Gligor Haşa – poeme (de) pe o margine de stea
Ori de câte ori un scriitor îşi îndreaptă paşii spre lumea veşniciei, în urma lui rămâne un gol imens, o planetă mai săracă şi un soare mai palid. Chiar dacă „Moartea unui poet adevărat nu este un sfârșit, este numai o reacție chimică menită să separe aurul de impurități”, după cum afirma Ana Blandiana, vidul îşi face tot mai pregnant simţită prezenţa, odată cu trecerea timpului, în sufletul celor care l-au cunoscut şi apreciat. Cu atât mai mult, cu cât Gligor Haşa, la care facem referire, nu a fost doar un poet cu nerv şi originalitate, ci un scriitor complet, cronicar, eseist, istoric, romancier, culegător de folclor, pamfletar, publicist şi povestitor desăvârşit, cu şarm şi cu toate calităţile necesare pentru a reuşi pe plan literar.
În cei peste 60 de ani în care a slujit cu credinţă limba română (pe care atât de mult a iubit-o) prin profesia de dascăl şi prin importantele funcţii deţinute, el şi-a conservat elanul creator în peste 45 de volume publicate, punând pasiune şi dăruire în fiecare slovă cernută prin sita minţii. Bogata sa activitate pe ogorul literelor i-a adus un loc binemeritat în Uniunea Scriitorilor din România şi aprecierea multor perso-nalităţi din agora literară. Unul din scriitorii importanţi ai judeţului Hunedoara, Radu Igna, care i-a dedicat un întreg volum (Gligor Haşa. Omul şi opera, Editura CronoLogia, Sibiu, 2014), spunea despre el că era„nepredispus la compromisuri”, „un ins incomod, mai ales pentru confraţi şi ziarişti care şi-au pierdut memoria şi care şi-au uitat trecutul”. Avea ca „avere biblioteca” şi dovedea „o bună cunoaştere a oamenilor”, posedând „un valoros şi larg orizont de cultură”, „abilitatea unor conexiuni” şi o latură „preocupat(ă) de social”. Tot despre omul şi scriitorul Gligor Haşa, Ioan Sebastian Bara, directorul Bibliotecii Judeţene „Ovid Densuşianu” Hunedoara-Deva, afirma în prefaţa volu-mului mai sus amintit că „întruchipează calităţile unui adevărat intelectual, ale unui om al Cetăţii căruia nu-i este indiferent nimic din ceea ce mişcă şi freamătă în jurul său”, condeiul lui lăsând „slove incandescente în literatura română”. „Verbul incisiv, de multe ori nemilos, dar de fiecare dată dureros de adevărat”, conturează portretul unui om de o „sinceritate nedisimulată”, cu o „personalitate complexă”, „cu un acut simţ civic” şi cu un suflet ce are „dârzenia dacilor pe care îi iubeşte atât de mult”. Dumitru Hurubă, un alt scriitor de seamă al locului, îl aprecia (în posfaţă) ca fiind „unul dintre cei mai importanţi romancieri istorici contemporani”, „o prezenţă extrem de activă şi de inteligentă în domeniul literaturii, culturii în general”. A fost, de asemenea, „unul dintre dascălii, nu numai exigenţi, ci şi de probitate pro-fesională”, rămânând, până la final, „un spirit vioi şi un activ coleg de breaslă scriitoricească”.
Cunoscând toate aceste amănunte despre perso-nalitatea lui Gligor Haşa, este cu atât mai greu de păşit pragul noului său volum, apărut postum, la jumătate de an de la dispariţia sa fizică, a omului care (mi-)a fost un model de perseverenţă, entuziasm şi prietenie dezin-teresată. Este un lucru dureros, dar în acelaşi timp necesar, pentru a-l păstra viu în memoria cititorilor, a celor care l-au preţuit ori care s-au simţit acasă în cărţile sale. Risipit în toate (Editura „Gligor Haşa”, Deva, 2020) este un volum-(auto)portret, ce cuprinde circa 140 de pagini de poezie adevărată, scrisă în stilul cu care autorul ne-a obişnuit, încărcată de lirism, sinceritate şi trăire autentică.
Prima poezie, care dă şi titlul cărţii, concentrează în versurile sale romanul unei vieţi împlinite (mai ales pe plan profesional), încărcată de experienţe diverse, în-cepând „Din cruda tinerețe”, când „eu am făcut păcate”, conturând un adolescent responsabil, ce ştia să îşi asume greşelile, fiind conştient de faptul că omul, în trecerea lui spre eternitate, este supus ispitelor, deci imperfect. În călătoria sa spre maturitate, dobândeşte toate ingre-dientele necesare unui adult complex, cu valori morale bine înrădăcinate în ogorul cugetului, perseverenţă, ambiţie şi, nu în ultimul rând, coloană vertebrală, în sensul metaforic al cuvântului („Obișnuit cu toate și risipit în toate,/ Nu cred c-am spus vreodată că asta nu se poate/.../ Făptură din lumină, eu am luat lumină/...// Cu potentații zilei nu am făcut contract”). Lumina simbo-lizează cunoaşterea, adevărul şi speranţa, armonia şi echilibrul, ca lege fundamentală a Creaţiei, semn că în subconştientul autorului exista dintotdeauna năzuinţa spre atingerea unei lumi spirituale, chiar dacă aceasta nu era exteriorizată.
Descoperirea iubirii îl metamorfozează pe tânărul serios şi introvertit („O inimă zbanghie, și lașă, și mișea,/ Avui din tinerețe, dar m-am dedat cu ea”), însă poezia odescoperă (mult) mai târziu, ca pe o şansă nesperată de a-şi exprima simţămintele refulate („O inimă pusesem talentului, drept gaj,/ Scriam poeme faine în drumul către Blaj”). Gustul amar al trădării şi dezamăgirii nu i-a fost străin, mai ales că se autodefineşte drept o fire in-consecventă („Născut în Capricorn, mă chinuie capricii/ Și mă lovesc, cu pizmă, aproape toți amicii”), dar ca-racteristicile semnului zodiacal, amintite anterior, pe care şi le conştientizează şi de care este mândru, l-au ajutat să depăşească momentele grele şi să se apropie, în ultimul moment (măcar aparent), de Creator, îmbunătăţindu-şi relaţia cu El, aşa cum se întâmplă, în general, cu cel care îşi simte apropiat sfârşitul: „Împrăștiat în toate, cât încă se mai poate,/ Răzbesc, făcându-mi cruce, cu viața peste moarte;/ „Mă-ntorc spășit la Domnul, părelnic pocăit,/ Și-l rog: „Mărite Doamne, mă iartă c-am iubit!” În a doua pagină de „jurnal” (poezia A fi ori a nu fi), autorul ne dezvăluie traseul anevoios, cu multe ob-stacole („mă trezesc, buimac, la punctul de plecare”; „Croiesc poteci din munte peste munte”; „Prăpastia, sub pași, e iad și hău”; „drumul meu sisific” etc.), pe care l-a avut de parcurs de-a lungul vieţii, când singura (sau ultima speranţă) (i-)a rămas „Nădejdea de iertare”, chiar dacă unele învăţăminte biblice contravin convingerilor sale („Nu cred în Iad, o spun sub jurământ –/ Noi Iadul l-am trăit aicea, pe pământ”).
Vârsta senectuţii vine la „pachet” cu înţelepciunea, dar şi cu neputinţa, cu regretul pentru timpul care s-a scurs în clepsidră, fără nicio posibilitate de a-l în-toarce („M-am învechit în zile și nu mai știu să număr/ Câți ani purtați povarnic s-au adunat pe umăr”). Doar„inventarul” trecutelor iubiri mai poate aduce o umbră de zâmbet peste amintirile păstrate cu sfinţenie în sertarele sufletului: „M-a însoțit iubirea, urcând treaptă cu treaptă,/.../ Iubeam, deopotrivă, urâte și frumoase,/ Le dedicam sonete, idile și irmoase”. Conştientizând că „De serenade, timpul e rece și pustiu”, poetul ajuns la vârsta tâmplelor cărunte mai are tăria să traseze o tuşă de umor peste scena finală: „Și știu, o iau pe-alături, ca un moșneag nătâng;/ Mai pot iubi cu gândul. Nu știu de ce mă plâng” (A fost cândva). Transformarea treptată a naturii (Anotimpuri), începând cu perioada când „A înflorit măceşul”, con-tinuând cu cea în care „cireşul şi alunul” fac „trecerea spre vară”, apoi cu bogatul anotimp al culegerii recoltei, când „Gutuile grăsuţe şi prunele brumate/ Ne pregătesc în lăzi urări de sănătate” şi terminând cu lunile în care natura se odihneşte („un anotimp al naibii de urât”), este redată, de asemenea, cu farmec şi umor. Un alt pastel reuşit, intitulat April, descrie cu meticulozitate mijlocul primăverii, când „adie boarea dulce din aripi de albină” şi „La geamuri iasomia crud amiroase iară”. Poetul sa-vurează/vizionează imagini pline de prospeţime, ce îi produc o adevărată încântare: „O mierlă-n redingotă de boierie mare,/ Îmi mierluie o doină în crâng și pe cărare./...// I-atâta frumusețe, încât m-am îmbătat/ Cu bucurii mărunte, pe care le-am uitat”.
Aceeaşi frenezie poate fi resimţită în poezia Floral, unde tabloul tărâmului mirific al patriei este i-dealizat, fiind prins în ţesătura versurilor aşa cum autorul îl simte curgându-i prin vene: „Cu verdele-negriu se-nvăluie pădurea,/ Explozie de alb spre rozaliu cireşii,/ La lizieră, dulce, mai triluie-ntr-aiurea/ Privighetoareacare îşi caută aleşii” şamd. Florile de cireş, ce sim-bolizează primăvara, frumuseţea şi puritatea, sunt totodată un semn al efemerităţii şi fragilităţii, dez-văluindu-ne sensibilitatea unui poet aparent puternic şi stăpân pe simţămintele sale, care ştie să-şi camufleze cu iscusinţă vulnerabilitatea. Eul liric se exprimă însă cel mai bine în poeziile patriotice, acolo unde autorul cu sângele clocotind de România îşi poate da frâu liber iubirii de neam şi ţară, ce îi copleşeşte fiinţa. Neliniştea pentru soarta poporului român, pe care îl „vede”, în continuare, în pericol, îi co-lorează nopţile în alb şi zilele în nuanţe de gri. El încearcă să insufle conaţionalilor săi, prin intermediul versurilor răsunătoare ca un dangăt de clopot, patrio-tismul de altădată, considerat astăzi desuet: „Nu pot să dorm și-aud, din deal în deal,/ Un clopot de alarmă și grijă în Ardeal:/ „Trezește-te, române!”, că mâine nu mai ești!/.../ Trezește-te! Ți se destramă țara,/ Te-acoperă, ca-n veac, rușinea și ocara!/...// Un tulnic plânge, Iancu și Horea lăcrimează;/ Trezește-te, române, că-i amiază!/ Trezește-te, că-i spre sfârșitul lumii” (Ardealul în pericol).
„Aici, în inimă de țară, într-o crevasă de cianuri”, pe un „tărâm de sânge, de cruci la margine de drum” (Ardealul, tărâm de sânge), Gligor Haşa se simte cel mai bine, se simte în largul său. Cu tulpina adânc înfiptă în această „Țară de fagi, de zimbri și de flori”, bocetul istoriei însângerate îi răsună în tâmple („Aud un clopot în Ardeal cum bate,/ Pe Mureș și pe Olt, pe Someș, mai departe.../ Dangătul lui prelung și legănat,/ Aminte ne aduce de când s-a-nstrăinat”), căci „În vaierul lui Horea, tras nemilos pe roată,/ E jalea unui neam cu întristatăsoartă” (Aud un clopot...). În poezia Binecuvântă, Doamne, ţara, autorul este mâhnit din cauza actualelor dezbinări politice şi sociale („Mă doare sufletul și-mi este de tot cuprins de putregai,/ Când țara geme, neamul plânge de-atâta chin, și of, și vai”), care transformă meleagurile idilice într-„o biată Românie”, mult diferită de „țara dodoloață” de altădată. Spiritul de dreptate al poetului în venele căruia curge patriotismul ca un râu de lavă se reflectă în configurări lirice impresionante, unde se revarsă toată durerea pentru nedreptăţile suferite de poporul român, de-a lungul istoriei şi până astăzi: „Cu trăsnet, foc și pară, Măritule, lovește/ Pe cel ce-și vinde țara și o batjo-corește;/ Să-i fie casa Iad și patul copârșeu,/...// Blestem pe capul lui în fiecare zi/ Și când îl cată moartea, să nu poată muri;/...// Tot răul de pe lume să fie partea lui,/.../ Cercările lui Iov le poarte ca povară/...// Și să-l bocească Nimeni la groapa de gunoi!” (Blestem). Invectivele la adresa trădătorilor patriei continuă şi în poezia Ca Mihnea turcitul, unde indignarea atinge cote maxime: „O aspră judecată, precum Apocalipsa,/ Să-l judece străinii, acolo, pe Tamisa;/...// De dreaptă judecată nicicând să n-aibă parte/ Încălcători de lege.../...// Păcatele din neam şi biblicul păcat/ Să cadă pe aceia ce pare c-au uitat/ Cum că pământu-acesta fusese ţară-odată”.
Ca argumente trainice în sprijinul îndemnului la solidaritate a românilor sunt aduse fapte concrete sau idealizate de autor: „țara este Raiul ce nouă ni s-a dat” (De ispăşit păcate); „Pământul roditor cu lacrimi l-am udat” (Desţărarea); „Va mai fi ce-a fost odată, Vatra Românească, Vatră?/...// România mult iubită,/ Care-aifost şi care eşti zăuitată prin poveşti;/...// Se zvoneşte prin ziare că va fi o zi cu soare/ Şi o ţară dodoloaţă – scumpa Românie Mare” (Dor de România Mare) etc. Pe de altă parte, motivul dorului căpătă la Gligor Haşa valori simbolice, sugerând admiraţia şi ataşamentul său pentru meleagurile în care a prins rădăcini: „Dinspre Carpați răzbate și pe-ndelete vine/ Un dor de neam și țară, cu zilele senine;/ De la Brășeu la Mureș și până la Șieu,/ Un dor se aciuiază și plânge-n pieptul meu./...// În inimă de țară, din Olt în Baraolt,/ Vreau dorul să-l astâmpăr, să-l ogoiesc nu pot./...// Aș strânge dor în mine atâta cât încape-n/ Ținutul Transilvan întrețesut de ape” (Dor de neam şi ţară).
Patriot până în cea mai ascunsă fibră a sufletului, autorul uzează, ca sursă supremă de inspiraţie, de eve-nimente istorice importante ale ţării noastre (Marea Unire, luptele eroilor neamului etc.), pe care el consideră necesar să le (re)aducă în atenţia noastră, a cititorilor, ca să nu uităm cui datorăm libertatea de care ne bucurăm cu toţii astăzi. În ţara în care „Vin furi cu securile,/ Să taie pădurile!”, fiindcă „Nimeni știe, nimeni vede” şi „Noi cântăm de-a frunza verde” (Frunză verde), în această „Biată țară de jelanii”, de unde unii plecăm să „slugărim prin cele Spanii” (Ia, dai, n-ai), mai „Reverberează cân-tul „Treziți-vă, români”, pentru că „Purtăm un dor de veacuri, Unirea nu-i deplină”, iar „harta țării noastre are un alt contur” (Iarna de-nfăptuit minuni). Dorinţa sa de reîntregire este atât de fierbinte, încât aproape că pare să topească şi pietrele: „Mă rog la Cer, cu lacrimi, mă rog la Dumnezeu,/ Să izbăvească românul neam al meu;/ Să fie dodoloață, iar, țara dintre ape,/ Din care-ntregul neam săpoată să se-adape!/...// O Dacie-mplinită să fie țara mea,/ Minunea lumii noi, precum merită ea!” (Mă rog...). În altă ordine de idei, fiind un semn de Pământ, drumul autorului spre evoluţia spirituală, spre „Cuvântul Dumnezeic”, nu este unul facil. El ne mărturiseşte, de data aceasta fără reţineri, dorinţa sa de a creşte spiritual, de a se apropia de sursa divină, năzuinţă rămasă adesea fără ecou: „Am căutat cuvântul, îl caut cât mai pot,/ La Ioan Gură de Aur, la Pavel, peste tot./...// L-am căutat cu sârgul, la Shakespeare, în poeme,/ În ce scriseră alții, acum și mai devreme;/...// La Eminescu, magul, o viață l-am cătat,/ Dar el, Întâi Cuvântul, nu mi s-a arătat;/ În vizită la Babel, mersei, am fost la Mekka/ Și chiar şi în Egipt cătai Biblioteca...” (Cuvântul). Schimbând (din nou) unghiul de exprimare a sinelui, descoperim în Elegie de mai un poet mereu îndrăgostit (dacă nu de România, de femeie, în ansamblul său), un bărbat care nu se sfieşte să-şi dezvăluie latura concupiscentă, regăsită prin nisipul trecutului: „Curată cum e Cerul și pură tu erai,/ Minunea-ntre minuni, ca florile de Mai./...// Am înțeles chemarea, poftatecă, adâncă,/ Când te iubeam, întinsă pe florile de luncă;/ Te dăruiai ca mierea și miere tu erai,/ Când așterneam cearşafuri din florile de mai”. Ideea împlinirii prin iubire este continuată de acest mânuitor abil al cuvântului în poezia intitulată sugestiv Iubita..., unde trăirile puternice sunt exprimate cu pasiunea unui îndrăgostit experi-mentat: „Iubita are sâni vicleni, pândind ca două mâțe,/ S-o tot săruți poftatec în icul dintre țâțe;/...// Se dăruie cu-ncetul, de-a-ntotul, rând pe rând,/ Și e minunea lumii, nu poți s-o scoți din gând”. Am mai putea spicui, desigur, din alte asemenea creaţii pline de farmec şi expresivitate, din care nu lipsesc patosul, umorul şi ironia fină, dar îi lăsăm cititorului plăcerea. Regionalismele şi arhaismele, pre-sărate pe alocuri, dau un farmec aparte versurilor, iar rima împerecheată, cultivată cu predilecţie pe parcursul volumului, conferă o tentă jucăuşă textului, armonioasă şi (cu un mesaj) uşor de asimilat. Mergând pe firul acestor poezii apărute postum, (re)descoperim un naţionalist convins, caracterizat de curajul de a spune adevărul în orice împrejurare, care deţine(a) cheia magiei cuvântului şi care, în introspecţiile sale lirice, s-a dăruit pe sine, fără rezerve, în fiecare slovă. Ultimele gânduri (îi) sunt îndreptate tot spre se-menii de acelaşi sânge („Binecuvântă, Doamne, poporul meu sărman,/ Ajuns la hula lumii, din an întru mai an” – Rugă), dar şi spre divinitate („La cine să mă rog? Nădejde cât o fi,/ Eu cer ajutorare spre a mă pocăi!/...// Acum, la plinul sorții, mă-ntorc la Dumnezeu –/ Că nu-l găsesc niciunde, de vină sunt doar eu!” – Mă-ntorc spăşit), în a cărei clemenţă îşi pune speranţa, consi-derându-se un păcătos şi autointitulându-se „Cainul, după tată și Abel, după mamă,/ Și biet ispășitor, român de bunăseamă” (Păcat moştenit).
Dacă dăm crezare cuvintelor lui Octavian Paler („A muri înseamnă a te muta într-o stea”), ne vine mai uşor să ni-l închipuim pe Gligor Haşa undeva, pe o margine de cometă, meditând la mândrele plaiuri ro-mâneşti şi continuând să scrie „poezia spovedaniei, a mărturisirii”, în stilul său preferat (forma fixă), unde „dăltuirea migăloasă a cuvântului, sincronia sa cu ideea şi Starea, sunt semne ale „omului vechi”, ale „poetul(ui) unei juneţi (prelungit şi recuperativ) romantice” (Eugen Evu, postfaţă la volumul Gligor Haşa. Omul şi opera, de Radu Igna). Putem afirma, astfel, fără teama de a greşi, că, dacă „Unii mor fiind încă în viață”, iar „alții trăiesc și după moarte” (Valeriu Butulescu), cu siguranţă scriitorul Gligor Haşa se încadrează în categoria acestora din urmă. Ultimul său volum, asupra căruia ne-am aplecat şi pe care nu a mai avut bucuria să-l vadă tipărit, constituie (printre altele) o adevărată lecţie de istorie, reamintin- du-le celor mai vârstnici cum a fost cândva România, iar pe cei mai tineri învăţându-i patriotismul şi respectul pentru valorile naţionale. Din poeme se poate creiona (auto)portretul moral al autorului, un îndrăgostit cu sufletul tânăr şi cu o perseverenţă „geamănă adeseori îndărătniciei, pusă în folosul unei idei, chiar atunci când aceasta s-a dovedit donquijotescă” şi cu „iubirea la a-miaza trăirii, pentru oameni şi locuri” (Gligor Haşa. Omul şi opera, de Radu Igna). Biblioteca Naţională s-a îmbogăţit cu încă o carte care, păşind spre nemurire, lasă în urmă o amprentă ce nu se va estompa niciodată...
Camelia Ardelean
Deva, 16 august 2020
