Constantin Stancu
Radu
Igna şi romanul social. A venit clipa...
 |
| Radu Igna - Coperta la placheta - 80 ani |
„Cu
privirea blândă înlăcrimată parcă. <<A venit clipa, prietene!>>
Lupul întoarce capul spre liziera pădurii. <<Da, e timpul. Du-te,
prietene!>> A venit clipa. Suprema clipă…”.
În modul acesta îşi
termină Radu Igna romanul Condamnat*
apărut la Editura de Vest – Timişoara, 2007, un roman care, însă, a
început mult mai demult pentru autor, o scriere care l-a apăsat într-un fel.
Este ieşirea din
scenă a unui om, eliberarea.
De ce condamnat?
Radu Igna îşi pune în cuvinte trăirile legate de prezenţa omului în două epoci
în România, povestea valului de oameni care se nasc şi mor, condamnaţi de
societatea în care trăiesc. Deşi personajele cărţii par a se mişca liber, ele
sunt de fapt condamnate. Au sentinţa dată de epoca lor. Dacă nu te integrezi în
mişcarea epocii, fie comuniste, fie aşa-zis democratice, eşti condamnat, împins
să trăieşti la margine de lume şi să priveşti trenul care trece, să faci semne
şi să crezi că ţi-ai făcut datoria. E doar iluzia vieţii… Oamenilor nu le pasă
de oameni, dacă se pot folosi de tine, e bine, dacă nu, planează condamnarea.
Nu ai dreptul să priveşti viaţa din interiorul ei, să o trăieşti, ai dreptul să
faci doar ceea ce ţi se cere şi, tu, să fii spectator.
Există în carte o
aparenţă a relaţiilor dintre generaţii, de parcă unii ar putea învăţa de la
alţii şi ar continua istoria vremii, dar este aici o eroare, mediul închis nu
lasă loc de ieşire Ovidiu Drumaru nu preia nimic de la Romulus Deleanu, doar
condamnarea...
Izolarea personajelor la un canton lângă o cale ferată, la marginea
pădurii, în locuinţe abia schiţate, la limita umană, dar eliberate de presiunea
societăţii care macină oamenii, preferând o viaţă spirituală profundă, în
paradisul cărţilor, al amintirilor, la fărâmele de viaţă oferite zilnic omului,
la eliberarea prin scris, de parcă dincolo de zidurile locuinţei există lumea
nevăzută care te primeşte.
Stropi de viaţă, în mod simbolic,
sărbătoarea personajelor care par a duce în ele povara unui mesaj, îşi duc
destinul cu răbdare, privesc viaţa lor ca pe un
spectacol.
Autoizolarea
personajelor este una divină, provenind dintr-un model al scribilor neînţeleşi,
dar având misiunea de a duce mesajul mai departe, apoi fuga de lume, dar trăind în lume până la
limita posibilului, în aşa fel încât să
nu fie înăbuşită mlădiţa de viaţă care apare la lumină.
Deleanu a trebuit
să treacă prin istoria tulbure a comunismului, Drumaru trăieşte efectele, valul
de oameni merge mai departe, dar cei doi, deşi în vremuri diferite sunt apăsaţi
de hotărârea de condamnare, care este una simplă: nu avem nevoie de voi aici,
dacă nu ne putem folosi de voi, nu sunteţi din lume, numai în măsura în care ne
putem folosi de voi, aţi avea importanţă ca oameni.
În paralel, autorul
prezintă şi alte personaje care fac parte din peisajul istoriei, pentru fundal,
ca Petre Merescu, care ştiu să profite de pe urma sistemului social, nu au
complexe morale, spirituale, sunt aici şi au dreptul să pună mâna pe ce este
mai bun.
Ei fac diferenţa,
profită de pe urma sistemului, dar acest lucru apare şi în finalul cărţii, când
autorul, prin ochii personajelor îi vede pe noii democraţi care au răpus
comunismul profitând din plin de sistem. Partidele din care fac parte sunt
istorice, dar ei au dreptul să profite de istorie. Ei sfidează istoria şi se
ratează ca oameni, nu au nici şansa unei vieţi de lup singuratic, par a
nu plăti niciodată preţul, dar, de fapt, s-au ratat ca oameni.
Interesant dialogul
dintre Romulus Deleanu şi Ovidiu Drumaru pe tema cărţilor, cu referire la „stropi”, picături de viaţă prinse în
cuvinte, fărâmituri de la masa istoriei pentru eroii care se retrag din istorie.
Ritmul în care trăiesc personajele este unul lent, viaţa lor este „filmată”
de autor cu încetinitorul, sugerând ieşirea din istorie, elementele care o
compun sunt tradiţionale, însoţite de icoanele cu sfinţi care veghează în
planul doi la pacea din această lume, anonimi, dar necesari, ca sugestie. La
sat lumea trăieşte simplu, viaţa de familie este dusă la limita trăirilor
biologice, aproape ratarea familiei. Victoria, soţia, este desenată de autor ca
prototip al femeii care suferă lângă familie, care luptă pentru familie,
preocupată de viaţa zilnică, fără viaţă spirituală bogată, dar luptătoare.
Autorul are meritul de a nu fi intrat în acea ideologie ieftină de a
condamna trecutul sau prezentul, de a da opţiuni spectaculoase pentru cititor, ci urmează firul - istoria
valului de oameni pe acest pământ numit România. Radu Igna e lucid în ceea ce
scrie, parte din povestire face parte din viaţa sa. Sunt clipe, sunt relaţii pe
care le-a trăit şi le-a descris în carte pentru a se elibera de condamnarea
pe care a trăit-o. Având vârsta personajelor cărţii, aproape, paradoxal,
cele două personaje par a fi unul, de fapt dedublarea fiinţei pe care a trăit-o
generaţia de oameni apăsaţi de comunism şi apoi apăsaţi de schimbarea
imposibilă spiritual, pe care au trăit-o mai apoi. Din această perspectivă,
condamnarea pare a fi dublă pentru personajele cărţii şi nu numai… Cititorul
atent va înţelege, nu este nimic gratuit şi spectaculos în carte, totul este
profund. Igna scrie simplu, da nu simplist, stă pe rădăcinile romanului serios,
care îi dau putere. Sunt în carte multe simboluri implicite, nu
explicite, ceea ce a prins de la marii scriitori, de la maeştri „stropilor”
care au marcat istoria umană. De fapt fiecare scriitor scrie la marea carte a
istoriei umane partea sa, iar viaţa, în mijlocul cărţilor, scriind cărţi, este
una a mărturiei la procesul care se desfăşoară în istorie, dar, din păcate,
pentru unii s-a emis sentinţa.
„Puşcăria din ciclul „Stropi”, apăru în
septembrie, al patrulea an după revoluţie. Lansarea avu loc la clubul
partidului din oraşul reşedinţă de
judeţ. Un reputat critic literar vorbi despre autor, o mare personalitate, an
de zile interzis, citi două fragmente pentru a releva calităţile scriiturii,
stilul, dar mai ales bogăţia de informaţii. …El a scris, ce-i drept, toată
viaţa, dar nu a trăit la marginea unei păduri, într-o baracă fără curent
electric, a scris proze la lampa de petrol, stropi din viaţa cea adevărată,
având un singur cititor: chiar el, cel din faţa onoratei asistenţe”.
E un text care,
prin sinceritate, dezleagă misterul condamnării. Radu Igna a mai adăugat un
pasaj la mărturia sa prin cartea aceasta, după cele scrise anterior, la fel de
dense în ciuda unei anumite lentori aparente. Cărţi care ţâşnesc din
necesitatea mărturiei la care am fost chemaţi de Dumnezeu.
Deşi autorul a
început cu umor prin cartea Armonia
Snack-Bar, de fapt, filonul scrisului său este unul tradiţional în
literatura română: viaţa ca o pradă (n.a. Marin Preda), regăsit la autori de
primă importanţă.
Meritul romancierului
este de a fi recuperat memoria românilor în vremuri complicate ca o vâltoare,
cu toate condamnările date de istorie, văzute sau nevăzute...
septembrie, 2007 –
* Radu Igna, Condamnat, roman, Timişoara: Editura de
Vest, 2007
