasă purtat de cuvinte. În multe poeme apare
semnul: pasărea, posibilitate zborului, înălțarea spre cele Înalte. Prezența
lui Dumnezeu este accentuată ca parte a energiilor din versuri.
În sumar, poetul indică, prin primul vers, poemele, lăsând
o legătură între autor și cititor, un mesaj sinteză, punte între pasta lirică
și o realitate literară necesară.
Daniel Luca, scriitor și el, în postfață, notează:
„Nicolae Crepcia scrie o poezie viguroasă, densă, sinceră, optimistă și se
adresează în primul rând rațiunii, dar fără a neglija inima” (Zborul poetului, p. 106).
Petronela Apopei, în prefață, reține: „Tot volumul este
unul al reînnoirii, al trăirilor divine generate de iubirea față de frumos,
poezia fiind laitmotivul, dar și principala motivație artistică pentru frumos,
trăire, emoție și viață…” (Suflet de
poezie, p. 5).
Acest volum se impune a se citi în liniște, departe de
zgomotul de fond al vremurilor, poetul a refuzat experimentele literare, este
chiar el produsul unui experiment tainic. Este o pledoarie pentru reziliența
prin poezie, ca parte a lumii de la început, curgând spre un final în care se
presupune că ar trebui să ne aștepte o Arcă,
una pregătită să ne treacă prin ape mari și prin foc. Poezia, însă, este la
scară, chiar aici, pe un peron de împăcare cu lumea, cu sinele, cu alții.
Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Algoritm literar”, nr. 1-2/2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu