Nicolae Crepcia
Viu fiind izvorul nu seacă, musteşte,
renaşte
În apriga dezvoltare nu neapărat
înălţare într-atât de tumultoasă încât uneori caracteristic alter-umană a
lumii, există un imaginar dar fiind perfect conştient paragraf despre oameni. Este:
precum o mănuşă pe care universalitatea o aruncă ceasului crezut prea târziu
ori prea devreme, dovedindu-se că e la timpul potrivit, asta în măsura în care
timp chiar se întâmplă neîncăpăţânat de a nu fi pe înţeles.
A fi om nu este direct definitoriu ci mai
degrabă este un principiu, trăitor grăitor posibil eventual a fi un truism ca
să nu mai a spune chiar pleonastic. Deci: mare grijă, ne propunem să descoperim
omul. În simplitatea deopotrivă cu multidimensiunea lui.
Omul bine ancorat în valorile esenţiale, este Nicolae Crepcia – niciodată copleşit
decât de dorurile inerente firii. Astfel putem ajunge la el prin sublimarea,
drept şi altfel nu, poezie. Aceste „65 poeme” se identifică deopotrivă cu
tinereţea inerentă poetului, precum şi cu maturaitatea câştigată în amplul
conceptual; bătrâneţe nu cred să fie pe undeva, doar poate iluzia ei, ce-i
adevărat, covârşitoare. Dar, iată: „am văzut clar cum îmi curgea/ printre
degete timpul/ şi eu eram în el/ şi curgeam, şi curgeam/ printre propriile-mi
degete..” (să nu mă pierd de tot).
Deplină învolburare a simţurilor (întâmplător
am trăit o senzaţie asemănătoare, aşa că ştiu cu ce se respiră), în cuprinderea
alter-ego: „poemele mele sunt dependente de nicotină,/ poemele mele fumează/ un
pachet pe zi (ţigări ieftine/ şi proaste de contrabandă/ când nu-şi permit din
cele fine).// poemele mele au insomnii/ din pricina cofeinei,/ toată noaptea se
răsucesc/ de pe o parte pe alta/ şi nu au vise/ şi nici coşmaruri nu au,/ beau
zilnic cafea:/ una sau două sau trei,/ iar deseori cafeaua e tristă.// poemele
îmi zâmbesc dimineaţa/ condescendent/ pentru grija care le-o port./ îmbrăcate
decent sunt pregătite/ sî-mi întâmpine oaspeţii,/ dacă nu vine nimeni/ tot
restul zilei rămân posomorâte.” (poemele
mele au miros de tutun).
Ei bine, aşa cum i-am şi spus-o
poetului, nu el este acela păcătosul închipuit simţindu-se…; dacă pot fi
aranjările cuvintelor ţesalate şi date cu sclipici, asta da; fiind trancedere
mai puţin firească, dar oricum cu rost de exonerare; vedem imediat şi
extrapolarea căreia i-aş spune conjuncttivă sau dacă nu oricum complementară:
„în unele nopţi în gîndurile bărbatului/ ca
într-un harem/ încap toate femeile alese./ când e foarte obosit/ şi vrea să
doarmă liniştit/ le dă afară pe toate/ dar ele se întorc mult mai gălăgioase,/
ca nişte bibilici, se ceartă,/ se trag de păr,/ îl trag de simţuri/ până se
insinuează în visul lui,/ îi cântă,/ îi descântă,/ îl frământă/ şi el nu ştie
că-i vis/ şi iese în lume/îmbrăcat în miros de femeie iubită/ şi nu-i mai este
frică de moarte.// dimineaţa oglinda îi descrie chipul,/ zbuciumul nopţii fixat
în cearcăne/ şi o spaimă/ în curs de dezvoltare.” (oglinda îi descrie chipul).
Care sunt dimensiunile ştiute şi neştute ale
poetului… care aşteptările ori neaşteptările… să mergem la începutul reevaluat
pe măsură ce soarta îşi face cap; iar mai departe, într-o intersecţie
complicată… : ”nu ştiu dacă naşterea mea/ a îmblânzit sau a întărâtat frigul,/ mama
spunea că în acel februarie/ a nins fără sfârşire/ şi toată suferinţa a fost
spulberată/ de ţipătul meu/ şi peste tristeţi s-a aşternut/ o bucurie albă.//
de la moartea mamei/ un frig cumplit/ mi s-a fixat în suflet/ încât şi
cuvintele ce le rostesc/ se sparg cum ţurţurii/ căzuţi din sreşini/ iar
soarele-i atât de departe/ că ani durere vor trece/ până să ajungă la mine.” (vor trece ani durere).
Într-un mod instinctiv, Nicolae
Crepcia trebuie citit – el împreună cu poezia lui. Se face astfel tranzitivitatea
de la posibil reflex la identitate
categorică. Voi cita şi voi încheia această privire spre excepţională
privelişte, în felul în care simt eu că trebuie: „în patul unei lacrimi stau
întins/ aproape duios, aproape liber,/ aproape confortabil./ deasupra mea
fâlfâie/ o aripă albă./ desigur sunt mai multe îmi spun/ nici nouă nici
nouăzecişinouă/ ci trebuie, pentru echilibru,/ oricâte ar fi/ să fie pereche,/
eu însă văd doar una/ uriaşă şi albă/ învelindu-mă cu grijă mare./ o fi a
îngerului/ care nu mi s-a arătat niciodată?/ o fi a mamei/care este şi ea
de-acum înger?/ mă simt atât de ocrotit/ în clipa asta/ că nu-ndrăznesc să
aflu/ de-i mama,/ de-i îngerul, / de-i poezia.” (deasupra mea o aripă albă).
Întocmai astfel! Îngerul există.
Şi e înger!
Sursa: Daniel Marian
