Un nume:
Ioan I. Iancu. O editură: „SIGNATA”.
Un oraş: Timişoara. Timp: trecutul ca o adiere de gând.
Într-o
vreme în care poeţii par rătăciţi în deşert, uitaţi de societate, uitaţi de
oameni, pierduţi în Imperiul cuvintelor, departe de realitatea crudă care devoră
frontiere, suflete, destine, când a publica o carte înseamnă o aventură prin
labirintul carnivor al accizelor, Ion I. Iancu, editor, face cărţi de poezie.
Simplu, aproape nevăzut, editorul tace, dar pune pe tava vremurilor capete de
poeţi spre indiferenţa publică a puterii, care îşi este îndeajuns prin
spectacolul mediatic fără ieşire la mare.
Un volum de
versuri înseamnă muncă, luciditate, puterea de a depăşi bariere, de a trece de
limite, de a câştiga o lume şi de a pierde
o lume, poezia înseamnă puţină prospeţime într-o lume în plină viteză care este
în căutarea unei busole, poezia înseamnă biruinţa asupra indiferenţei, faţă de
vocea eternă care ne transmite mesaje despre noi, despre viitor, despre trecut.
Mulţi poeţi, scriitori din Transilvania, din zona Hunedoarei şi-au recăpătat
opera datorită lui Ioan I. Iancu, editorul care a ştiut să facă volume de
poezii, romane, studii, o operă care ar fi rămas în manuscris, închisă în
scoica timpului, departe de viaţă.
 |
| Ioan I.Iancu la Salonul Cărților Hunedoara, cândva |
Poate Eugen
Evu, poate Dumitru Hurubă, poate Paulina Popa, poate Ioan Evu, poate Raul Constantinescu, Constantin
Stancu, ar fi fost altfel, dacă nu ar fi fost editorul care să accepte opera,
care să accepte scriitorul. Vorbind puţin, privind în inima autorului, al
artistului editorul a spus da, acolo unde viaţa a spus nu, dar a dat drumul în
lume la cuvinte în spatele cărora exista o pace nevăzută, dar ştim că toate
cele văzute sunt făcute prin cele nevăzute.
Un
volum publicat a atras, un alt volum, a fost depăşită o experienţă, pentru ca
mesajul să fie purtat mai departe, spre viitor. Totul a pornit din înţelegerea
suferinţei, poetul, artistul este atins de suferinţă, e un fel de boală care se
tratează cu puţină eternitate, cu un pahar cu apă, cu un pumn de nisip pentru
clepsidrele necesare.
Viaţa
poeţilor a fost alta după un volum publicat, o viaţă mai plină, o viaţă în care
puteau să crească şi copaci, direct în picioare, cu rod şi cu soarele în
frunze, fie la Editura „Signata”, fie la „Helicon”. Timişoara a înţeles necesitatea de a planta volume de
poezii în grădina lui Frumosului.
Ioan I.
Iancu a ştiut secretul de a face un
volum, cu răbdare, cu discreţie, a depăşit orgoliile artiştilor, le-a arătat ce
înseamnă să fi aproape de realitate. Aşa poeţii au văzut cum ţineau în palme o
inimă pulsând, volumul propriu de versuri peste care putea să cadă polenuri, la
închidere de vremuri. E o mare bucurie să poţi ţine în palme o inimă, vie, prea
vie şi să priveşti viitorul faţă în faţă, ca–ntr-o iubire. Editorul
ESTE acolo, dar acum ne gândim că a fost acolo, cumva mai este în a fi…
Critica
şi istoria literară nu vor putea trece uşor de munca nevăzută a lui Ioan I.
Iancu, editorul care a făcut mai mult decât
instituţiile statului, care s-au rătăcit în erorile proprii, iar lumea
nevăzută a poeţilor ştie adevărul.
Atât a
făcut editorul, a privit la inima artistului, restul a venit de la sine...
Constantin
Stancu
