Constantin STANCU
Lista valahă.
Codul genetic al literaturii române
în viziunea lui Ion Pachia-Tatomirescu
Paradoxul îl putem defini
drept fenomen unic şi divin prin care viitorul determină trecutul, modelând
prezentul, după cum ne relevă profeţii (mari şi mici) de multă vreme.
Poet, scriitor
incomod şi cu multă imaginaţie, mereu ancorat în valul din partea dreaptă a
corăbiei cu scribi, lasă pentru distinsul receptor, o istorie dinamică a
literaturii române*.
E pentru viitor, prezentul, prin oamenii săi, e preocupat
cu altceva... Autorul dedicat a muncit mult la această carte (peste 40 de ani!),
monumentală în felul ei, destinată profesioniştilor, iubitorilor de literatură,
scriitorilor preocupaţi de fenomen, pasionaţilor de artă, distinsului receptor
(cum îl numeşte pe cititor), erudiţilor. O viaţă petrecută între cărţi, cu
poeţi şi romancieri, cu eseişti, cu dramaturgi şi reporteri curioşi, cu
detentă.
Operele
scriitorilor reflectă viaţa oamenilor, datele sunt corecte, temele profunde.
Acolo unde nu ajunge sociologul, psihologul, magistratul, preotul şi
funcţionarul public, ajunge scriitorul, face semne cu mâna şi certifică starea
învingătorului, chiar dacă nu ne place, chiar dacă suntem de acord. Istoria nu
se discută, se afirmă!
Ion Pachia-Tatomirescu
trage linie şi trimite spre o istorie a literaturii române dintr-o altă
perspectivă decât cea uzitată de cronicarii vremurilor, dându-se înapoi, în vidul
cu arlechini, pentru a avea perspectivă şi viziune. Volumele pot foarte bine să
stea la dispoziţia istoricului serios, de dedicat şi interesat de adevăr,
pentru a înţelege ce se poate petrece cu poporul român aşezat în Valahia cea
pusă sub curcubeu. Ion Pachia-Tatomirescu priveşte fenomenul în dinamica lui,
ceva viu, împins de vânturile istoriei, în echilibru cu lumea, cu Dumnezeu şi
cu artistul ca personaj de excepţie în faptele românilor. Volumele au un index
în care sunt prezentaţi scriitorii, artiştii români şi străini, cei dinamici
prin opere, cei care au influenţat opere, cei care au aclamat învingătorul şi
care au plâns pe umerii învinsului. Lista e lungă, semn că istoricul a dat
atenţie fiecărui scriitor care a ieşit în perimetrul literaturii, care a avut
ceva de zis. Responsabilitatea autorului este cu atât mai mare cu cât a
redactat monografia imensă într-un stil academic ireproşabil, răspunzând astfel
unor întrebări care se pun în dosul draperiilor: scribul are poziţia lui în
cetate, în primele rânduri, carte este importantă, schimbă lumea!
Spre deosebire de
istoria literară „oficială“, distinsul receptor va înţelege de ce, Ion
Pachia-Tatomirescu a deschis orizontul de analiză, a stabilit câteva direcţii,
a depăşit limitele şi s-a pliat pe unda albastră a timpului. Deschizând
frontierele, viitorul va arăta altfel.
Ion
Pachia-Tatomirescu porneşte de la o viziune a unui curent necesar în
modernitate: paradoxismul, reacţie la paradoxurile sociale de tot felul,
reacţie la limite puse şi autoimpuse în istorie. Cad şabloanele, cad măştile.
Sunt paradoxuri esenţiale pentru umanitate, ele vin din necesitatea rezolvării
problemelor de fiecare zi. Miturile sunt dinamitate, afectează istoria literară
oficială şi dinamizează artistul. Istoricul a avut tactul de a face diferenţa
dintre semnificant şi semnificat, a redus tensiunile, cuvântul a fost pus la locul
lui în codul genetic al literaturii. Limitele au dus la necuvânt, la
antimaterie, la starea nedefinită a operei literare în câmpul gravitaţional al
creaţiei în mişcarea de din
naştere. Depăşirea
limitelor a declanşat o nouă geografie literară, necesară în evoluţia istorică,
universalitatea se întrepătrunde cu valorile „republicii“ valahe. Logosul
ridică nivelul de maturitate al operei scrise şi citite, prinsă pe orice fel de
suport, fie hârtie, fie electronic. Limba maternă ne duce în patria noastră de
logos, nu de vorbe. Scriitor şi el, Ion Pachia-Tatomirescu pune în evidenţă
sfera de cunoaştere poetică şi de cunoaştere artistică: universul, cu
macrocosmos şi microcosmos; este aria de desfăşurare a personajului literar cu
frac şi papion, având în mâna dreaptă un şoim sugrumat. Abordarea se face în
limitele fără de limite, literatura de la origini până la data scrierii
istoriei, stilurile se întrepătrund şi se completează. Tangajul între versul
liber şi poezia cu formă fixă se rezolvă prin întoarcerea la esenţe, dinamica
este întru catharsis. Cunoaşterea metaforică se dezlănţuie sub impulsul
cunoaşterii ştiinţifice. Opera de artă este expresia unui orgasm abisal al materiei
înflorite din cuvinte. Sunt doar
câteva direcţii abordate, analizate, cenzurate la modul sublim, şi turnate în
texte pentru generaţiile care vin şi cele care mai acceptă paradoxul literar ca
expiere şi energie specială.
Mai putem indica
spre bucuria cu energia radiantă din cuvânt, spre graţioase ninsori, limbajul
piramidelor sub fulgere albastre, rugăciunea poetului pentru înflorirea
livezii, spre azurul seminţei, spre Golgota scribului, enigmele regatului
ascuns, universul dintr-un vers, labirintul cosmic, înfloritorul praf galactic,
fereastra înaltă a poeziei sau timpul din ramă, de la galaxia de uraniu la
rugăciuni, cuvintele înflorind.
Ion
Pachia-Tatomirescu afirmă: profesionistul este în arenă şi profanul face jocul
şi arbitrează. Am putea reţine de la poetul şi istoricul literar: „Sintagma –
des vehiculată – poezie tânără atrage după sine şi cea de poezie bătrână; ori
poezia este starea de aur a Spiritului / Logosului, este stratul de ozon
protector al planetei-suflet împotriva radiaţiilor ucigaşe; ori ozon tânăr,
ozon bătrân nu există. Nu există decât Poezie“ (vol. II, p. 528 sq.).
Probabil că istoria
aceasta va isca multe discuţii, poate va fi lăsată abandonată de specialişti,
tăcerea fiind forma perfectă de a omorî ceva viu şi real. Sau poate nu va fi
aşa, dar viitorul va avea alte reguli, interesele personale, spiritul de
echipă, limitele acceptate prin cutumă, proiectele editurilor, criticii cu
detentă, istoricii prinşi între mandibulele istoriei recente, vor trece, va fi
nevoie de armonie şi echilibru într-o Europă a europenilor, de o Românie
puternică inclusiv cultural. Cultura va face diferenţele. Literatura va
demonstra ceea ce este de demonstrat, viitorul va fi altfel, platforma de beton
armat se va schimba cu spinarea peştelui cel mare care l-a înghiţit pe Iona şi peisajul va fi altul.
Au mai rămas
platouri literare neanalizate de Ion Pachia-Tatomirescu, demersul ar fi trebuit
să fie realizat de un colectiv, dacă ar fi existat un interes serios.
Istoricul, însă, şi-a făcut datoria, a depăşit marginea de aur a literaturii
prin resurse proprii. Probabil, cartea va fi premiată şi dacă nu – un
zâmbet auriu dintr-un aprilie luminos! În aprilie sărbătorim
Învierea...
Ion
Pachia-Tatomirescu a răspuns la multe întrebări în cartea sa, direct sau
indirect, cu tact sau abrupt, la final
ne va ridica spre salut o mână cu şapte degete ca şi cea din Autoportret
cu şapte degete, de Chagall, (cf. vol. II, p. 523).
________________________
*Ion
Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I, II, III (Timişoara, Waldpress, I / 2014, II – III / 2015).
LECTURI:
https://www.scribd.com/doc/264100715/Ion-Pachia-Tatomirescu-Pagini-de-istorie-valah%C4%83-de-maine-II
