Notă asupra ediției
Citind poezia
lui Eugen Dorcescu, parcurgând exegeza şi
cunoscând
îndeaproape Omul, am realizat că mă aflu în faţa
unui Poet
metafizic, pentru care „Nimic nu e aicea! Totu-i
peste...” – înţelegându-se
prin „tot” substanţa şi sensul,
inaccesibile
cunoaşterii pe orizontală. „Totu-i peste”, adică
dincolo de
aparenţe, într-un univers plămădit din imanenţe
şi transcendenţe,
seducător, dar şi apăsător, prin misteru-i
infinit. Căutând,
pe cale intuitivă, dar şi livrescă, esenţa
acestui mister
abisal, Eugen Dorcescu îşi struneşte instinctul
artistic după
reperele deduse din studiul sistematic al
Bibliei,
„Carte a cărţilor”, purtătoare a Cuvântului lui
Dumnezeu.
Creştinismul şi
religiile orientale converg în ideea că adevărul
ultim este de
natură spirituală, deschizând orizonturi
nebănuite
pentru a facilita întrezărirea, dar şi ocultarea lui.
Exprimându-se
fie din perspectiva asocierii marilor elanuri
spirituale, fie
într-un context de apartenenţă la creştinism,
Eugen Dorcescu
creează într-o lume în care Dumnezeu
există, este
ubicuu, atotputernic şi etern. Cu asemenea
convingeri, îşi
pune în lucrare darul de har, scriind prin
raportare
permanentă la Marele Creator şi la acel illo
tempore
al Creaţiei. De altfel, nu numai antologia, sugestiv
intitulată, în
acest sens, Sub cerul Genezei, nu doar
întreaga
lirică
dorcesciană, ci Poetul însuşi, vorbind cu naturaleţe
despre diferenţă
şi universalitate, vizează, mai subtil sau
mai tranşant,
evidenţierea rolului transcendenţei şi al
omniprezenţei
Divinului în săvârşirea actului artistic
original, deci
individualizator, dar şi a marii arte, în general.
Prezenta
antologie conţine 70 de poeme, ilustrând, cu
precădere, modul
cum Poetul abordează metafizic viaţa şi
creaţia,
interesat de ceea ce au ele superior, propulsor, apt
să susţină
verticala axiologică. Trăirea sa mistică survine
datorită unei
cunoaşteri adânci – şi mereu aprofundate – a
Sfintelor
Scripturi, iar finalităţile creative sunt, concomitent,
spirituale şi
estetice.
În selectarea
poemelor n-am întâmpinat nicio dificultate,
dată fiind
omogenitatea semiotică şi valorică a operei
dorcesciene,
bazată pe principiul guvernării Spiritului
Absolut asupra
tuturor datelor existenţei. Antologia, care se
compune, de
fapt, din 91 de texte lirice (întrucât Hallelu Yah
are 8 părţi,
iar Sub cerul Genezei, poemul-axă, 15), cuprinde
poeme solemne,
care aduc în dezbatere, în lumina divină,
temele existenţiale
ce l-au preocupat pe Eugen Dorcescu în
ultimele patru
decenii de creaţie. Am început selecţia de la
volumul Desen
în galben (1978) şi am consultat, în scopul
prezentei
antologări, toate volumele apărute de atunci,
până la Elegiile
de la Carani, cel publicat anul acesta. Numai
şase texte
dintre cele alese nu fac parte şi din antologia
Nirvana.
Cea mai frumoasă poezie (2015). Prologul şi epilogul
actualei colecţii
aparţin şi antologiei Biblice (2003),
reprezentând
texte
originale, pe care Poetul le-a conceput pentru
a încadra stihuirile
psalmilor, pildelor, Ecclesiastului şi
Rugăciunii
regelui
Manase. De aceea, am decis ca ele să îndeplinească
aceeaşi funcţie
de încadrare şi pentru creaţia originală
pe teme
similare celor expuse în Biblice.
Poezia În clopot
de-ntuneric...
a fost extrasă din ciclul Pontica,
aparţinând
volumului Desen
în galben (1978), iar poemele Triada,
În faţa
casei...
şi Ioanitul au
fost preluate din cel mai recent volum
de versuri al
lui Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani (2017).
În cazul
celorlaltor poeme, noutatea faţă de modul cum
sunt prezentate
în volume, sau în antologia din 2015,
constă în
faptul că aici toate piesele sunt intitulate, având
deci statutul
unor poeme de sine-stătătoare. În variantele
anterioare,
aceste texte erau, în general, numerotate, constituind
părţi ale unor
poeme ample (cum este cel intitulat
chiar Elegiile
de la Carani, din volumul omonim, 2017),
uneori
echivalente cu un volum (Elegii – 2003, Moartea
tatălui
– 2005, Drumul spre Tenerife – 2009,
Elegiile de la Bad
Hofgastein
– 2010, Nirvana – 2014).
Cele mai multe titluri
reprezintă
fragmente din poeme şi, de aceea, sunt însoţite
de puncte de
suspensie, aşa cum prevăd normele de
punctuaţie în
vigoare. De exemplu, titlurile coincid cu
primul vers (În
clopot de-ntuneric..., Aici
punem punct..., Casa
mea
e o insulă pustie..., În
sufletu-mi nocturn şi luminos...,
Venim,
Doamne, venim... etc.) sau cu secvenţa iniţială
din
acesta (Sătul
de cărţi..., Copacii înfloriţi..., Pe-alee-n faţa
mea...,
Degetul lui Dumnezeu..., Din când în când..., Începe-o zi
frumoasă...
etc.) ori sunt alcătuite din primele versuri ale
unor poeme (Într-o
încăpere slab luminată..., Cum
umbli tu
prin
văile acele?...). Mai rar, titlul este identic cu ultimele
versuri (Tatăl,
Fiul şi Mama) sau cu versul final al poemului
(Numai
Tatăl nu este..., Pe
a razelor targă...), ori cu prima
(Numai
Duhul...) sau cu ultima secvenţă din versul final (O
zi...,
Profilul acela...). Atunci când poemele selectate
aveau
titluri în Nirvana.
Cea mai frumoasă poezie (2015),
am
păstrat în
această antologie titlurile stabilite atunci (Psalm,
Hallelu
Yah, El hombre de cenizas, Ecclesiast, Sub cerul Genezei,
Duminica
Tomii, Absenţa, Heiligenblut), respectiv subtitlul
Adam,
dat epilogului din volumul Elegiile de la Bad
Hofgastein
(2010). Aşa se explică faptul că anumite titluri,
corespunzătoare
unor poezii din volumul Drumul spre
Tenerife
(2009), sunt scrise şi aici cu iniţială minusculă
(cântec
de călătorie, cântec miezonoptic), pentru a respecta
modernitatea
redactării lor iniţiale. Din acelaşi motiv, al
fidelităţii faţă
de titlurile originare, cu care s-au şi impus în
istoria literară
unele poeme, am introdus textele Triada şi
Ioanitul,
cu titlurile din volumul sursă, Elegiile
de la Carani.
În alte câteva
situaţii, am propus titluri care se degajau
proeminent din
mesajul poetic, obţinând, pentru aceasta,
consimţământul autorului
(Acela care e..., Obrazul
Miriamei...,
Olar divin..., Acvila duhului..., Tălpile munţilor...,
Fiinţa,
Tenerife..., Pe Wasserfallgasse..., Mama şi Mama etc.).
Poemele reunite
în antologia Sub cerul Genezei au forţa şi
măreţia unor
psalmi, strecuraţi de Poet în volumele
publicate
înainte de 1989, distribuiţi apoi, în număr mai
mare, în poziţii-cheie,
în volumele apărute după Revoluţie,
în epoca în
care Eugen Dorcescu şi-a scris cărţile „Paradisului
său lăuntric”.
Aceste poezii se pun reciproc în relief şi
oglindesc,
laolaltă, un parcurs de excepţie, acoperind patru
decenii de viaţă
şi de creaţie, în spiritul valorilor creştine.
Aşa cum se
poate lesne observa, Eugen Dorcescu nu tratează
cu ostentaţie
teme biblice şi nici nu îşi caută neapărat
surse de
inspiraţie în textul biblic. Referinţele directe sau
aluziile la
Divinitate, la biserică, la personaje şi simboluri
creştine,
citatele sau parafrazările unor enunţuri fundamentale
din Sfintele
Scripturi, relatarea participărilor la
slujbe şi
ritualuri ortodoxe reflectă, cu prisosinţă, adevărul
că Poetul timişorean
şi-a deschis fiinţa pentru Cuvântul lui
Dumnezeu, a trăit
cu convingere, cu dragoste şi cu rafinament
artistic în
lumea destinată lui, vegheată în
permanenţă de „Cel
Sfânt”. L-a slujit în poezie, făcându-şi,
astfel, datoria
faţă de „Acela care e...”, cu onoarea cu care
bătrânul
cavaler ioanit şi-a dat viaţa, pentru „Împăratul”
său şi al
tuturor, pe câmpul de luptă. Poetul este una cu
Ioanitul. De
aceea, „pune jos condeiul laic”, înaintând pe
calea
prorocirii, în lumea aceasta şi în cea care îi va urma.
„Totu-i peste!”
Tema
poeziei lui Eugen Dorcescu nu este religia, ci Ființa.
Mirela-Ioana
Borchin
Timișoara, 28 august 2017.