Fiara se oficiază pe sine
(Raul Constantinescu, Neantia, poeme,Timișoara: Editura Signata, 2012)
Anul 2002 a început pentru poetul Raul
Constantinescu cu încă un volum de poeme, cu ieşirea din Neantia
şi intrare in lumea plină de speranţă a obiectelor, a spriţogaşuculierilor, a căutărilor si regăsirilor. Spre deosebire
de volumul anterior, care si-a propus o „aventurare în marele refuz”,
acest volum intitulat Neantia, ne descoperă o altă dimensiune a poetului,
la care Editura SIGNATA, Timişoara
, consilier editorial: Ioan I. Iancu (regretat, plecat în uniunea din cer), a răspuns cu interes,
dincolo de zidurile inerente ale momentului, când scoaterea la lumină a unui
volum de versuri, dincolo de amabilităţi, de orgolii şi de falsă mândrie
intelectualistă, reprezintă cu adevărat o aventură în marele refuz într-o societate în căutarea culturii
reale.
Volumul de poeme este un efort de lungă durată al
poetului, atent la sine, atent la lume, atent la fenomenul artistic, atent la mainimicul care ne înconjoară.
Atât mai rămâne din viaţa omului, un strop de semn,
un număr imaginar, după ce ai trecut de oglinzile necesare, la care te supune
viaţa... Căderea prin tine este o experienţă dureroasă, o experienţă care îţi
va descoperi o urmă subţire de fum, adică fiinţa ta.
...În această cădere poetul nu rezistă tentaţiei de
intelectual bine temperat de a se pune pe aceeași treaptă cu Dumnezeu, până la
urmă o eroare pe care o redescoperă treptat prin chiar poezia sa, o evadare
din marele refuz... O experiență.
Cu Dumnezeu umăr la umăr, poem care ne descoperă ambiţia
artistului de a se regăsi într-o creaţie proprie. Este experienţa dulce
aparentă de a lupta alături cu Dumnezeu, înconjurat de un zid de cuvinte
aprinse, e o tentaţie, e o ispită care duce spre eroare, pentru că armonia aparţine
celui de sus, iar omului, căderea ...
Atunci când poetul adoptă o stare smerită, de
acomodare în creaţie în adevăratul sens al omului căzut, atins de lume, de
sine, de vrăjmaş, poemul capătă nuanţe de diamant, depăşește starea normală de
circulaţie pe dreapta şi circulă liber prin Neantia cea de toate zilele.
Astfel poemul Capul meu pe tavă este un poem
de rezistenţă, care ne redă puterea care rezultă din căderea artistului în faţa
lumii: „Capul meu palid pe tavă în
sânge/ va fi un martor ciudat/ al puterii voastre oarbe / .... / de pe tavă pe
toţi îi întreb: ´în orbenia voastră/ oficială, / cât vă mai amăgiţi că mai
puteţi fi?”. Durerea în faţa nonvalorii, în faţa neantului pur dă
fiori poetului, dă şi cititorului, e fiorul în faţa adevărului de toate zilele,
dincolo de adevărul nostru de sărbătoare.... Căpățâna poetului pe tavă este
altceva, un altul, parte din altceva, parte din ceva mult mai dureros, din ceva
mult mai de argint...
Când poetul adoptă o poziţie tranşantă în faţa
poemului, când atacă sentimentul cu fraze scurte şi cu bucuria de a se lăsa
stăpânit de taina poeziei, semnele şi sensurile capătă o reală valoare. Poemul Realovisul,
încercare de a împlini în viaţa de fiecare zi un vis, descrie, în maniera lui Salvador
Dali, mişcarea dintr-o secundă în plin secol XX sau XXI, secolul bunelor
maniere printre obiectele timpospaţiului, „splendide
în unicitatea lor”, „de
neimitat în bietele noastre cinci simţuri”.... acele obiecte care
ne tolerează în arealul lor...
Există şi poeme care pun în lumină, sau în
întuneric, sau poate în mov, pe cei care ne invadează zilnic cu jocul lor, pe
cei care doboară valorile timpului acesta, adică pe „egolatroşpilii”, , pe „duclinea XXI”, pe „vânătul
pokemon” , pe „mimnul
nonvorba”, „lepra”“, pe „păreronimicii”,
pe „şpriţogasculierii”,
pe cei care sunt din lumea fiarei, ...„fiara
se oficiază pe sine îi place la nebunie / e o minune perpetuă cadavrul viu/ trăgându-şi
singur clopotele...”.
Uneori poetul se lasă sedus, cu zgârcenie de Frumuseţea
femei, căreia îi dedică un poem, cu tandreţe, cu duioşie şi bucuria de a
descoperi un lotus deschis, un lujer de crin, lumină pelin, cu trupul arzând...
Poem rătăcit printre eoni, dar dă o pată
de culoare şi de sânge între cuvintele poeziilor... Este accentul care dă sens
magmei poemelor şi zicerilor despre lume în care pluteşte cel cu gândul aurit…
Sunt în volum unele poeme care renunţă la starea de
poem şi redescoperă starea de mineral a veacului, poeme fruste, ca un
articol de ziar, cu fraza lungă, pierdută în tainele zilei, poetul ne
avertizează împotriva invaziei nimicului, e un instinct de apărare în faţa
violenţei cotidiene, ca în poemul Incursiune în cotidian.
Volumul este structurat pe mai multe nivele: Neantia,
Torsiunea obiectelor, Inconia, Fereastra opacă, iar titlurile sunt
semnificative în ce priveşte mesajul, de la definiţia crudă a realităţii la esenţa
poeziei ca stare de abordare directă în neantia... Un tablou social
pictat prin cuvinte compuse, prin cuvinte crude și carnivore.
Redescoperim cu volumul Neantia aventurile scribului în căutarea următorului
univers, unde corpul artistului se prăvălește, cu recunoaşterea blândă, de om
în timpul vieții sale, a faptului că „partea
nemuritoare/ nu-mi aparţine nicicând... , dar murind înviind fără-ncetare”
(Corpul
victimă).
Coborârea la prima, urmează Neantia, peronul
pe partea inimii ..., după colţ, vorba lui Raul Constantinescu, poetul cu
sufletul spre paradis.
Papirusul e doar o pulbere fină..., iar „poetul un număr imaginar”…
Constantin Stancu
Toto: Raul Constantinescu recitând, Hațeg, ziua poeziei, 2013
