Ion
Pachia-Tatomirescu
Zalmoxian caligrafiat: dacă poet-Partea-i sănătoasă,
atunci şi poeziei-Întreg îi merge bine
În cele 41 de poeme ‒ în valahă şi, prin strădania de „anglist“ a
autorului, într-o lirico-dramatică engleză shakespeariană ‒ din recentul volum
«Breaking News pentru absenţi» / «Breaking News for Missing People» (Iaşi,
Editura PIM [ISBN 978-606-13-4707-0], 2018, pagini „format A5“ : 94),
Constantin Stancu
(Dacia-Haţeg, 2 noiembrie 1954, licenţiat al Facultăţii de Drept de la Universitatea din Cluj-Napoca, în anul 1988, an în care îşi face şi debutul editorial cu poemele «Fructului din fruct», Ed. Facla-Timişoara)
flutură tricolor-stindardul „alpin“, cogaionic / zalmoxian, adică
„nemuritor“, în toată instanţa istoriei literare, „veche şi nouă“, potrivit
sacrei învăţături strămoşeşti de ne atrage răspicat atenţia asupra
indiscutabilei puteri de echilibru ecologic prin Cuvânt / Necuvânt, căci dacă
poet-Partea-i sănătoasă, atunci îi merge bine şi Întregului
Poeziei, nicidecum pe calea „procurării“ celor din rasa canină de companie,
prompt-lătrătoare la poem, semnalizându-se astfel „favorabila cronică literară“
(cf. «Îndrăgostiţii la ultimul etaj» / p. 67:
«Femeia şterge pereţii apartamentului închiriat cu o haină de blană / […] /
second hand, aşteaptă ca bărbatul să-i vină în vizită. / […] / Femeia are şi ea
un câine alb de apartament / care dă din coadă de fiecare dată când / au loc
alegeri europarlamentare, semnalând că / se petrec lucruri importante în lumea
noastră vizibilă. / Am să procur şi eu un câine, un animal de companie, / care
va lătra la poemul acesta, / semn că va avea o cronică favorabilă.»),
întrucât mai tot volumul în discuţie se aşterne sub umbrela
„veritabilului manifest“ aflat de Distinsul Receptor chiar în „deschiderea“
prin „Biopoeme crescute lent“:
«Dragi poeţi, lumea vă va urî cu stil pentru că şi
pe Eminescu / l-au urât întâi. Voi nu mai sunteţi băieţii de gaşcă, / lumea nu
mai citeşte poeme cu ritm şi rimă de import, / nu mai citeşte poeme în proză, /
caută europoeme corecte estetic, politic / biopoeme crescute lent. // Dacă pe
Eminescu l-au otrăvit, vă va veni şi vouă rândul, / dacă i-au trecut cuvintele
prin maşina de tocat carne, / nu vor scăpa nici vorbele voastre. // […] //
Acolo unde locuieşte un poet, el îşi scrie poemele pe zidurile / apartamentului
de la etajul zece, / sunt poeme cu balcon şi aer condiţionat. // Atât vă mai
zic: / Nu pe voi vă urăşte lumea, nici pe Eminescu, / sunteţi cu toţii mărci
industriale precum numele sfinţilor / din zilele de pe urmă. / Lumea urăşte pe
fabricantul de cuvinte, / pe angrosistul de vorbe, pe agentul de vânzări, / pe
vindecătorul care are o ambulanţă, / plină cu acele cuvinte de lux, cu
diacritice.» (p. 7).
Distinsul Receptor (siglă, infra, DR): Maestre, vocea
auctorial-stancuiană, erou-i poematic, deşi actant-poetul îşi caligrafiază
stihurile „pe zidurile apartamentului său de la etajul zece“, trimiţându-mă
prompt la un similar exerciţiu arghezian de ecritură lirică, din anul 1931
(«Le-am scris cu unghia pe tencuială, / pe un
părete de firidă goală, / pe întuneric, în singurătate, / cu puterile neajutate
/ nici de taurul, nici de leul, nici de vultùrul / care au lucrat împrejurul /
lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan; / sunt stihuri fără an…» ‒ Flori de mucigai),
parcă mă avertizează ‒ în «Breaking News pentru absenţi» / «Breaking
News for Missing People» ‒ şi asupra unui nou tip de „cancer în expansiune“,
frecventându-ne veacul…
Ion Pachia-Tatomirescu (siglă, infra, I. P.-T.): A cercetat şi
desemnat cineva „noul tip de maladie“, la care faci aluzie, sub vreun
inconfundabil semnificant şi sub „lecţie de anatomie“ pe semnificat,
cu însoţire discretă de „martor-citat“…?
DR : Ceva soi / soiuri de cercetare în apropiere, incontestabil, există,
de vreme ce, autorul, în secundul poem, «Publicitate gratuită», ori, în cel
de-al treilea, dătător de titlu întregului volum («Breaking news pentru
absenţi»), nu lasă semn de îndoială asupra faptului că s-a generalizat atât ca
„maladie albastră“, cum, de altfel, şi drept „boleşniţă“ în restul
rogvaiv-ului, în ceea ce rămâne „fără azur“ din curcubeu:
«O lume bolnavă, şoptesc, un univers bolnav, / în
expansiune […] // Unui poet îi pare rău că nu s-a îndrăgostit de o farmacistă,
/ mai avea ceva timp reciclabil, dar a murit de tânăr, / înainte de a veni
sfârşitul de unică folosinţă, / sfârşitul igienic, / a trimis medicamente
pentru întărirea memoriei la toţi prietenii…» (p. 9) ; «Breaking news şi timpul
probabil / au îngheţat vrăbiile ‒ pocnesc precum păstăile ‒, / e o noapte
geroasă ca o dobândă / trasă cu forcepsul din statisticile băncii naţionale […]
// …un om cu o ghitară tine albul deasupra zăpezilor, / pentru a nu se ridica
la cer. // Televiziunea face publicitate morţii, / iar pe Facebook absenţii dau
like cu poftă…» (p. 11).
Îngăduiţi-mi, maestre, ca după sindromul „fixat“, ori „detaliat“, în
ordinea celor 41 de texte lirice ale întregului poematic, să desemnez acest
părelnic „nou tip de maladie“, ritual-tăcerită, desigur, pornind de la
titlul «Ritualul tăcerii», al celui de-al patrulea poem stancuan; în
„text-oglindirea“ ‒ chiar şi holonistică ‒ a respectivei maladii, stau mărturie
de netăgăduit citate-martori întru catharsis, „în ultimă instanţă poematică şi
de ritual mason până-n oxymoron“, sau paradox:
(a) cu cea mai bună „soluţionare“ prin abjurare şi „căutare de placentă“
în galaxia / galaxiile din vecinătate:
«Astăzi tac, e tot mai dificil să vorbeşti când
peşti necunoscuţi sar pe / fereastra deschisă. // Tac, am spus ce aveam de spus
cu timpul […] / cu bolile care s-au vindecat parţial şi am avut / iluzia că
s-au vindecat definitiv […] // Tac, este un ritual complex, cuvintele sunt de
gumă, / sar din perete în perete ca mingile. // […] // Când voi vorbi, veţi
vedea trupul în căutarea altei placente dintr-o / altă galaxie…» (Ritualul tăcerii, p. 13);
(b) prin raportare la „invidie angelică“, la „eliberare“ de cifre, de
măşti, de (a)muţenia din ţipăt, de remunerare, de reciclare-de-cuvinte prin ritual
/ iniţiere ‒ pentru câţiva arginţi“, de amnezie, de ninsoare mov, de robotizare
etc. :
«Îngerii nu plâng şi ne privesc cu invidie…» (p.
19); «…şi nu doare în carne, doar ţipătul mut de forma unei / femei care ne
cheamă să ne nască.» (Sticla
memoriei, p. 35); «…când ne-am eliberat de cifrele necesare
şi de / măştile improvizate, goi în faţa oglinzii, / am vorbit folosind
cuvintele celor de dinaintea noastră, / cuvinte uzate, reciclabile pentru
câţiva arginţi.» (Cuvinte
uzate, p. 37); «Un ostrov de cărţi, cu şoapte din
viitor, cu iluzii de azi.» (p. 43); «În toate există un ritual, aşa începe
iniţierea, / ritualul perfect este acela în care nu există ritual, / iar
bătrânul a uitat cum se vorbeşte în piaţa de sclavi.» (Ritualul de sâmbăta, p. 57); «Te văd şi eu: stai în ploaie şi taci, poate se va schimba
ceva în bine şi / va ninge mov, ca în telenovele turceşti.» (Te văd, p. 65);
«Am un şef bun, m-a înlocuit cu un robot pentru / a-mi da un exemplu cum pot fi
mai bun şi / pentru a înţelege ce înseamnă identitatea» (Viitorul pe patru piloni, p. 83); etc.
I. P.-T. : Ritual-tăcerita asta, relevată în recent-admirabilul
volum de poeme al lui Constantin Stancu, mai întâi, de Domnia Ta, Distinse
Receptor, potrivit „martori-citatelor“ de mai sus, nu-i cumva un nou semnificant
compus în sinonimie cu sintagmatizatele vocabule de circulă frecvent drept conspiraţia
tăcerii, ritual-tăcerită putând prilejui şi de-acum încolo o infinitate de
glose, de la cele politice ‒ planetar-comuniste / „comunistoide“, cu
metamorfozare peste noaptea secolului al XX-lea în „globaliste“ ‒ şi până la
cele ce ţin de robotică, de bionică etc., de seismarea tot mai puternică şi tot
mai frecventă a instituţiei / identităţii ens- > ins-ului
uman, a instituţiei / identităţii familiei, a instituţiei / identităţii comunităţii
/ poporului, a instituţiei / identităţii statului etc., dar şi a
sistelemor vitale ale societăţilor (sistemul sanitar / medical, sistemul de
învăţământ etc.), sau ale culturilor / civilizaţiilor, cu „apogeul recent“ în
ceea ce înseamnă „pandemie-Covid-ată / Covid-atoare“…?!? Dar nicidecum să nu-mi
dai vreun răspuns „în spaima“ solzilor aurii ai „apolinicului peşte“ numit de
Pelasgi > Valahi lin ‒ Tinca-tinca ‒ de lângă hămesitul pelican
literar“, ci numai căutându-l în infinitatea de feţe ale zeităţii-erou din
esenţialele-i poeme.
DR : Desigur, maestre…! Eroul liric stancuan din recentu-i volum,
«Breaking news pentru absenţi» (2018), surprinde cititorul de poezie din
spaţiul spiritual pelasgofon > valahofon printr-un inconfundabil polimorfism
modernizator, căci percepe cum „lumea îl urăşte cu stil“ (ca în «Biopoeme
crescute lent», supra), căci atrage atenţia asupra spărturii prin care
«intră păianjenul şi absenţa» în / printre icoanele de pe zidurile «proaspăt
zugrăvite şi drepte» (Ritualul tăcerii, p. 13), căci pentru el,
protagonistul din poem, „cea mai frumoasă femeie“ nu rămâne Zâna / Frumoasa-fără-Corp
‒ ca pentru eroul romantic-eminescian din iniţiatica sferă a elementului de
fundament al lumii, Aerul ‒, ci este, „indiscutabil-haremic“, „femeia cu o
mie de trupuri“, «cu o mie de legende, / toate proaspete, aburind de
cuvinte, / abia scoase din piatra zdrobită» (Femeia cu o mie de trupuri,
p. 15), căci el, poematicul erou central-stancuan, Pelasg > Valah fiind
etnogenezic, nu şi-a risipit / pierdut credinţa în cele cinci elemente din
fundamentele de aur de douăzeci şi patru de carate ale lumii ‒ Aer, Apă,
Foc, Lemn şi Pământ ‒, deoarece «…este loc pentru fiecare, lemnul
nu a putrezit […] // lemnul este răbdător, aşteaptă cariul ceresc […] // este
un deal de pe care nu coboară nimeni, / un deal ce atinge pielea paradoxului…»
(Dealul din ziua de mâine, p. 17), deoarece, esteticeşte abordând
problema, eroul său liric mai simte şi „căderea din diamant“, chiar cum
versurile-i cunoscut-au regresiva nobleţe metalică, aur ‒ argint
‒ aramă, ca palatele zmeieşti din basmele transmise până azi în
mitosofia pelasgă > valahă dinspre Şcolile Oralităţii Culte ale
Zalmoxianismului:
«Primele versuri erau de aur, silabele străluceau /
în lumina dimineţilor. // Au urmat versurile de argint, când le atingeai, / un
sunet subţire frângea ferestrele dinspre / grădina cu cireşii în floare. //
Versurile de aramă s-au alăturat / şi ele dimineţilor de diamant […]» ‒ Poemul, p. 21).
Centralul erou liric stancuan mai „trece printre animalele de jertfă şi
exersează vechiul ritual prin care cheamă“ «păsările şi manuscrisele vechi / la
piatra de jertfă», ori „priveşte încercat de regret“ munţii „nereal de
aproape“, Carpaţii Meridionali, cei cu Depresiunea Ţării Haţegului natal al
poetului, cei cu Masivul Ţarcu-Godeanu, având Sfântul Vârf Cogaion > Gugu
(de 2291 m), al Zalmoxianismului, religia fundamentală a Daciei strămoşeşti,
religie monoteistă pe care marele istoric valah al religiilor lumii, Mircea
Eliade (1907 ‒ 1986), o desemna prin sintagma „ştiinţa Pelasgo- >
Valaho-Dacilor de a se face nemuritori“ :
«Privesc munţii, sunt mai aproape de mine, / nereal
de aproape, mă sperii şi ţip, vârful lor a fost Kogaionon / şi se zăresc toate
aripile căzute cândva peste stâncile / călcate de copitele caprelor negre în
zori, / când oamenii au vise pe care / nu reuşesc să şi le reamintească…» (Sărbătorile fixe, p. 25);
etc.
I. P.-T. : Este de reamintit faptul că sacrul toponim pelasgo- >
valaho-dac, Cogaion / Cogoion (Cogai- / Cogo-
„cucui“ + pelasgul > valahul sufix augmentativ -on, activ şi azi în
dialectul bănăţean) > Cucuion / Guguion > Gugu
(„Cucuion“ / „Marele Cucui“), transliterat greşit („cu dublă sufixare în -on“),
Kogaionon, de geograful / istoricul Strabon (aprox. 64 î. H. ‒ 24 d. H.), din
antic-Geografia căruia, mai mult ca sigur, astfel, preluatu-l-a şi
jurist-poetul Constantin Stancu.
DR : Şi, maestre, înţeles-am că nu trebuie confundat „cucuiul“ muntos,
„cu decada teraselor-ceruri-pelasgo-dac-zalmoxiene“, din capitala religioasă a
Daciei, Sarmisegetusa Mică (unde erau încununaţi şi regii Daciei „tot în
al cincilea an“), numită şi „Sarmizegetusa Regia“
(situată în Munţii Grădiştea Muncelului, „la vreo
43 km nord-est“ de Sarmisegetusa Mare, capitala
administrativ-teritorial-militară a Daciei, azi, comuna Sarmizegetusa, din judeţul Hunedoara, al Daciei-de-România,
aflată la 17 km. sud-vest de Haţeg),
evident, cu Marele Vârf de 2291 metri-altitudine, Gugu < Guguion
< Cucuion (situat „la vreo 31 km sud-vest“ de Sarmisegetusa Mare /
com. Sarmizegetusa-Hd.), vârful sub care aflăm greu-accesibil-misterioasa
peşteră a lui Salmas / Salmos („omul Soarelui-Moş / Dumnezeu
pământul Daciei“ / cf. Dacia-de-România, Tăbliţa-Soare, de la Tărtăria, c. 5300
î. H.) > Zalmas («Analele lui Suppiluliuma», 1375 ‒ 1335 î. H.) > Zalmoxis
(în «Istorii», de Herodot, c. 484 ‒ 425 î. H.) etc.
I. P.-T. : De la poemul «Sărbătorile fixe», de Constantin Stancu, în
care se face trimitere şi la sacrul oronim al Daciei, Gugu (Cogaion /
Kogaionon), la vârful muntos cu „Peştera lui Salmas / Salmos > Zalmas >
Zalmoxis, să revenim la distins-centralul său erou liric şi să mai evidenţiem,
din «Galeria chipurilor» faptul că „timpurile au secretele lor“:
«Dumnezeu te strigă pe nume şi-ţi face semne
disperate / cu mâna dreaptă, doreşte să-ţi şteargă sudoarea de pe frunte / şi
cuvintele din memoria pliabilă.» (p. 27),
sau (ca în paradoxist-înrăzăritul poem, «Sticla memoriei») că, poate,
prin transfer chirurgical-androginic şi prin substituirea bisturiului cu barda,
„Dumnezeu ia toporul şi ne despică“ :
«…ne desparte unii de alţii, / aşa lipiţi precum
eram în firea noastră şi-n lenea noastră, / şi nu doare în carne, doar ţipătul
mut de forma unei / femei care ne cheamă să ne nască; // fiecare se grăbeşte
spre-al ei trup de carne veritabilă, / de 24 carate, fiecare aleargă spre alt
punct cardinal, / pe o câmpie de piele de erou… // […]; // îmi amintesc de ea
ca de o zi a fisurilor în / sticla memoriei» (p. 35);
Şi aici ar fi de subliniat faptul că „darea numelui la Pelasgi
> Valahi“ reprezintă
(cel puţin de la Sora Soarelui / Spuma Laptelui şi Gura de Rai, până
dincoace de eminescianul Luceafăr / Hyperion şi de binomul Femina / Cătălina ‒ Vir / Cătălin)
o serioasă şi încă necercetată problemă dimensional-existenţială a ens-
> ins-ului.
Distinsul central-erou-liric stancuan mai constată (în «Naraţiuni şi
avalanşe») că «oamenii îşi spun povestea bucuroşi», „cuvintele lor fiind
fierbinţi“, păstrând «lava incandescentă / de la începutul universului» (p.
31), că părul lung, «de femeie îndrăgostită, / leagă pomii între ei» (Peisaj
de toamnă cu armură, p. 33), că „tot privind imaginea“ «în timpul brut»,
«oglinda îmbătrânea sub o lumină veche / din care zgura curge uneori» (Cuvinte
uzate, p. 37), totodată fiind atent şi la «mesajul ca un cordon ombilical
ce atinge pereţii impregnaţi de / cuvintele nerostite / ale scribilor sugrumaţi
în somn» (Un ostrov de cărţi, p. 43), dar şi la mesagerul ciudat
(nicidecum al Daciei la Dumnezeu, de-aducea legi cincinale spre „a se face
rege“ nemuritor-democratic), mesagerul în a cărui minte «îngheaţă mesajul / pe
care-l poartă mai departe spre alt imperiu…» (O nouă iertare, p. 45);
ieşită din comun este mai toată acuitatea percepţiei întâlnite la
„protagonistul“ poemelor stancuane, de la „turmentarea ceţoasă“
(«O ceaţă adâncă învăluie lumea ca o piele / de
animal sălbatic de undeva din ţări disparate…» ‒ Beţia ceţii, p. 49)
şi de la „dezintegrarea oaselor de eroi“ «care au luptat pentru o bucată
de timp sângerie» (Fructele frigului, p. 53), până la „amintirea ca
pumnal bine-ascuţit“, până la metamorfozarea minţii într-o «hartă veche pe care
sunt / desenate imperii care nu există» (Ritualul de sâmbăta, p. 57),
până la semnalat-fascinant-eliadesca „nuntă în cer“ dintr-o «dimineaţă de
ianuarie, [când] vinul luminii curge / pe feresatra închisă, iar cerul se
deschide» (p. 61), până la „înariparea milenar-postumă“ («În moarte mi-au
crescut aripi, mari, solide…» ‒ Moartea
de o mie de ani, p. 63), până la „împuşcarea armatelor de năstruşnice
cuvinte-furnici“ («De la o vreme cuvintele, precum termitele, mă asaltează, /
şi-au făcut muşuroi în umărul meu stâng» (Termitele, p. 71), până la
confundarea / identificarea „cu celălalt“, în ultima instanţă a textului liric:
«Seamăn cu celălalt tot mai mult, îmbătrânesc şi /
port chipul său şi pantofii săi ! // Sunt o copie destul de reuşită atât timp
cât / pot sta sub soarele acesta ca o umbrelă. // […] // Nu am unde să mă
ascund, poate în naraţiunile mele, / dar şi acestea au fost spuse, pentru unele
dintre ele / au murit cei mai buni poeţi, cei mai buni soldaţi, / cei mai buni
profeţi, cei mai frumoşi absenţi...» (Poveste neterminată, p. 87).
25 februarie 2021
*https://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1614205053.html
*Foto: Ion Pachia-Tatomirescu
