 |
| Mihai Sin |
Nu lectura, ci relectura, la nivelul anului 2016,
celor două volume, constituie o experienţă extrem de interesantă care-l
individualizează într-un fel de crescendo pe autorul lor. Exprimarea directă
din Marea miză se suprapune perfect
cu… cititul printre rânduri din Cestiuni…
,fapt care atestă (permanent, aş zice), preocuparea lui Mihai Sin nu numai
de a se crea literatură, ci ea să se
integreze viguros într-o tradiţie deja componentă importantă a patrimoniului
cultural naţional. „…pe măsură ce au
trecut anii, subliniază el, după
căderea comunismului, o bună parte a literaturii «subversive» nu ne mai pare
atât de subversivă, iar în privinţa celei «dizidente», autori şi opere pot fi
şi mai drastic puşi sub semnul întrebării, dacă nu al contestării.” (Marea miză, p. 101). Cam din tot ce a
creat după ’89, rezultă cu pregnanţă acest deziderat, iar atât Quo vadis, Domine?, Marea miză cât şi Ispita
izbăvirii, se circumscriu fără probleme în acest context al valorilor
exemplar-perene. Între altele, această pretenţie să fi fost unul dintre
motivele pentru care Sin a fost destul de clar „exclus” dintre scriitorii
noştri importanţi de o parte anume a criticii şi chiar istoriei literare? Posibil,
foarte posibil, dacă mai adăugăm şi motivaţia invocată destul de direct a lui
Alex. Ştefănescu în revista Convorbiri
literare: „În mod surprinzător, după
1989, publică un roman, Quo vadis, Domine?, care încearcă să acrediteze ideea
că Securitatea a contribuit la salvarea identităţii culturale a românilor în
timpul comunismului şi că a pregătit, într-un mod inteligent şi responsabil,
instaurarea democraţiei în România în perioada postcomunistă.” Personal mi
se pare afirmaţia „încearcă să acrediteze
ideea că Securitatea a contribuit la salvarea identităţii culturale a românilor
în timpul comunismului” nu o acuzaţie, ci o infamie vizavi nu numai de
opera, ci şi de omul Mihai Sin. Însă criticul A. Ş. nu se opreşte, ci
transformă acuzaţia în diatribă scriind în acelaşi text din Convorbiri literare: „Timp de cîteva luni după apariţie, despre
surprinzătoarea carte a lui Mihai Sin nu s-a scris şi nu s-a spus nimic,
nicăieri. Abia în seara zilei de 11 martie 1994, în cadrul emisiunii Simpozion
de la televiziunea publică, a avut loc o primă discuţie, la care au participat
nu critici literari, ci Mihai Sin, Gabriela Adamesteanu (prozatoare din aceeaşi
generaţie cu Mihai Sin), Sanda Visan, realizatoare a emisiunii şi... Nicolae
Ulieriu, purtătorul de cuvînt al Serviciului Român de Informaţii (instituţie
care îi preluase pe mulţi dintre foştii lucrători ai Securităţii)” Nu este suficient
de clar că, „dintre foştii” face
parte şi Mihai Sin? De ce această înverşunare denigratoare – greu de spus. Paradoxul? Apropo de romanul Schimbarea la faţă, autorul a fost
învinuit de pactizare cu duşmanii socialismului, iar articolul-calomnie din Scînteia subliniază acest lucru fără
vreun dubiu! Problema e, însă, alta: în una dintre discuţiile mele cu Mihai
Sin, acesta mi-a reiterat că articolul calomnios din organul partidului comunist
ar fi fost scris de… acelaşi Alex. Ştefănescu. Nu ştiu, iar lămurirea acestei
grave chestiuni, care scoate din circuitul normal al literaturii române din
ultima jumătate de secol pe unul dintre cei mai importanţi scriitori români, nu
ţine de competenţa mea. Din păcate. În orice caz, ştiu sigur, din sursă directă
că, datorită acestui fapt, Sin, în ultimii ani de viaţă a suportat greaua
situaţie trăind o mare dramă a izolării absolut nedreaptă, iar aici includ şi
faptul că, rămas „ultimul mohican” dintre fondatorii noii serii a revistei Vatra, în 1990 a fost înlăturat din
redacţie (afirmaţia lui) pe motivul neverosimil că ar fi făcut parte din…
nomenclatura comunistă. De fapt, altă componentă a marelui paradox din viaţa
sa.
Ajuns profesor universitar la Academia de Arte din
Tg.-Mureş, după o perioadă de profesor-asociat la Universitatea „Lucian Blaga”
din Sibiu, Mihai Sin şi-a trăit ultimii ani de viaţă, aşa cum spuneam, într-o
izolare aproape cvasi-deplină, atât ca om cât şi ca scriitor, fapt constatat şi
de Alex. Ştefănescu: „Lui Mihai Sin îi
place să tacă, să fumeze şi să privească undeva, departe. Nu-şi povesteşte
niciodată viaţa. Informaţii – sumare – despre biografia sa găsim numai în dicţionare.”
(Alex. Ştefănescu, Mihai Sin sau lupta individului cu Sistemul,
în revista Convorbiri literare).
De pe cu
totul altă poziţie scrie criticul şi istoricul literar Ion Simuţ referindu-se
la Mihai Sin: „Între scriitorii
promoţiei 70, Mihai Sin este destul de bine cotat. Aprecierile cele mai
generoase vin de la criticii aceluiaşi val. Nicolae Manolescu nu-l creditează
în Istoria sa, nici mare, nici mică.” Făcând o trimitere lipsită de dubii,
criticul apasă pe aceeaşi pedală a pledoariei pro Sin, adăugând un argument cel
puţin la fel de solid: „Laurenţiu Ulici
îl aşază pe Mihai Sin în elita restrânsă a prozatorilor acestei promoţii (’70, n. m., D.H.), alături de Gabriela Adameşteanu, Mircea Ciobanu, Petru Popescu,
Gheorghe Schwartz şi Eugen Uricaru.” (Ion Simuţ: Mihai Sin sau lupta individului
cu Sistemul, în Cultura literară, nr. 502 din 4 febr.
2015). Nu ar fi tocmai greşit să mai citez din pertinentul articol al lui Ion
Simuţ prin care, domnia sa, explică altfel şi cu mult mai credibil înţelegerea
şi aplicarea de către Sin în romanul Quo
vadis, Domine?, a implicării
securităţii la pregătirea Revoluţiei din decembrie 1989. Trebuie să fim de
acord că, fără amestecul securităţii
în desfăşurarea evenimentului decembrist-românesc, schimbarea de la
„democraţia… socialist-comunistă” la noul tip de democraţie, capitalist, în
procesul de eliberare spre libertate, este pur şi simplu greu de dedus ce s-ar
fi putut întâmpla. De-aceea, înclin să cred că Mihai Sin a văzut şi analizat
situaţia cu detaşare şi realism, aceasta nu pentru că ar fi pactizat cu securitatea, cum încă se mai
crede, ci pentru a încerca o… descâlcire a lucrurilor. De altfel, ca să ne
întoarcem puţin în timp, este bine să nu uităm că tatăl său, Dănilă Sin, a fost
exclus din Partidul Comunist în anul 1957, când fiul său Mihai avea doar 15 ani,
şi a murit un an mai târziu lăsând în urmă o soţie casnică şi 4 copii. Astfel,
îmi permit să cred că Mihai Sin, chiar la vârsta de 15 ani fiind, nu a rămas în
suflet cu o „iubire neţărmurită” faţă de partid şi, prin extensie logică, faţă
de securitatea naţională. Aceasta este o problemă pe care nu avem dreptul s-o
tratăm cu superficialitate, chiar dacă până la naşterea romanului Quo vadis, Domine?, trecuseră cel puţin 30
de ani. Deşi, la o lectură, poate cam neatentă, câţiva comentatori de critică
literară au reacţionat destul de prompt trimiţând romanul spre un context nu
tocmai favorabil lui Mihai Sin. De ce? N-am găsit o explicaţie plauzibilă nici măcar
după ce am revăzut mai multe pasaje din roman. Dimpotrivă, mi s-a părut un fel
de cor interpretând cu patimă o compoziţie cu note false, o glosare de tip
„tragere la temă” în enigmistică. Ştiind sau presimţind acest lucru, Mihai Sin,
precaut, şi-a luat o măsură de prevedere notând: „Am crezut şi cred în destinul acestui roman, care nu e legat neapărat
de destinul meu. Şi mai cred că, într-o bună zi, poate chiar apropiată,
adevăratele motive ale «campaniei» de acum mai bine de un deceniu vor ieşi la
iveală, dovedind goliciunea, lipsa de scrupule şi chiar ticăloşia unora care,
din ’90 încoace, n-au încetat să se autointituleze lideri de opinie, în fapt
aparţinând unor false «ielite» care a răspândit, cred, multă
derută, confuzie şi imense cantităţi de defetism în societatea şi în lumea
românească.” (Quo vadis, Domine?,
vol. I, 2007, Cop. IV).
Dumitru Hurubă
Sursa: Dumitru Hurubă
Foto: Mihai Sin
