(Adrian
Botez, Șobogré – 155 de povestiri scurte
și ultra scurte –
/ Chiromantul reginei – nuvelă,
490
pagini, apărută la Râmnicu Sărat:
Editura Rafet, 2017)
Adrian
Botez este un scriitor prolific, puternic angajat în fenomenul literar actual.
A publicat poezii, proză, lucrări de hermeneutică, cronici literare, susține
revista „Contraatac” (Adjud, jud. Vrancea), o revistă „de atitudine, cultură, educație, îndreptată
împotriva imposturii și prostului gust”. Colaborează cu mulți scriitori, cu
iubitori de literatură, a fost desemnat candidat la Premiul Nobel pentru
Literatură, de către Academia Dacoromână, pentru anul 2017. O viață densă,
dedicată misiunii de a promova adevărul, în lumina culturii solide, bazat pe
valorile creștine autentice. Din această postură, domnia sa ne propune o carte
de proză scurtă și nuvele, o carte ciudată și necesară: Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultra scurte - / Chiromantul reginei
– nuvelă, 490 pagini, apărută la
Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2017.
Deși
textele pot fi analizate separat, ca scrieri dedicate, toate aceste proze
formează un tot unitar, un mozaic complex, în care se pune problema tranșantă a
destinului omului și a comunității umane în ansamblu, ca existență sub lumina
divină. O carte tragică, profundă, cu o desfășurare alambicată și cu ieșirea
prin cer. Cartea este rezultatul frământărilor unui scriitor, laboratorul său
în care se plămădesc operele, cu temeri, curaj, cu bucurie.
Adrian
Botez pune problema destinului speciei umane pe această planetă și chiar a
vieții, așa cum o știm. Am putea considera abordarea sa ca fiind una pesimistă,
însă el nu renunță la argumentele sale. Limita la care a ajuns omul în fața
misiunii sale, degradarea, spasmul, fractura dintre generații și națiuni,
bolile, viciile, șocul viitorului, moartea indusă de om, lipsa iubirii, toate
ne conduc spre un final trist, dar realist. Suntem aici, depinde de noi să
supraviețuim, să ducem viața mai departe. Sunt animale sau plante care rezistă
de milioane de ani…
Cartea
debutează cu un cuvânt sincer din partea autorului, el aseamănă călătoria
noastră cu un tablou de Honoré Daumier, Vagonul
de clasa a III-a, binecunoscut, un tablou realist. Este o parabolă bine
construită și care prezintă cheia prozelor scurte și a nuvelei din final. Din
start, ne confruntăm cu o situația crudă, suntem la nivelul al III-lea al
existenței, ne deplasăm spre niciunde, drumul continuă fără să știm dacă vom
ajunge la destinație. La acest nivel există „nefericiți și aiuriți fanfaroni”. Evenimentele care se petrec au
importanță doar în măsura în care ne folosesc sau ne afectează dramatic. Iată
concluzia: „Hristos a stat pe Cruce
câteva ceasuri…unii oameni agonizează, pe crucile vieții, zeci și zeci de ani!
Asta nu înseamnă că Blândul Dumnezeu Nevinovat a suferit crucificarea (în
câteva ceasuri) mai puțin intens decât noi, vinovații-oameni (…de ce anume – vinovați?),
care ne lăsăm în voia tortùrilor vieții întregi, zeci și zeci de ani”
(p.7).
Temele
textelor puse în pagină de Adrian Botez încep de la o deschidere, fereastra, continuă cu intensitate și
dramatism, potir și copită, apoi
fluxul lumii ajunge la inima cititorului în șocuri bine temperate: Vremuri
blestemate, problema Morții în Cetate, tainele care străbat societatea în orice
vreme, Necazurile lui Procust (!), „Nevoia
de napalm”, peisaj cu extratereștri, Problema Apei, Paradoxul Realității, Axa
Lumilor, sub semnul sacru al Ştreangului (!), vorbe de spital, Nebunia ca Artă,
Planeta Idioților, Minciuni Istorice, Ironia Divină, Adevăruri despre Istoria Terestră
etc. Cartea este una a știrilor online, devenite banale, din pricina umbrelor
din existența noastră.
Acțiunile
se petrec în societatea europeană, în zona Asiei, a Americii, pe Terra cea ce
toate zilele. Sunt abordate diferite culturi, religii, teorii științifice,
paradoxuri literare, ziceri, mituri, basme şi...spasme ontologice. Personajele
principale sunt oamenii simpli, aflaţi în fața morții, a bolilor, dar şi mari
artiști, mari oameni, aflaţi în faţa aceloraşi realităţi existenţiale (numai că
la alte nivele...): Oliver Cromwell,
Jorge Luis Borges, Andrei Rubliov, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail
Bulgakov, Bacovia, Eminescu, autorul, Ștefăniță Lupu (Papură Vodă), Schiller,
M. Costin, François Villon etc.
Aproape
la fiecare proză scurtă sunt trimiteri pertinente la date istorice,
sociologice, teologice, de istorie literară, filozofie, artă, știință. Cu alte
cuvinte, acțiunile au la bază date concrete, fapte consacrate, tragedii trăite,
mituri consolidate, teorii acceptate la nivel universal. Cele două planuri se
împletesc riguros și necesar, mesajul textelor fiind unul pertinent și profund.
Adrian Botez nu se joacă, el explică, țipă, se revoltă, argumentează,
dialoghează cu personaje știute și neștiute, are o poziție, este activ, lumea
nu este doar o aparență, este o realitate pe care o construim cu toții, din
interior, așa cum ne-a lăsat Creatorul pe fiecare. Uneori nu are răbdare,
alteori se amuză, umorul şi ironia sa sunt cinice, alăturarea de cuvinte și
idei mereu surprinzătoare și agresivă.
Titlul cărții este dat de povestirea Șobogré, o parabolă după Marchizul de Sade, nuvelist cunoscut,
revoluționar, aristocrat care a trăit în secolul al XVIII-lea, remarcat prin fetişizarea
sado-masochismului, subiecte bizare și controversate din punct de vedere moral.
Șobogré,
corcitură dintre șobolan și greier, conform teoriilor cinice ale
marchizului: “Bucuros la culme,
marchizul-experimentator sexual, nici una, nici două, a ţinut să împerecheze
cele două nefericite animale, ca să obţină o specie nemaivăzută în lume:
combinând numele celor două chinuite animăluţe, voia să obţină o nouă fiinţă,
sfindând, astfel (a câta oară?) Divinitatea şi Creaţia Divină – noua creatură
ar fi urmat să poarte numele de “RACIGALE”.
Dacă am încerca s-o dăm pe româneşte (Doamne fereşte de aşa nebuni, şi printre
valahii noştri!), homunculus-ul[1]
şobolănesco-greieresc s-ar fi numit “ŞOBOGRÉ”…!”
Pornind de la aberațiile nuvelistului-marchiz,
Adrian Botez ajunge la Fabrica de
antimaterie (laboratoarele CERN din Geneva), o experiență-limită a
civilizației de astăzi, capabilă să accepte distrugerea cosmio-terestră
globală, deoarece materia și antimateria se pot anihila (pp. 55-57).
Esența
prozelor scurte din această carte se relevă cu acuratețe în Crima cosmică, o narațiune construită pe
tabloul lui Edvard Munch, Țipătul,
cunoscut și considerat ca reprezentativ pentru istoria artei și pentru mesajul
care radiază din acesta: un om țipă, trup contorsionat, gestica mâinilor,
spaima extremă, craniul cadaveric, culori stinse, întunecate, ecoul sub cerul
deschis… Prețul tabloului? 119.922.500
dolari USA, la o licitație din 2 mai 2012!
„…Se aude, atunci, în univers, UN URLET
CUMPLIT, ISTERIC ȘI RUPT COMPLET DE RĂDĂCINILE NĂDEJDII… - un urlet care
zguduie firmamentul și scutură stelele, le scutură de tot… de zgură ori de
polen…un urlet care nu aparține omului din mijlocul podului, ci este urletul de
groază al tuturor ființelor…” (p.312).
În
carte există și unele texte de umor, unul abrupt – punând în prim plan nebunii,
bețivii, oamenii atipici și burlești, cei care rup istoria lumii, cursul
vieții. Umor la limita dintre cădere și posibila salvare, o ironie oniric-amară
străbate evenimentele, dinamic.
Cartea
trebuie citită pentru a pătrunde dincolo de cuvintele care sângerează. Tema de
bază este suferința…
Nuvela Chiromantul reginei,
una densă, redă viața reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena,
cunoscută în istorie ca Maria Antoaneta, a fost căsătorită cu regele Ludovic al
XVI-lea al Franței, cu o viață tristă, condamnată la moarte de revoluția care a
măcinat Franța. Adrian Botez pune problema actului de conducere a societății,
care ar trebui să fie de natură divină, dar firul s-a rupt și mundanul a intrat
în scenă, cu ghilotina pe post de instrument muzical, a lansat drepturile
omului fără de Dumnezeu și a deschis o gaură neagră în istoria lumii, prin
tragedia care schimbă destine și mersul lumii, spre o destinație necunoscută.
Este scoasă din planul social rigoarea de natură divină, care poate menține
entropia socială spre un nivel acceptabil. Adrian Botez introduce în narațiune chiromanția, o artă ocultă, prin care se
acceptă că se pot ghici caracterul, destinul, viața unui om, urmărind liniile
din palma sa. Este o ironie dusă la marginea de jos a căderii umane. Povestea
este bazată pe fapte reale, apar în scenă cavaleri, prințese, secrete din
palatul regal, crime nejustificate, bijuterii care întunecă rațiunea nobililor,
revoluția și ghilotina care opresc frumusețea la poarta vieții. Există şi o
parabolă a sosiei-substitut:
-împăratul Francisc I,
tatăl reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (viitoarea regină
Maria Antoaneta), mare mason, deci colaborator, din umbră, la ulterioarele
evenimente „revoluţionare” din
Franţa, îi „construieşte” fiicei sale
(pe care o predestinase căsătoriei cu viitorul Ludovic al XVI-lea!), încă de la
naştere, o sosie, cu care s-o
înlocuiască (prin ajutorul lui Joseph Balsamo-“Contele de Cagliostro” şi
a lui Danton-cel-corupt, dar nu total
inuman!), în momentul crizei majore a „Revoluţiei” franceze - pe Gertrude, fiica “doicii imperiale”,
Hedwiga...La fel, Delfinul să fie înlocuit cu fiul Gertrudei – Herbert...Dar, chiar dacă a scăpat cu viaţă, dimpreună
cu „Delfinul”
(în locul ei fiind decapitaţi Gertrude
şi fiul ei, Herbert), Maria
Antoaneta nu e DELOC fericită, ci
este obsedată, coşmaresc, cumplit şi zadarnic, de acei ultimi paşi ai cuplului Gertrude-Herbert, pe treptele eşafodului,
ducând spre ghilotina, unde cei doi au murit...”în locul ei şi al Delfinului”!
Morala posibilă: oricât ar părea de
absurd şi revoltător destinul divino- terestru, acesta trebuie asumat, căci
face parte dintr-un plan cosmic, mistic şi inimaginabil sublim: altfel, omul decade din măreţia
tragic-existenţială, până la complicitatea cu crima şi criminalii. Omul-dezertor-din-destin pierde
contactul cu Înalta Ştiinţă Cosmică - iar în locul lui mai rămâne doar o „lumânare”
– care semnalează nu “arderea patetică şi
palpitând vizionară”, ci o viaţă aflată
în plină “rugăciune-fără-sfârşit-ori-nădăjduire” – o viaţă desemantizată,
ruptă de contextul Mirabilei Creaţii (scufundată în extaza-somn, mută şi
atotştiutoare!): „ ...Valurile
lacului Geneva foşneau, în noapte, uniform, dar perfect expresiv. Ele ŞTIAU TOTUL, dinainte de a-şi fi pus
vreo întrebare!
...O
lumânare aprinsă şi o rugăciune, cu palmele unite către ceruri (...deci, cu
Liniile Vieţii ascunse, în mod deliberat, premeditat...). Atât rămăseseră
fiinţări vii, luminoase, în fereastra cabanei de la malul lacului Geneva.
Probabil,
fie BĂTRÂNA MAMĂ-REGINĂ, fie CAVALERUL („chiromantul reginei”)... -
...prea osteniţi, amândoi, de amintiri şi de gânduri, ca să mai şi
adoarmă...”.
Gertrude-sosia
(cea ghilotinată) este infinit mai patetic-umană (...şi cu un bun-simţ
ancestral...), decât „scăpata-cu-viaţă” Maria Antoaneta,
atunci când, în ultimele ei clipe de viaţă, rosteşte cuvintele: „Iertați-mă, domnule, n-am vrut!”,
adresate călăului, pe care îl călcase, involuntar, pe picior.
...O
lume care dispărea și care a stat la baza multor studii istorice: Cartea neagră a Revoluției franceze
(coordonator Renaud Escande); Istoria
Revoluției (Jules Michelet) etc.
Cartea
este dedicată de Adrian Botez soției, Elena. La final, are o scurtă prezentare
a scriitorului pentru ca istoria
literară și cititorul să cunoască viața tumultoasă a unui scrib în vremuri de
tranziție în România, după Revoluția din anul 1989.
Stilul
lui Adrian Botez este explicit, frazele sunt abrupte, șochează, autorul
trăiește la intensitate maximă textele sale, este creator și personaj,
totodată: acceptă, deliberat, acest joc. Nu-i este teamă să călătorească în „vagonul
de clasa a III-a”, printre oameni care fac istoria mai agreabilă și
suportabilă.
Unii
critici literari ar putea aprecia că autorul este prea pesimist - fără, însă, a
putea aduce date noi în favoarea unui optimism „corect politic”.
Concluzionăm:
„ …Povestea, deci, nu se termină
niciodată, ci doar se întrerupe, spre a reînvăța povestitorul să-și respire
curat cuvintele, printre stele…” ( Post scriptum: „Scriitorul să scrie”!, p.394).
Constantin
Stancu
August,
2017
[1] -HOMÚNCULUS, homunculuși, s. m.
Omuleț artificial, pe
care alchimiștii
pretindeau că au reușit
să-l fabrice, în athanor (cuptorul alchimic).
