SEMINŢE DE DUMINICA
Cartea: GNOZE
ŞI DESCOPERIRI , 2010, colecţia Noua Provincia Corvina.
Autorul: Eugen
Evu.
Editura: „Pro-Isis”
– Asociaţie, cu sediul în Orăştie.
Moto-ul cărţii: „Dacă nu ar fi fost dictatură, multă lume şi multe biografii nu ar fi
fost atât de nenorocite şi toată ţara asta n-ar fi fost aşa de nenorocită cum
este…” – Herta Muller, Premiul Nobel pentru literatură, 2009.
Scriitorul Eugen Evu înţelege să se identifice cu
mărturia Hertei Muller pentru că destinele par a fi fost aceleaşi, destine de
scriitor într-o lume în mişcare, acidă, care fuge de cultură şi tânjeşte după
cultură la modul inconştient, are nevoie de cultură pentru a ieşi la loc larg.
În mod cert, cartea are ca temă cunoaşterea şi
autocunoaşterea, scriitorul ca antenă, ca instrument de sondare aruncat în
valurile lumii, ale creaţiei.
Creaţia reflectă divinitatea şi de aici importanţa
temei. Tensiunea temei. Misterul temei.
Eugen Evu a scris eseuri în care a căutat să-şi
depăşească limitele scrierilor sale. A luat în serios rolul de scrib la Castel. Castelul Hunedoarei. Scrib în căutarea
unei patrii care să-l accepte şi să-l creadă. Ajuns la vârsta matură a
creaţiei, retras la Hunedoara între cei patru pereţi, cu fereastră şi uşă, cu
tablouri şi cărţi, cu acces la internet şi la prieteni şi duşmani, el s-a lăsat cucerit de idee. De gând. De
obsesie. De revelaţia limitată a omului dar ancorată în revelaţia nelimitată a
divinităţii.
E multă seriozitate în aceste poeseuri. E şi umor, puţină tristeţe şi forţa de a depăşi barierele
lumii care l-au prins ca într-o scoică ce îşi iveşte perla în carnea ei
translucidă - scribul de serviciu în plină trecere de la un ev la altul.
Format să scrie pe hârtia albă, un pericol pentru
societatea ceauşistă, Evu s-a trezit brusc în talazul informaţional generat de
internet, de presă, de televiziune, de zvon, de propagandă, de manipulare.
Poetul rezistă manipulării. Se luptă cu
manipularea, tânjeşte după libertate.
Trupul nu-l lasă, are tendinţa degradării, dar poartă între petalele de carne
spiritul.
Scrierile sunt la limita eseului, a poeziei, a
poveştii, a zicerii, vers retezat, vers elaborat, cunoaştere de zi şi de
noapte. Această posibilitate nelimitată pentru scriitor l-a făcut să creadă că orice temă este
accesibilă poeseului. Nu are
complexul temei.
Deci, Eugen Evu scrie poeseuri. Citind cartea descoperi definiţia, e stilul său de
singuratic. De om care aparent s-a ratat datorită manipulărilor fostei securităţi
ceauşiste care i-a instrumentat dosar de
potrivnic al sistemului, însă scriitorul nu a putut fi şi duşman al neamului său.
Nu ar fi putut să se autorateze. De aici
identificarea cu Herta Muller, scriitor de origine română. Destinul însă l-a
închis la Hunedoara şi l-a deschis spre opera sa. L-a împins să scrie. Până la
boală. Până la obsesie. Preocuparea de bază a poetului este relaţia sa cu
Dumnezeu, aşa cum îl înţelege . Încearcă să lupte, să se revolte, se vrea
liber. Poeseurile îi dau ocazia să-i ia revanşa, se consideră doar o sursă
melodioasă, spic a luminii, unda, arma care taie necunoaşterea.
Eugen Evu îşi ia libertatea de a începe cu o pagină
din cele 500 ale dosarului său instrumentat de securitate. I se pare relevant să
sublinieze că suferinţa l-a copleşit. Suferinţa i-a pus temele pe tavă.
Suferinţa la purificat şi l-a îmbolnăvit.
Presiunea i-a adus revelaţia. L-a obligat să
cunoască adevărul din spatele sângelui.
Autorul se revoltă pe scriitorul de Bucureşti, de
Dâmboviţa, care se joacă de-a temele în timp de viaţa e tema principală.
Aparent izolat în provincie, ca modă la români, Eugen Evu reuşeşte să se
detaşeze de modele trecătoare ale celor de la centru. Acceptă să fie el centru,
acceptă cunoaştere crudă, dureroasă. „ Lumea
e un bordel” – definiţia aceasta îl revoltă pe scriitorul de la Hunedoara,
dar e o definiţie uzitată de oamenii la modă, de la centru. Ei nu văd, nu suferă.
Lecturile zilnice îi oferă tema: ateism vs. teism, adică poţi zice om fără
Dumnezeu, dar asta înseamnă şi Dumnezeu fără om.
Globalizarea e o temă abruptă, e cu ighemonikon, numele românilor au ceva
din suferinţa ocupaţiei, cuvintele limbii române par a o lua razna sub fostele
ocupaţii, scriitorul e îndulcit cu dor
de moarte, iar actul scrierii zilnice e un ritual de purificare.
Dincolo de simpla zicere, cuvintele au sensuri
adânci, rezonează în sufletul autorului, îl scriu cu fiecare literă.
Cunoaşterea de fiecare zi îi permite omului să devină ceva multa mai adânc,
universul este plurivers, apar marile spaime, alienările.
Eugen Evu scrie: „ Inteligenţa umanului pare a fi reminiscenţă telepatică, eventual a unei
specii antediluviene, a omului adamic, despre care mitologia afirmă că avea o
durată de viaţă şi capacitate înnăscute, mult superioare. „ În acele
vremuri vechi, scrierea era apanajul doar a iniţiaţilor, aceasta pare rădăcina
scrisului la adevăratul scriitor.
O temă importantă pentru autor este cunoaşterea
prin poezie. Şi-o asumă. O aplică. Devine prin poezie. Viaţa e un fenomen deoprezent. În noi pulsează holograma eternităţii. Problemele
miturilor nedezlegate devin presante în contemporan sub impresia imediată a
filozofiei moderne ajutată de ştiinţă. Sinapsele se dezvoltă, reflectă
interconexiunile existente în lumea reală. E
un Cod a lui Dumnezeu – codul Fiului Omului …
Poeseurile au titluri care devin idee sub ger, idee care
arde în ger: Lumea ca Om şi Omul ca
Lume. Omul care scrie. Răspunsuri fulgurate. Adaos, ca naos. Vânătorul vânat.
Sezonul de vânătoare la umbre colorate. Continua înnoire. Epidemia de subcultură.
Jurnalul fractaliei. Matricea.
Autorul se redescoperă în alţi scriitori şi este
apreciat în Italia unde a fost publicat intens şi premiat. Mai mult decât în
România. E un fel de recompensă a fostului imperiu pentru coloniile care dau
culoare Europei. Prezenţa scrierilor lui Eugen Evu în Germania e o realitate,
cultura europeană îi asimilează ca făcând parte din sistemul de valori a celor
care cunosc. Au revelaţii, suferă. Destinul unui poet ca Cezar Ivănescu îl
intrigă şi îl afectează la modul personal. Se simte dator celor care l-au
tradus precum poetei Elena Daniela Sgondea din Orăştie, sau Mariana Zavati
Gardner din UK. Se întoarce la cântec şi
redescoperă că în tinereţe a cântat în trupa Canon de Hunedoara, a scris versuri, a pus pasiune. Tinereţea era
un fel de cunoaştere prin orbirea ei.
Temele poeseurilor
sunt temele veacului în care trăim: „A
suporta/că frumuseţea ta/Este comoara unor orbi/”
Prin această carte poetul Eugen Evu îşi devoalează
armătura care stă în spatele poemelor
sale, a cărţilor sale. Armătura care ţine zidirea să nu cadă. Cititorul
leneş şi comod nu va avea răbdare cu poeseurile.
Cel care vrea să cunoască va dori să ştie în ce măsură amprenta divină s-a lăsat
în opera unui scriitor, redactor la o revistă zbuciumată, cu titlu relevant: „Nova Provincia Corvina”.
Cine va citit cartea va descoperi un autor puţin
comod, dar proaspăt, deşi uneori se joacă de-a ideea şi este empiric, brutal şi
franc, dar corect cu destinul său. Nu iartă dacă gândul îi dă dreptate. Uneori
greşeşte deoarece nu tot ce poate scrie un poet este opera sa, dar are dreptate
când lumea are nevoie să citească, iar cineva să scrie, chiar cu unele cuvinte
inventate, născute, dincolo de dicţionar, pentru a lărgi viziunea.
Eseul dedicat celor care trăiesc ceea ce scriu,
este unul care justifică scrisul la Castel
ca arta de a rezista eternităţii.
„Cuvintele
sunt seminţe. Memorie. Avem trei memorii: aţi observat cum omul bătrân începe să
uite pe unda scurtă, cea dobândită, cea învăţată… Dar îşi aduce aminte pe
memoria undei lungi, a copilăriei şi o viaţă pe care o credea uitată. Apoi
trece vama şi spiritul se resoarbe, trece în altă dimensiune”.
Acesta este secretul şi misterul scrisului, să trăieşti
ceea ce scrii.
Să cunoşti.
Să ai descoperiri, să laşi semne şi seminţe pentru
ceilalţi, pentru a le da o şansă: fractalia
fractaliei …
