CÂNTECELE BABILONULUI,
DE LA CLONĂ LA OMUL SALVAT…
Babilonul este locul exilului, locul unde fiinţa este
dusă departe de locul sfânt în care a fost sădită, ruptă de sursa energetică a
pământului cu iarbă verde şi cu rouă pe cuvinte. Babilonul va pieri cândva, ca
semn a dreptăţii lui Dumnezeu. Semnul legării de lumi străine rămâne Babilonul.
Presiunea pusă de cetatea străină este imensă. Cel aflat în Babilon va trebui
să lucreze pentru stăpânul străin, visând la libertate, la cetatea în care s-a
născut. E o lege a istoriei, e dreptate divină, e necesitate pentru ca mintea
fiinţei aflată în Babilon să primească revelaţia, mesajul aşteptat. Dorul după
libertate şi locul sfânt care le-a generat a făcut să apară arta şi marile
opere din orice domeniu.
Ştiinţa vieţii este ştiinţa de a
te elibera de Babilon.
În cartea sa, intitulată simplu,
babilon[1], Ioan
Barb îşi păstrează echilibru interior pentru a ne scrie câte ceva din Babilonul
său interior. Desigur că exilul la poet este unul în fiinţa sa, în cetatea sa, în
lumea în care trăieşte zilnic. Poezia este epistola, una singură, scrisă cu
mânie, pasiune şi revoltă, dar care îl leagă de lumea nevăzută a cetăţii sfinte
din care a fost smuls. E singura punte nevăzută peste lumi. Ioan Barb se
întoarce la poemele sale cu bucurie, cu bucuria de a se regăsi şi cu bucuria de
a primi certitudini. Cuvintele îi permit să aibă certitudini, în rest, poetul
rezistă...
Volumul este încărcat de un
mesaj greu, cu accent negativ, e un ţipăt ciudat, aruncat în lume prin şoapte,
lumina libertăţii este dincolo de orizontul poemelor, dar este… Nu-ul lui Barb
este o afirmaţie indirectă.
În ultimii doi ani poetul a fost
prezent insistent în peisajul literar prin volume interesante, acum îşi strigă
of-ul, îşi cântă doina refuzului, se aventurează în propria captivitate flămând
pentru a redescoperi sensul spre ţara sa…
Temele, ideile, gândurile devin
baroce, lumea se complică, aerul este încărcat de simboluri: clona necesară,
lipsa tandreţei, luna neagră a tăcerii, oceanul singurătăţii, somnul greu al
omului trudit de patimi, misterul din trenul de noapte, semne pe carapace, noaptea
mângâietoare, lumile paralele care creează destinul, pierderea identităţii,
fără Dumnezeu, fără origine, groapa comună, amintiri din cuşca leului, ultima
vamă, dispariţia valorilor umane, cerul deschis, Ierusalimul, locul de unde a fost frânt eroul, armura de criză…
Putem descoperi în poeme teme de
actualitate, simboluri creştine, idealuri intelectuale, suferinţa ca partener
în cetate, refugiul în vers şi gând… Într-un fel poetul certifică maturitatea
sa prin luciditate, în altul, se eschivează de călătoria spirituală necesară,
dar tânjeşte după ea, este flămând după lumină şi după stabilitate, iubirea
pare undeva în cămările nopţii… Dar omul nu disperă, din contră, poemul îl
eliberează şi permite să vadă luminile Cetăţii
lui Dumnezeu…
„soarele negru clipeşte în
noi/cărări în deşert ne proiectează/pe feţele arse drumul robiei/ din Babilon
şi Damasc/ară prin gânduri cuvintele părinţilor/intraţi în odihnă sub pietre străine/”
- Ierusalim,
Ierusalim.
Poetul preia simbolurile
credincioşilor, Ierusalimul ca cetate sfântă, proiectând în cer cealaltă
cetate, mai curată, mai reală, mai înaltă…
„pentru cetatea aceasta vom
îndura frigul/şi temniţa toamnei/noapte de noapte sub porţile dărâmate/şi nu
vom avea odihnă/până nu va fi împrejmuită cu ziduri/zidiţi cu piatră fiecare
fereastră/inimile noastre de nazirei vor lumina prin pustie/ - Ierusalim, Ierusalim.
În poem răzbat ecouri din
psalmi, din scrierile profeţilor, textul vechi al cărţii devine actual pentru
cel aflat în exil, în trupul său, în cetatea sa, în lumea sa, Scriptura conţine cheia spre altă lume…
Volumul începe cu un poem ciudat
pentru un poet care tânjeşte după viaţă: clona.
Ideea concluzivă este: clonele nu au
viitor sau trecut. E revelaţia la zi, ţipătul după viaţa adevărată…, dar
cine să o poată oferi clonelor?
Cântecul care eliberează
sufletul se topeşte în sunete fără ecou, chitaristul (de fapt cel care cântă la
harpă, precum David, împăratul lui Israel) îşi pierde vechea artă:
„el tânjea după ploaie/frunzele
dormeau în somn/înfloreau copacii/ploaia alunga cerul sub streaşina
cuvintelor/fiecare inimă se făcuse mare/cât o planetă/se topea/picura/pic pic
pic/”
Imaginile din poeme au ceva
straniu, străin, în Babilon lucrurile arată altfel: pe cerul alb începe un
film, în ochi îşi făceau cuib două lumini, deschideam cu stoicism venele
gândurilor, viaţa fără efecte speciale, din rochia ta picură în boabe mici
întunericul, cuvintele înmugureau pe limbă, în curând vom trece unii prin
alţii, tăria unei iluzii, se plagiază mirosul glonţului, mă înşurubez în
necunoscut, orice cotlon din viaţă este o grădină înflorită, se auzeau sirenele
urcând goale în pieţe, botezul din lacrimă…
Apogeul exilului este exprimat într-un
poem dens, cutremurător şi real: fără
origine şi fără Dumnezeu.
„de
aceea nu a vrut nici un trup
să mă îndure nouă luni în interiorul său
aş fi răcnit speriat ca într-o peşteră
blocată de apele subterane pluviale
am
cerut să fiu eutanasiat înainte de naştere”
Totuşi Ioan Barb îşi
mărturiseşte viziunea, e una de creştin care acceptă teroarea exilului ca pe un
motiv de evadare spre cetatea din vis, chiar dacă drumul trece prin deşert…
„priveau
steaua printre stânci
într-un
cuibar cu ouă de aur
vedea
răsărind
soarele
nopţii în câmpie
întunericul
s-a tras înapoi
cu
apele Iordanului
prin
fereastra deschisă
printre
două lumi
cobora
din Cuvânt
Dumnezeu”
- Betleem
Ultimele versete stau sub
imperiul unei revelaţii personale autentice, în acord cu revelaţia universală,
armonia de la nivelul personal se pliază pe armonia de sus, astfel împăcarea
exilatului cu soluţia eliberării este definitorie şi dominată…
Babilonul şi-a pierdut astfel
puterea…
Evadarea se petrece datorită
puterii spirituale pe care exilatul o primeşte tainic, este puterea divină
evidentă, necesară, cea care purifica inimile: „aşa îmi albeşti Tu viaţa/din
gândurile negre/se leagănă în spânzurători cusute în inimă/şi mă îngrozesc//dar
Tu ai durat acolo o vâltoare/din miezul de andezit şi de onix/pentru botezul
din lacrimă/al cuvintelor/pregătite de rugăciune”… - Iordanul interior
Poetul rămâne fidel stilului
său, versurile se leagă prin idee, prin stare, curg simplu, fără reguli
importante de punctuaţie, poemul pulsează, normele împiedică discursul, din
acest motiv se simte o libertate a exprimării evidentă, deşi în background
autorul a lucrat pe text pentru a-l şlefui, pentru a-l feri de erori şi
stângăcii, atent la mesaj şi sabat interior. Pasiunea pentru scris tinde să
devină obişnuinţă zilnică, iar şlefuirea mai atentă pentru ca faţa poemului să
se facă de marmură, cuvintele formând o structură destul de solidă. Maturizarea
s-a produs brusc la Ioan Barb, poezia îl ţine captiv şi îl îmbată de
semnificaţii… Este şi un spirit creştin autentic care nu se mai formalizează,
canonul universal este schimbat pe canonul personal armonizat cu textul vechi
al Scripturii, pentru a da consistenţă zicerilor sale şi credibilitate, dar
principiile rămân valabile…
În prefaţa la carte, Cornel
Ungureanu notează: „Mi-e greu să scriu despre poezia domnului Ioan Barb fără a
pune accentul pe ideea de construcţie culturală în zonele absente din orice
geografie a literaturii. Sau care lipsesc, dintr-un motiv sau altul, din
obişnuitele istorii. Primul impuls al poetului (care trăieşte visul de a
realiza, aici, un Centru) este de a marca absenţele, locul gol, lipsa oricărui
impuls.” – Poezia unui homo aedificator.
Pentru a pătrunde esenţa poeziei
scrise de Barb trebuie să cunoşti marile istorii ale credinţei, istoria Bibliei, el nu ezită să apeleze la
temele solide ale lumii, la cele general acceptate, dar o face în stil personal,
de poet exilat în opera proprie, ţinut captiv de existenţa zilnică între libertate
şi necesitatea de a rezista între fălcile existenţei.
Spre deosebire de alte volume
ale sale, de data aceasta poetul pune accentul pe starea spirituală, îşi
concepe poemele din elemente spirituale, realitatea s-a retras în alte zone,
abia perceptibile, elementele ei sunt sugerate, greul zilei s-a topit în
metafore, dar în spatele lor lumea se mişcă şi zguduie zidurile Babilonului… Călătoria
între Ierusalim şi Babilon dus-întors este una spirituală şi interesantă,
poetul o reface prin poezia sa, ca un dar pentru cititor, pe care îl şi
provoacă la autocunoaştere şi la cunoaşterea istoriei umanităţii, căci fără
credinţă lumea este săracă.
„tot
aşa sunt şi eu Doamne
nu
Te-am văzut niciodată
dar
căldura Ta îmi înviorează gândurile
de
atâtea ori mă cutremur
când
lumea răcneşte la mine
prin
gura leului
genunchii
tremură slăbiţi
mersul
devine stângaci
dar
simt cum se încălzeşte viaţa
în
palmele Tale
în
jur roteşti liniştea
prin
inelul unei planete
dragoste
în interior
îmi
ancorează centrul de greutate
într-un
nou răsărit”- începuturile slabe
Trăind în oraşul Călan, Ioan
Barb este şi artizanul unei reviste literare interesante în care a pus pasiune
şi talent: „Algoritm literar”. El încearcă să focalizeze prin artă marea artă
de a rezista, într-o lume dificilă, prin frumos, preluând un mod de a face o
bună cultură pentru zonă, specific acestei perioade la români, care în felul
acesta îşi consolidează amprenta spirituală într-o Europă în căutarea propriei
identităţi. Demersul său reprezintă şi un efort personal material alături de
Silviu Guga şi alţi scriitori pasionaţi după adevăr, în provincia cuvintelor
evadate…
Constantin Stancu
[1] Ioan Barb, babilon, Editura „Brumar”, Timişoara,
2011. Colecţia poeţi români contemporani, cu o prefaţă de Cornel Ungureanu.
Foto: Ioan Evu (scrie), Ioan Barb duce în spate mesajul, Constantin Stancu zâmbește spre Etemenanki
