MIHAI SIN
unul dintre marii scriitori români ai sfârşitului
de secol XX
Despre
MIHAI SIN, unul dintre marii prozatori ai ultimului sfert de secol XX, se
vorbeşte tot mai puţin sau deloc, deşi plecarea sa dintre noi în eternitate e
destul de proaspătă – 6 mai 2014. Însă este şi adevărat că, din mulţimea de
iconoclaşti-reconsideratori (se poate citi chiar “detractori”) actuali, este
foarte probabil ca mulţi să nu ştie mare lucru despre autorul care, în anii
’80, alcătuia un trio de forţă în proza românească postbelică împreună cu Marin
Preda şi Augustin Buzura. Opera sa, publicată între anii 1973-1996, îi
justifică un loc important în literatura română, după cum se poate observa din
simpla enumerare a cărţilor publicate sau/și
din multele comentarii de specialitate. Fără a intra în alte amănunte, dar e de
crezut că locul său post-mortem ar fi în Academia Română, după activitatea pe
care a desfășurat-o în
cultura şi literatura naţională: prozator, publicist, fondator și redactor de revistă, director
de editură, ataşat cultural la o ambasadă, romancier, membru al Uniunii
Scriitorilor din România, profesor universitar-doctor, sunt, toate, probatoare
ale unei personalități
distincte și
distinse.
…Scriitorul, prozatorul, eseistul și publicistul Mihai Sin, s-a născut la 5
noiembrie 1942, în Făgăraş, fiul lui Dănilă Sin, maistru mecanic şi al Eugeniei
Sin, născută Bruda, casnică. Amintesc numele de familie al mamei sale, fiindcă
scriitorul a semnat adesea şi cu pseudonimul Mihai Bruda.
…Abia împlinise vârsta de 15 ani când tatăl său a
fost exclus din Partidul Comunist (1957), iar un an mai târziu, în 1958, a și murit lăsând în urmă o familie compusă din mama
viitorului scriitor, Eugenia, şi 4 copii fără posibilităţi de existenţă sigure.
În această situaţie extrem de grea, apărută brusc în familie, Eugenia Sin a
trebuit să se angajeze ca vânzătoare pentru a face faţă greutăţilor, materiale
în primul rând. Astfel stând lucrurile, viitorul scriitor, aflat încă la
studii, pentru a contribui la rezolvarea unor probleme ţinând de familie, s-a
angajat, pe timpul vacanţelor de vară la
Combinatul Chimic din oraşul natal – Făgăraş – în calitate de muncitor
necalificat având program de lucru inclusiv în schimbul de noapte.
Să ne oprim puţin aici pentru a nota că Mihai Sin a urmat
cursurile gimnaziale şi liceale în Făgăraş, la liceul „Radu Negru”
absolvindu-le în anul 1960. Între anii
1960-1965, scriitorul a fost student la Facultatea de filologie a Universitatii
Babes-Bolyai din Cluj, iar după absolvire, a funcţionat ca profesor de limba
română la şcoala generală din localitatea Nazna, în apropiere de municipiul Târgu-Mures,
continuând apoi, tot ca profesor, între anii 1967-1971, la Liceul „Bolyai
Farkas” din același
oraș.
Cum se întâmplă, mai ales în anii postdecembrişti, Mihai
Sin nu a fost un scriitor precoce, ci, a dovedit-o prin publicarea întregii
sale opere, unul care şi-a pregătit cu răbdare intrarea în literatură. În
consecinţă, debutul său într-o revistă literară a avut loc la vârsta de 24 de
ani, chiar şi atunci a făcut-o, în 1966, numai încurajat de D. R. Popescu,
publicând o schiţă în prestigioasa revistă Steaua din Cluj-Napoca. După
aceea, într-un firesc al lucrurilor, Sin a continuat să colaboreze la
principalele reviste de cultură din acea vreme: Tribuna, România
literară, Viața
Românească, Transilvania, Luceafărul ş. a.
…După etapa profesor la Liceul „Bolyai Farkas”,
în existenţa lui Mihai Sin a avut loc un eveniment – poate unul dintre cele mai
importante, şi care îi va marca viaţa pentru totdeauna: începând cu anul 1971,
devine redactor, apoi secretar de redacţie al revistei Vatra,
numărându-se printre membrii fondatori ai noii serii alături de Romulus Guga,
Dan Culcer şi Atanasie Popa. „Era un om al revistei „Vatra” – aşa cum arăta ea pe
vremea lui Romulus Guga, Dan Culcer, Mihai Sin, Cornel Moraru, Anton Cosma –
revistă de curaj şi de iniţiative publicistice excepţionale, de solidarizări cu
cei mari ai scrisului. Era format acolo.”
(Cornel Ungureanu, în România literară nr.
22 din 2014). Va consemna sau nu în cronografia sa, istoria literară va
trebui să ţină seama de adevărul aproape neverosimil că, în condiţiile
politico-ideologice din acea vreme, la Tg.-Mureş – nu în altă parte! – a apărut
seria nouă a uneia dintre cele mai importante reviste de cultură de la noi, de
fapt, cea mai importantă publicaţie de gen din provincie şi, adesea, chiar din
toată revuistica românească de după cel de-al doilea război mondial. Din acest
punct de vedere, revista Vatra s-a dovedit a fi, în scurtă vreme, una
dintre cele mai puternice reprezentante a noului val de publicaţii de cultură
permise de partidul comunist ceauşist: Argeş, Familia, Ateneu,
Tomis, Transilvania, Astra, Ramuri… Meritul
grupului Guga-Culcer-Sin-Popa, a fost cu atât mai mare cu cât că noua serie a
revistei îşi reîncepuse apariţia, simbolic, tocmai la… Tg.-Mureş. Ştiu de la
regretatul Mihai Sin că fiecare număr trebuia văzut, adesea revăzut
de pretinşii competenţi, dar activişti de partid!, de propaganda de
partid, de cenzura care hotăra totul. Încerc să-mi imaginez cât de greu o fi
fost, dar Vatra a rezistat, eroic, aş zice, fiind, cel puţin sub
conducerea altui mare scriitor şi regretat, Romulus Guga, până la moartea sa
nedrept de timpurie, la numai 44 de ani. (R. Guga: 02.06.1939-17.10.1983). Şi
cine ar putea, sau ar avea dreptul, să nu recunoască un adevăr indubitabil şi
anume, că revista Vatra nu a făcut niciodată rabat de la valoare, doar
abia-abia când i s-au impus de către propaganda de partid anumite materiale
semnate de anumiţi autori… Ani de zile cei patru temerari, Guga, Culcer, Sin,
Popa, au avut grijă ca în paginile revistei să apară doar creaţii de valoare,
să lanseze pe piaţa literaturii nume care, în majoritatea lor, şi-au dovedit
prin timp însemnătatea, individualitatea şi un loc de prestigiu în literatură.
Este de la sine înţeles că redactorii, erau deplin conştienţi că îşi asumaseră
o mare responsabilitate, iar orice pas greşit putea să-i coste cel puțin suspendarea
publicaţiei. Nu e cazul să dau nume, dar doritorii pot să afle urmărind arhiva publicaţiei…
Datorită şi acestui fapt, în scurtă vreme după fondarea Vetrei, o mare
parte dintre colaboratori au contribuit la construcţia unui edificiu valoric
lipsit de echivoc aducând o contribuţie importantă la creşterea prestigiului şi
menţinerii verticalităţii coloanei sale vertebrale, fapt care i-a creat
revistei o prestanţă indiscutabilă în epocă: Anton Cosma, Cornel Moraru, Gavril
Şedran, Ştefan Borbely, Nicolae Băciuţ, Ioan Radin, Anton Cosma, Cornel Moraru,
Grigore Ploeşteanu, Ioan Muşlea, Gheorghe Perian ş. a. Dar este evident că,
toate materialele care-au văzut lumina tiparului în paginile Vetrei de-a
lungul anilor, au fost atent „cenzurate”…
În 1990, Mihai Sin părăseşte redacţia, iar până în
septembrie 1991 va funcţiona ca director al Editurii Albatros, apoi, până în
martie 1992, ca director de publicaţii la Fundaţia Culturală Română, după care
devine atașat
cultural la Ambasada României în Israel (aprilie-decembrie 1992). Mihai Sin a
fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1974, al P.E.N. Club, secția română. Din anul 1994
va fi cadru didactic asociat la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi cadru
didactic la Universitatea de Arte din Târgu-Mureş, unde, începând cu anul 2004
până la pensionare, va funcţiona ca profesor universitar şi şef de catedră al
Secţiei Române a Universității
târgmureșene.
Ajuns aici cu acest succint comentariu, consider
oportun să-mi exprim cel puţin nedumerirea în legătură cu un aspect din viaţa
lui Mihai Sin: după marea schimbare socio-politică şi ideologică(?) din ’89,
singurul rămas din vechea gardă vetristă, după părerea mea ar fi trebuit să
ocupe automat funcţia de conducător al revistei – director sau redactor-şef.
Mihai Sin merita! Din nefericire, iar aceasta, ştiu sigur, a fost o lovitură
grea pentru sufletul său, fiind perioada marilor epurări – unele nu tocmai sau
cât de cât motivate, Sin a fost găsit, probabil, în postura de… nomenclaturist.
Dar cum în 1990 şi în continuare, nu se mai mira nimeni de o atare situaţie,
nedreptatea a fost trecută cu vederea de către autorităţile de-atunci…
Doctoratul
îl susţine în anul 2003.
Spuneam
ceva mai înainte că, despre Mihai Sin, unul dintre marii prozatori ai ultimului
sfert de secol XX, se vorbeşte tot mai puţin sau deloc, deşi plecarea sa dintre
noi e destul de proaspătă. Sau, poate, de-aceea? Însă este şi adevărat că, din
mulţimea de iconoclaşti-reconsideratori actuali, este foarte probabil ca mulţi
să nu ştie mare lucru despre autorul care, în anii ’80, alcătuia un trio de
forţă în proza românească postbelică împreună cu Marin Preda şi Augustin
Buzura. Opera sa, publicată între anii 1973-1996, nu doar îi justifică, ci îi
şi asigură un loc important în literatura română, după cum se poate observa, cu
obiectivitate, din simpla enumerare a cărţilor pe care le-a publicat: Aşteptând
în linişte (povestiri), Editura Dacia, 1973; Viaţa la o margine
de şosea (roman), Editura Cartea românească, 1975; Bate şi ţi se
va deschide (roman), Editura Cartea românească, 1978, Premiul Uniunii
Scriitorilor, roman reeditat la Editura Dacia XXI, 2010; Terasa
(povestiri), Editura Eminescu, 1979; Ierarhii,
Editura Eminescu, 1981; Cestiuni secundare, chestiuni principale (publicistică),
Editura Eminescu, 1983); Schimbarea la faţă (roman, 1985), roman
premiat de Uniunea Scriitorilor, dar, în urma unui articol nesemnat, din ziarul
Scânteia, extrem de dur apropo de conţinutul cărţii, premiul nu va fi validat
de secţia de presă a CC al PCR şi de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste
(iată două dovezi incontestabile ale amestecului cenzurii şi propagandei de
partid în treburile literaturii!); Rame și destin
(povestiri şi nuvele), Editura Cartea Românească, 1989; Quo Vadis,
Domine? (roman), Editura Nemira, vol. I, 1993, vol. II, 1996, reeditat:
2007; Quo Vadis, Domine?, este unul dintre foarte puţinele romane
postdecembriste în a cărei construcţie se regăseşte întreaga scenă
politico-economică, administrativă şi social-politicianistă a societăţii
româneşti în toată măreţia unei ideologii comuniste din perioada fostul sistem dictatorial-ceauşist.
În acest sens, este de reţinut faptul că, în 1993, publicarea primului volum al
romanului, a declanşat reacţii dintre
cele mai neaşteptate, unele chiar sub atacuri furibunde cărora li s-a ascuns agresivitatea
sub simpaticul şi inocentul generic polemici,
în realitate înţelegându-se limpede că era vorba despre reacţiile unor
personaje din, sau legate ombilical de mentalitatea traversată cu… bine
peste Revoluţia din 89’. După care: Reşedinţa, 1996; Marea
Miză, teme și
obsesii ale romancierului român contemporan, 2003, Editura Nemira, 2008
(reeditare); Ispita izbăvirii (roman).
Pentru
creația sa literară,
Mihai Sin a obținut
câteva importante premii literare, astfel: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru
romanul Bate și
ți se va
deschide (1978); Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Schimbarea
la față (1985);
Premiul pentru proză al revistei „Flacăra” (1990) ș. a.
Sursa textului: Dumitru Hurubă
Foto: C S
