Realitatea, drog perfect la nivelul
betonierei…
(Remus
Valeriu Giorgioni, Cei şapte morţi uriaşi,
roman, 335 pagini, - Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2014)
Cu răbdare,
cu mult realism, Giorgioni descrie viaţa departe de casă, de familie, de mediul
în care a trăit până la un moment dat. Evenimentele se derulează în perioada
mai liberă, din anii de după aglomeraţia din decembrie 1989 din România.
Dintre stele,
autorul coboară la nivelul betonierei, este marea trecere, priveşte societatea
americană în toate dimensiunile ei, oameni, obiceiuri, tradiţii.
Autorul se
încumetă să descrie viaţa unor stacomani,
cum îi denumeşte pe românii plecaţi după revoluţie să muncească în America.
Schimbarea numelui stabileşte noua identitate. Schimbările globale îi determină
să migreze într-o altă patrie, patria celor mai bune soluţii. De la vis la
realitate se întâmplă multe lucruri care îi marchează pe români. Fapte din
carte au fost trăite cu durere de autor şi de personajele sale. Naraţiunea se
încheagă din fapte disparate care formează, în final, aventura dincolo de apele
mari. Denumirea de stacomani vine de la numele firmei care i-a angajat în
America, Compania Romanian Stucco.
Remus Valeriu
Giorgioni plonjează în realitatea crudă cu bucurie. Viaţa este cu adevărat un
dar, merită trăită, suferinţa îi dă perspectivă. În romanul Cei şapte morţi uriaşi el ne prezintă
aventurarea în marele vis, secretele unei societăţi dorite în care se petrec
minuni, drame, faptele moderne ale unor români în căutarea fericirii. America
pare destinaţia corectă, iluzia se preface în curaj.
Naraţiunea
debutează cu dorinţa de neoprit de a „merge” în America pentru a câştiga banii
necesari pentru traiul unei familii obişnuite. Totul e ca o trecere dintr-o
lumea în altă lume, pasarela are secretele ei. În noua patrie se intră pe o
poartă de aur, apoi dimineaţa, brutal, începe aventura. E o muncă brutală, în
domeniul construcţiilor, trupul suferă, mintea este afectată, reacţiile
oamenilor au ceva straniu. Realitatea este un drog perfect. Munca fizică,
formarea noilor deprinderi zguduie fiinţa omului. În America totul se petrece
rapid, la scară mare, locul de muncă este între şapte turnuri copleşitoare,
sunt cei şapte morţi uriaşi. Începutul este greu, oamenii par să nu aibă
amintiri, viaţa de zi cu zi le rescrie identitatea, viitorul s-a topit,
limbajul se schimbă, replicile sunt altele, amintirile au greutatea aurului
curat. Giorgioni, plecat din România (Banat), caută să fixeze reperele noii
lumi. Ziua a fost epuizantă, noaptea au fost vizitatori nedoriţi: prin „hotel”
mişună insecte în căutarea hranei, este o invazie de „şfavi”, o lume supra
realistă. Scriitorul se străduieşte să reziste într-o lume rece, notează
personaje, evenimente, experienţe, fapte cu adrenalină, trăieşte dorul în toată
dimensiunea, tânjeşte după cultura română, după cărţile care pot marca mintea
unui om. Noua civilizaţie intră în viaţa omului cu multă agresiune, vechile
obişnuinţe devin amintiri. Treptat, autorul ne prezintă o lume mai puţin obişnuită,
o lume a suferinţei. Munca pe şantier este dură.
Pe de altă
parte, America îi oferă ocazia să descopere o altfel de cultură: lumea
studiourilor de film, muzeul rachetelor care au împins lume spre stele,
aventurile capsulei Orion în spaţiu, lucruri unice pentru orice locuitor al
planetei.
Sunt
prezentaţi eroii în acţiune: „Cu toţii trăim în tensiune şi stres: Mitică are
hernie, Nelu Mare, căzând de pe schelă, lucrează cu două coaste rupte. Viktor
şi-a destrămat familia, e plecat din ţară de doi ani şi jumătate. Dimineaţa pe
maşină sunt cu toţii morocănoşi, Nick are mereu câte un acces de mahmureală
furibundă, ca un urs deranjat de la hibernat... El vine la muncă după
trei-patru ore de somn: toată noaptea vorbeşte acasă cu Marcela sau navighează
pe Internet” (p. 127).
Măreţia şi
căderea Americii sunt redate cu realism şi durere în capitolul „Din pensionarii
Harmony”. Oameni care au fost în putere, se menţin în faza terminală a vieţii,
la o vârstă înaintată şi delicată (80-90 ani), la limită, într-o stare de
neputinţă. Giorgioni prezintă cititorului portretele în alb-negru ale unor
personaje stranii, energia le-a părăsit, nu au viitor, sunt în acvariu. Oamenii
sunt terorizaţi de boală, singurătate, obsesii, tabieturi, neputinţă. Pentru ei
nu mai există soluţii, au fost cândva puternici, au marcat colectivitatea în
care au trăit, au fost bogaţi, la final nu au nimic, nici măcar sinele.
„Abuzată
sexual în copilărie, Viola a mai suferit şi o mare decepţie amoroasă în
adolescenţă. Acum, la 86 de ani, se îngrijesc de ea trei nepoţi, în mod
deosebit una din nepoate, care o vizitează săptămânal” (p. 239).
Giorgioni ne
prezintă un spectacol admirabil în capitolul Muzeul Stucco – galeria cu tablouri de Stacomani. Sunt prezentaţi
colegii de muncă, fiecare personaj are parte de o descriere specială,
caracterele sunt bine schiţate, ele fac legătura dintre cele două lumi, România
şi America. E o punte spirituală specială, dramele nu sunt doar poveste, sunt
destin pe o boabă de piper. Galeria este dominată de personajul Rake, tipic
pentru cei care lucrează la companie. E stacomanul standard, vârful
civilizaţiei de helperi.
„Ajunge Rake în America, prin Guatemala, stă
câteva săptămâni în jail, de unde
evadează împreună cu câţiva ex-iugoslavi. Străbate Mexicul în 18 ore cu
autobuzul fără să-i aibă cineva treaba, dar la El Paso, trecând în state, dă
nas în nas cu patrula poliţiei de frontieră şi se predă. Rake e tipul de timid
agresiv, foarte vioi în deplasare, dar foarte cuminte acasă. (...) Pe şantier
se ţinea numai de şotii: deşuruba balamalele uşilor proaspăt montate, ca primul
om care le-ar deschide să pice în nas, băga drilul în găleata de material şi
accelera la maximum...” (p.154).
Sunt şi alte
personaje pitoreşti şi tragice: Nea Kostikă de Haţeg, Nea Puiu (Scriitorul),
Nelul Mic de Oradea (John The Little), Marius Borşanu, Alexandru cel Mare
Basarabeanu, Dorinel Fârţală „dă la Cimişoara”, etc. Acestor personaje în carne
şi oase le este dedicat romanul, eroi care marchează vremurile. Faptele lor
sunt soluţii pentru iluziile omului modern în căutarea unei patrii de vis.
„<<Omul-stucco>>,
stacomanul, e un simplu robot umanoid, o maşină de muncit, mâncat, dormit,
defecat. Maşină de tocat timp şi de făcut bani. Iar în timp ce fabrici nimicul
zi după zi, gândul oboseşte la un moment dat şi el: renunţă să mai ridice
capul, ca înecatul care încearcă să iasă la suprafaţă şi cineva îl tot apasă la
loc” (p. 125).
Deşi acţiunea
cărţii se petrece în America, Giorgioni, un stacoman special, revine mereu cu
amintiri despre România, sunt redate personaje, fapte, locuri, cărţi, reviste,
istoria ţării.
Centrului
Spaţial Kennedy, muzeul navelor spaţiale, îi corespunde Muzeul Locomotivelor cu
Abur de la Reşiţa, paralela este bine temperată, istoria vitezei omului în
spaţiu şi timp este potenţată cu multă pasiune. Primele locomotive cu abur au
sugerat ideea de zbor, viteza lor de deplasare părea impresionantă pe la 1872,
ele anticipau viitorul. Scriitorul notează: „Fără a fi greoaie ca primele
locomotive (oricum, de câteva sute de ori mai grele), primele rachete cosmice
în trepte păstrează ceva din principiul de zbor iniţial, care anima în secret
acele <<rachete
pe roţi>>” (p. 69).
Jurnalul lui
Giorgioni ţine să fixeze o lume aparte. La Sacramento funcţionează Centrol
Olimpic de Antrenament fondat în anul 1982 de Geza Poszar, acolo gimnastica
românească are ambasadori extraordinari. Gimnastica a marcat istoria Americii
şi datorită sportivilor români care au muncit peste ocean. Emilia Eberle,
cunoscuta gimnastă a avut ceva de spus: „Aş pune Aradul pe roţi şi l-aş aduce
aici în America”.
Remus Veleriu
Giorgioni se străduieşte să pună cititorul în pielea unui personaj important al
naraţiunii. Fraza curge firesc, cuvintele româneşti şi americane se împletesc,
limbajul este unul special, nu blochează firul poveştii, personajele sunt vii.
Vizibilul şi invizibilul formează scriptul unei epopei speciale, timpul este
modelat după poveste, arta amăgeşte cititorul cu o realitate din irealitate,
stresul cotidian este acoperit de aventura unor personaje care sar peste
reguli, norme, convenienţe. Autorul a depus efortul să prindă mişcarea şi
sufletul unei epoci, să dea viaţă. Grila de valori la care apelează este una creştină. Personajele sunt
frământate de scopul vieţii, sunt trimiteri evidente şi pertinente la
Apocalipsa, la Împărăţia lui Dumnezeu, la Numele Tainic, la multe aspecte care
ar putea lămuri enigmele care macină lumea modernă.
Luat de valul
naraţiunii, scriitorul defineşte timpul: „Timpul e un perete de cărţi clădit pe
marginea unei prăpastii – cărţi din care se pierde mereu câte o filă, filă
volantă peste prăpastie... Iar o zi din calendar (orice zi de la Dumnezeu) este
cartea lăsată de un cititor uituc pe-o bancă în parc – carte care se tot
deschide şi se închide la o pagină anume în adierea vântului...”(p.258). Eroii
cărţii au fost prizonieri în burta timpului, este un timp special - ACUM, apoi
autorul descriere cu atenţie zborul de întoarcere acasă, la familie, evadează
din poveste ca un erou.
Destinaţia
finală a omului este Ierusalimul ceresc,
un loc ideal, acolo suferinţa se va topi. „Împărăţia” este o rachetă în trei
trepte: domeniul moral-spiritual nevăzut, Mileniul de Pace, Ierusalimul ceresc.
Credinţa portă personajele în această aventură.
Numele lui
Dumnezeu pare secretul care mişcă planurile în roman, un nume special: Dumnezeu-care-stă-lângă-mine-la-betonieră.
De reflectat, de contemplat. Cititorul intră în secretele vieţii de stacoman.
Unii oameni
au aripi, şopteşte cititorul la final…
Constantin
Stancu
