Baletul de noapte... Poetul și privirea laterală....

(Octavian Doclin, Baletul de noapte – poeme –

Timișoara: Editura Gordian, 2015)

Octavian Doclin, discret şi adevărat, ne atrage în jocul său, în capcanele sale lirice prin cartea Baletul de noapte – poeme - (Timişoara: Editura Gordian, 2015). Este un volum al unui poet ajuns la maturitate, exprimând tainele vieţii, atracţiile ei şi tristeţile inerente. Secretele vieţii sub picioarele celui care umblă prin domeniul său cucerit prin poeme. Sunt prezentate etapele unei vieți în lupta cu imponderabilul.

Cartea este un adevărat studiu despre viaţă, artă, destin, Dumnezeu cel din faptele noastre cele de zi şi cele de noapte. Structura cărţii demonstrează că poezia este şi ştiinţă exactă, sprijinită pe doi piloni: Viaţa şi Moartea.

Reţinem acest studiu despre eternitatea poeziei: I. Baletul de noapte; II ...şi alte jocuri; III. Vise. Viziuni. Halucinaţii; IV. Sâmburi; V. Polonjarea; VI. Recuperări-recuperare. Revizitări-revizitare. Titlurile sunt definitorii pentru dinamismul creației. De menţionat şi datele despre poet, opera densă, referinţele critice, motto-ul, textul semnat de Marcel Pop-Corniş despre poezia lui Octavian Doclin (Explorând misterele nopţii poetice...) şi mărturisirea de la începutul volumului: „Volumul Sânge de vişin. Poeme (Editura Marineasa, 2014) a închis un cerc de 27 de vârste (cf. Adrian Dinu Racheru, Cercul Doclinian, eseu, Marineasa, 2015). Cu acest volum, ajuns la borna km 65, doresc să re-fac un altfel de cerc, care să înscrie în interiorul lui noul drum, după ce mă odihnesc puţin pe piatra Eben-Ezer”.

Fulgeră tema tristă şi optimistă: Necesitatea baletului de noapte, activitatea poetului sub imperiul lunii, aducând lumini pentru alte jocuri. Tabloul se completează atent cu levitaţia, desenul secret, timpul crud, pomii, visele, profetul, sacerdotul, frica, poemul minim care pune presiune pe balerin, testamentul scribului, poemul/poema, revelaţia, kilometrul 63, haina cerşetorului şi ieşirea din scenă: Superluna câinii mei şi imperiul alb.

Sub presiunea trecerii timpului lucrurile devin mai dense, poetul vede altfel lumea, dialoghează altfel cu lumea, redă lumii alte frumuseţi, alte jocuri. Responsabilitatea artistului este maximă, cuvintele îl obligă la vigoarea baletului, efortul merită. Cartea aceasta  desparte epocile, poemele vor fi altfel, poetul este deja altfel. Sunt repere stricte, sub controlul lui Dumnezeu, inevitabil, implacabil, baletul este ştiinţa de a învinge moartea. Sub luminile scenei...

Şi a început să scrie toate acestea

dar cîte vor mai fi rămas

la început cu mînie

când mâna lui era tot mai verde

şi cu mâhnire acum la sfârşit

când mâna i se usucă

precum o iască (Din „Testamentul Scribului”, p. 71).

Poetul ne atrage atenţia, ne spune cu delicateţe şi tărie: poetul poate fi doar o păpădie bătută de vânt, sângele lui îşi schimbă culoarea şi haina pentru noul trup, are o nouă memorie, are un somn fără vise pe piatra Eben-Ezer (Dumnezeu a fost cu noi până aici – Scriptura). În jocul acesta un fluture-ngheţat cade din cer, bate clopotul ascuns, alţi îngeri te vor însoţi, subterana ca un metalimbaj cu realitatea imediată în viaţa poetului, sunt lumini, sunt voci, sunt revelaţii venite în locuri exacte. Profetul este acolo. La fel sacerdotul. Scribul îşi construieşte domeniul, limitele, află tainele. Se rememorează faptele trecute, trupurile vechi şi noi, se refac poeme pierdute, parcă le-ar salva de la moarte. Există un joc între stăpân şi servitor, e jocul dintre Dumnezeu şi artist, cel care mărturiseşte despre toate.

Scribul către stăpân: cât timp îţi ia scrierea unui cuvânt?

Răspuns: o zi.

Scribul către stăpân: ce înseamnă un cuvânt?

Răspuns: o mie de zile.

Scribul către stăpân: Cât valorează pentru tine o mie de cuvinte?

Răspuns: câteva litere.

Scribul către stăpân: dă-mi şi mie o literă.

Răspuns: aşteaptă o zi (Dialog, p.48).

Acest dialog pune în lumină cunoscute versete din Biblie (2 Petru 3: 8; Ps. 90: 4), poetul asumându-şi viziunea creştină asupra existenţei, marile teme ale umanităţii, stările adevărului ultim şi implacabil. Dumnezeu este stăpânul timpului, timpul din poeme are alte dimensiuni. Inspiraţia lui Octavian Doclin este mereu modelată de aceste viziuni, ele dau tărie cărţii şi umilinţă artistului care se vede fericit a dansa baletul de noapte ca pe un ritual fără ritual, fără efort, fără plângere, pe parchet nu se vede desenul secret... Se devoalează condiţia scribului în vremuri complicate, Octavian Doclin are o reală răbdare de a ne explica puterea artei de a schimba oamenii, începând cu artistul aflat la dispoziţia stăpânului...

Sub presiunea repetării, viaţa se mişcă între repere exacte: naştere, moarte, toiagul care conduce, nuiaua care avertizează, sabia care aplică pedeapsa, uleiul care marchează stările, vinul care releagă toate într-o altă viziune, unii prinşi (încătuşaţi) în vise (Continua repetare, p.90). Ciclul vieţii, semnul providenţei divine.

Poemul Superluna câinii mei şi imperiul alb este un poem al existenţei pure. Sunt evenimente unice în viaţa omului, unul dintre acestea: Când luna se apropie periculos de aproape de pământ. Luna este mult mai mare, o lumină alburie şi lăptoasă în jurul ei, omul stă gol în faţa miracolului. Omul gol în faţa istoriei. Tensiunea este maximă, ceva scapă omului, e mereu transparent în jur, s-ar putea nota acest eveniment care este eveniment sigiliu în memoria omului. Cei dragi sunt acolo, poate va mai fi un eveniment la fel în anul următor, ceva scapă omului, eternitatea poate fi prinsă într-o noapte cu lună plină, condiţia baletului de noapte... Un poem exemplar, în opoziţie cu poemul minim caracteristic lui Octavian Doclin. Economia textului are efecte neprevăzute, mesajul este maxim.

Semnificaţiile acestui volum sunt multiple, cititorul va avea multe de aflat, de cunoscut, de acceptat baletul de noapte. Direcţiile sunt pe liniile de forţă ale unui poet ancorat într-un joc fără ieşire, ar putea abandona rigoarea lui, efectele vor fi neprevăzute. Presiunea fricii, a morţii, a jocului în sine aduc poezia mai aproape de pământ, de cititor. Sunt elemente de folclor, de cântece foarte vechi, de vibraţii speciale, poetul le asimilează în poezia sa, somnul său este fără vise la piatra Eben-Ezer.

După ce porni în sunetul unui instrument străvechi, balerinul străbătu istoria cu fiecare anotimp, într-un lanţ special, apoi: „la sfârşit/ pe faţa lui spălată/ de lacrimi de sânge/ se puteau citi cuvinte/ nici pînă azi înţelese” (7.porni, p. 33).

Alexandru Ruja notează despre Octavian Doclin: „Dacă proza impune o anume rigoare şi constrângere, poezia reprezintă libertatea totală, creaţia fără frontiere. Poetul Octavian Doclin a înţeles de mult acest lucru, iar poezia sa este expresia unei asemenea libertăţi şi a unei manifestări imprevizibile” (ultima copertă a cărţii).

Un volum important pentru literatura română, vine de la un poet aşezat, aflat în limita a două imperii, de acum surprizele sunt posibile, jocurile sunt mereu sub luna dominatoare şi captivă din poeme.

„Viaţa Poetului/ tot aşa/ cum privirea laterală/ a porumbelului (16. Poem minim, p. 69).

Constantin Stancu