Ladislau DARADICI
JOCUL CREAŢIEI ŞI AL CREDINŢEI ÎN LABIRINTUL NEBĂNUIT
AL VIEŢII
(sau o tripla parabolă a existenţei umane)
Constantin Stancu – Pe masa de operaţie (roman) Editura RAFAET, Râmnicu Sărat, 2011
Romanul
lui Constantin Stancu, Pe masa de operaţie, a apărut la
Editura RAFAET (2011), obţinând Premiul „Octavian Moşescu” la a IV-a ediţie a
Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”. Lucrarea a fost editată în
cadrul proiectului „Scriitori râmniceni pentru literatura română”, iniţiat de
Asociaţia „Renaşterea râmniceană”.
Se
întrepătrund, în acest roman, trei poveşti existenţiale înţelepte şi cuminţi,
ca trei ape line prelingându-se spre matca aceluiaşi fluviu al (pe)trecerii
omului în această lume, cititorul descoperind o triplă parabolă a rostului şi
sensului devenirii noastre. Sunt poveşti semnificative şi alese despre viaţă şi
moarte, despre redescoperirea credinţei şi, implicit, despre iluzia izbăvirii
prin artă şi ratare.
Cea
dintâi surprinde impactul unei boli trupeşti în existenţa individului –
personaj anonim, putând fi oricare dintre noi - descoperirea unei tumori
deviind cursul (aparent) firesc al unei vieţi, răvăşind destine. Semnificaţia
este clară: răul există în noi, în fiecare. Poate invizibil, poate doar ascuns.
Purtăm în permanenţă în noi, cu noi, în trupul nostru fragil şi vremelnic,
posibile „erori” genetice ori „pietre” (la fiere, la rinichi), „vestigii” din
istoria noastră „nevăzută”. Iar când ni se aduce la cunoştinţă că da, răul se
află şi în noi, reacţia noastră e întotdeauna aceeaşi: ”părea că nu vorbeşte
despre mine, ci despre o altă persoană”, mărturiseşte naratorul-personaj,
„credeam că era o eroare, poate o confuzie, ceva, o greşeală în univers”.
În
esenţa sa, povestea devine, astfel, un act prin excelenţă experienţial, iar
faptele sunt relatate, în cronologia lor, cu naturaleţe şi resemnare. Toate
secvenţele acestui plan epic (Boala
nevăzută, Moartea ca un fel de naştere, Misterul frigului, Pâinea cea de toate
zilele) sunt structurate pe o schemă narativă clasică, convingând prin
onestitatea rostirii, înţelepciunea abordării şi o sensibilă „poezie” a
trăirilor.
Pacientul
este un bărbat matur, inteligent şi cult şi, în ciuda acceptării senine
realităţii, nu-şi pierde nici o clipă speranţa. În plus, nu este singur, soţia
fiindu-i în permanenţă alături. Este o întâmplare aproape banală, pentru noi,
cei bombardaţi zi de zi, pe toate canalele, de tone de dezastre/ nenorociri,
însă devastatoare pentru un cuplu de oameni liniştiţi şi care n-au greşit cu
nimic nimănui.
Valoarea
acestei confesiuni constă în sinceritatea dezarmantă a relatării, în
adevărurile general umane pe care le transmite şi care sunt, de fapt, şi ale
noastre. Simbolistica secvenţelor este complexă şi profundă. După operaţie, de
pildă, acceptându-şi noua stare, în încercarea de a se obişnui cu „asimetria
fiinţei” (pierde un rinichi), prima dorinţă a pacientului este de a bea apă de
la fântână (obsedat de imaginea oamenilor simpli din Ardeal aplecându-se peste
marginea fântânii, ridicând găleata). Soţia va fi cea care îi va aduce apa
„pură” de fântână (apa vieţii pentru un trup bolnav, dar şi a speranţei, pentru
un suflet îndoit).
Cea
de-a doua poveste constă în relatarea unui vis de către acelaşi pacient (pe
cale de vindecare): „visul m-a cuprins ca norul”; „era cald în visul meu...”
Prin intermediul visului, îl vom cunoaşte pe Ilie Roman, un inginer care şi-a
pierdut vederea, acum cerşind, duminică de duminică, în apropierea bisericii
(adus acolo de familie). O poveste „rotundă”, în zece părţi, la fel de bogată
în simboluri, până şi titlurile secvenţelor fiind elocvente în acest sens: Mila, Păcatul, Firul de busuioc, Martorii
etc.
„Apropierea”
orbului de biserică devine o parabolă a vindecării omului prin credinţă,
dincolo de miracolul propriu-zis săvârşit de cei doi străini, contând
apropierea – lăuntrică, de această dată – de Dumnezeu. Pentru că va rămâne la
latitudinea sa dacă va înţelege semnificaţia „darului” primit ori va rata şi
acest prilej, aşa cum a mai făcut-o, probabil, şi altădată. În ultima secvenţă,
intitulată Copacul, imaginea
arborelui (zărit într-o grădină, în drum spre noul său loc de muncă) este
relevantă: „pe jumătate uscat, pe jumătate plin de rod şi frunze, fructele
aproape coapte, mari şi ireale, fără pete, parcă simţeai gustul lor, iar
frunzele păreau că pot vindeca prin strălucirea lor, proaspătă şi persistentă”,
în acelaşi timp, jos, lângă rădăcini, zăcând „un topor, metalul ascuţit
strălucea în lumina zilei, parcă a fost un zâmbet sinistru, dar toate erau
trecătoare, gândi o clipă, sunt trecătoare...”
A
treia poveste conţine amintirile naratorului privind întâlnirile sale cu
poeţii, cu prilejul unor vizite amicale. Este un plan narativ constituit, la
rându-i, din alte patru-cinci secvenţe.
Romanul
fiind autobiografic, portretele sunt reale, lucru care le face cu atât mai
reprezentative/ semnificative pentru condiţia artistului în societatea noastră
de la sfârşitul secolului XX şi începutul celui de-al XXI-lea. Ne sunt
prezentate, cu amărăciune şi resemnare, destinele în derivă ale unor poeţi
(deveniţi acum personaje), împărtăşind soarta lucrurilor „nenecesare” pe care
le colecţionaseră de-a lungul anilor, parcă obsesiv, în casele lor.
În
roman poeţii poartă, simbolic, numele unor litere din protosinaic (gimmel, deleth, heth, lamedh), iar
„portretele” lor inspiră singurătate şi disperare. Simţim acest lucru chiar în
atitudinea naratorului: „aş scrie sau aş plânge poeţii...”, mărturiseşte el,
aceşti oameni speciali care „sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt
lacrimi care curg în sus”.
Scriitorii
evocaţi sunt, aproape fără excepţie, oameni dificili, săraci, aşteptând – cu
naivitate şi umilinţă - ajutorul celor bogaţi. „Bolnavi de boli reale şi
imaginare”, par de-a dreptul depăşiţi de problemele existenţiale (destrămarea
familiei, soarta copiilor, intransigenţa fraţilor, trădarea prietenilor). Îşi
iubesc cu disperare femeile, care, în realitate, îi consideră insuportabili, în
cele din urmă părăsindu-i. Citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în
acelaşi timp şi răspund la scrisori „care nu le-au parvenit niciodată”. Rataţi
profesional, îşi irosesc viaţa prin locuri pe care nu şi le-au dorit, fiind
„cântăreţi de bal, ospătari la marile sărbători ale naţiei, muncitori în port
sau la câmp, cu mâini delicate precum versul lucrează şi îşi câştigă greu
pâinea”. Nu se suportă nici măcar între ei şi, „după cum versurile în poem, se
urăsc, se iubesc...”
Cu
Ghimel, naratorul bea ceai: e în vârstă, însă îi vorbeşte despre femeia pe care
o iubise (şi care l-a trădat). Casa lui e un muzeu de lucruri inutile „într-o
lume de derută”. Şi-a vândut garsoniera şi un tablou, cumpărând o casă în care
locuieşte cu prietena („femeia sa pe vreme de tristeţe”). Cândva băuse mult,
căzând prin şanţuri, salvându-se prin poezie. Trăieşte cu nostalgia anilor
tinereţii, „când o carte costa puţin, cât o pâine a săracului şi puteai citi,
te puteai refugia undeva, în peisajul acesta abstract al iluziilor şi al
cuvintelor vii”. Merge cu bicicleta după apă, dar de la o vreme „îl îmbată”
doar tristeţea. Pedalând, îi vin cuvintele, „le dictează aerul, orele, lumina”.
Apoi le uită. La despărţire, îi spune naratorului: „Va ninge, poate unul din
fulgi va purta chipul lui dumnezeu...”
Dalet
este poetul cu aer de nobleţe. „Se născuse pentru a fi poet, un poet sensibil,
fragil, trăind până la extrem visul sau himera că poetul este altceva, făcut
din alt material decât ceilalţi, călător prin lume după jumătatea care dă sens,
care rotunjeşte viaţa, după femeia partener în toate şi parte din poem”. Se
îndrăgosteşte de o „artistă a sexului”, el are de-acum 50 de ani, însă „himera
care îmbracă un poet este una a deşertului în care trăim”. Deşi prevenit de
prieteni, „era dispus să zboare până ce aripile i se frâng” (ceea ce s-a şi
întâmplat, desigur)...
Cu
Het naratorul discută „pe trepte”, poetul pregătea un roman („avea un vers ca
un cântec şi un cântec ca un poem, scria bine, cu har şi cânta cu bucurie,
părea că le are pe toate, dar nu era aşa, ceva îl trăgea în jos, dincolo de
aparenţe era drama...” Divorţează, acuzat de fapte „care nu erau ale lui”, îşi
creşte fiul, cărându-l pe la nunţi (unde el e lăutar), îşi îngrijeşte mama,
fraţii revendicându-şi partea după moartea ei. Trăieşte cu soţia altui poet şi
nu-şi mai termină romanul... Stând pe trepte „în acea zi, o zi unică în felul
ei, am avut senzaţia la un moment dat că trăim amândoi o iarnă stranie”,
notează naratorul. Iar finalul, pe cât e de superb, pe atât e de dureros: „iar
noi, înconjuraţi de gard, stăm într-o lume care nu ne mai aparţine de mult.
Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul ne-a eliberat...”
Cu
Lamed, naratorul stă de vorbă în balcon. Poetul îi face o cafea, apoi „se
dezbracă de omul de peste zi”, redevenind artist. Îşi duce viaţa într-o
„singurătate populată de epistole” („era un fel de veghetor într-o ţară pe care
numai el o cunoştea”). Capitolul care i se rezervă este cel mai consistent
(aproape o cincime din roman), e o adevărată nuvelă (Constantin Stancu
foloseşte cu succes atât tehnica inserţiei şi a înlănţuirii, cât şi cea a
naraţiunii „în ramă”). Lamed are o personalitate complexă. După ce a practicat
o duzină de meserii, acum e pensionar „cu obligaţii faţă de cetate, mai mereu
în pierdere”, „ezită la ideea unei antologii, parcă îl încurcă, îl reţine ceva,
deşi admite că a venit vremea uneia, aşa ca rod şi ca expresie de uitare, poate
gândeşte că antologia este un fel de testament şi schimbă ideea...” „A închis
uşa după mine ca după un străin”, mărturiseşte, în final, naratorul.
Remarcabil
este, în cazul romanului Pe masa de operaţie, rotunjimea şi
relativa autonomie a părţilor, dincolo de cele trei planuri narative (şi care
nu pot fi separate), secvenţele care compun istoricul bolii, povestea orbului
Ilie sau destinul dramatic al celor cinci scriitori fiind foarte bine
conturate. Prozatorul evită poetizările inutile şi nu-şi propune nici o clipă
să fie, cu tot dinadinsul, un stilist. Luciditatea ideilor şi sinceritatea
simţirii fac din aceste frumoase poveşti o triplă parabolă existenţială.
La
o primă apreciere, Constantin Stancu ar putea părea un pesimist. Poate prea
resemnat în ceea ce priveşte viaţa, moartea, destinul nostru, al tuturor. Eroul
operat de tumoare acceptă relativ uşor ceea ce i se întâmplă, nefiind un
luptător. La fel pare să fi acceptat şi Ilie orbirea sa. Doar poeţii se zbat,
cu neputinţă, inutil, ca peştii pe uscat - poate din pricina asta îi
considerase Carl Sandburg nişte animale marine silite să trăiască pe uscat şi
râvnind să zboare în văzduh...
Interesant
este că atât povestea pacientului, cât şi cea a orbului au un final deschis:
fiecare dintre ei mai primind o şansă, rămânându-le, amândurora, speranţa. Doar
destinele poeţilor par marcate definitiv de zădărnicie şi singurătate, deveniţi
prizonieri ai propriilor obsesii, perdanţi la jocul de ruletă al destinului. Doar
lor nu li se mai deschide nici o uşă... Pentru că poet eşti sau nu eşti. Şi
dacă nu eşti, trebuie să accepţi acest lucru. Nu are sens să jertfeşti totul
pentru o himeră. Altfel rişti să-ţi petreci viaţa în dezamăgire şi eşecuri,
sacrificându-i şi pe cei pe care i-ai fi putut iubi şi care te-ar fi putut iubi
la rândul lor. Pentru că, în rest, ce ne mai rămâne?
Este
ceea ce am înţeles eu din romanul lui Constantin Stancu. Dacă ai ratat şansa să
devii un geniu, încearcă măcar să-ţi păstrezi calitatea de om. La urma urmei,
nimeni nu-ţi poate pretinde, pe lumea asta, mai mult de atât... Fiecare dintre
noi este, în permanenţă, un pacient, un orb şi un poet deopotrivă, „masa de
operaţie” din roman, putând deveni, oricând, şi a noastră...
Ladislau DARADICI
Revista Sintagme literare, nr.4(9)/2014
