vineri, 15 septembrie 2017

Eugen Dorcescu: Sub cerul Genezei, versuri, Ed. Mirton, 2017. Notă asupra ediției de Mirela-Ioana Borchin: „Prezenta antologie conţine 70 de poeme, ilustrând, cu precădere, modul cum Poetul abordează metafizic viaţa şi creaţia, interesat de ceea ce au ele superior, propulsor, apt să susţină verticala axiologică. Trăirea sa mistică survine datorită unei cunoaşteri adânci – şi mereu aprofundate – a Sfintelor Scripturi, iar finalităţile creative sunt, concomitent, spirituale şi estetice”



Notă asupra ediției





Citind poezia lui Eugen Dorcescu, parcurgând exegeza şi

cunoscând îndeaproape Omul, am realizat că mă aflu în faţa

unui Poet metafizic, pentru care „Nimic nu e aicea! Totu-i

peste...” – înţelegându-se prin „tot” substanţa şi sensul,

inaccesibile cunoaşterii pe orizontală. „Totu-i peste”, adică

dincolo de aparenţe, într-un univers plămădit din imanenţe

şi transcendenţe, seducător, dar şi apăsător, prin misteru-i

infinit. Căutând, pe cale intuitivă, dar şi livrescă, esenţa

acestui mister abisal, Eugen Dorcescu îşi struneşte instinctul

artistic după reperele deduse din studiul sistematic al

Bibliei, „Carte a cărţilor”, purtătoare a Cuvântului lui

Dumnezeu.

Creştinismul şi religiile orientale converg în ideea că adevărul

ultim este de natură spirituală, deschizând orizonturi

nebănuite pentru a facilita întrezărirea, dar şi ocultarea lui.

Exprimându-se fie din perspectiva asocierii marilor elanuri

spirituale, fie într-un context de apartenenţă la creştinism,

Eugen Dorcescu creează într-o lume în care Dumnezeu

există, este ubicuu, atotputernic şi etern. Cu asemenea

convingeri, îşi pune în lucrare darul de har, scriind prin

raportare permanentă la Marele Creator şi la acel illo

tempore al Creaţiei. De altfel, nu numai antologia, sugestiv

intitulată, în acest sens, Sub cerul Genezei, nu doar întreaga

lirică dorcesciană, ci Poetul însuşi, vorbind cu naturaleţe

despre diferenţă şi universalitate, vizează, mai subtil sau

mai tranşant, evidenţierea rolului transcendenţei şi al

omniprezenţei Divinului în săvârşirea actului artistic

original, deci individualizator, dar şi a marii arte, în general.

Prezenta antologie conţine 70 de poeme, ilustrând, cu

precădere, modul cum Poetul abordează metafizic viaţa şi

creaţia, interesat de ceea ce au ele superior, propulsor, apt

să susţină verticala axiologică. Trăirea sa mistică survine

datorită unei cunoaşteri adânci – şi mereu aprofundate – a

Sfintelor Scripturi, iar finalităţile creative sunt, concomitent,

spirituale şi estetice.

În selectarea poemelor n-am întâmpinat nicio dificultate,

dată fiind omogenitatea semiotică şi valorică a operei

dorcesciene, bazată pe principiul guvernării Spiritului

Absolut asupra tuturor datelor existenţei. Antologia, care se

compune, de fapt, din 91 de texte lirice (întrucât Hallelu Yah

are 8 părţi, iar Sub cerul Genezei, poemul-axă, 15), cuprinde

poeme solemne, care aduc în dezbatere, în lumina divină,

temele existenţiale ce l-au preocupat pe Eugen Dorcescu în

ultimele patru decenii de creaţie. Am început selecţia de la

volumul Desen în galben (1978) şi am consultat, în scopul

prezentei antologări, toate volumele apărute de atunci,

până la Elegiile de la Carani, cel publicat anul acesta. Numai

şase texte dintre cele alese nu fac parte şi din antologia

Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015). Prologul şi epilogul

actualei colecţii aparţin şi antologiei Biblice (2003), reprezentând

texte originale, pe care Poetul le-a conceput pentru

a încadra stihuirile psalmilor, pildelor, Ecclesiastului şi Rugăciunii

regelui Manase. De aceea, am decis ca ele să îndeplinească

aceeaşi funcţie de încadrare şi pentru creaţia originală

pe teme similare celor expuse în Biblice. Poezia În clopot

de-ntuneric... a fost extrasă din ciclul Pontica, aparţinând

volumului Desen în galben (1978), iar poemele Triada, În faţa

casei... şi Ioanitul au fost preluate din cel mai recent volum

de versuri al lui Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani (2017).

În cazul celorlaltor poeme, noutatea faţă de modul cum

sunt prezentate în volume, sau în antologia din 2015,

constă în faptul că aici toate piesele sunt intitulate, având

deci statutul unor poeme de sine-stătătoare. În variantele

anterioare, aceste texte erau, în general, numerotate, constituind

părţi ale unor poeme ample (cum este cel intitulat

chiar Elegiile de la Carani, din volumul omonim, 2017),

uneori echivalente cu un volum (Elegii – 2003, Moartea

tatălui – 2005, Drumul spre Tenerife – 2009, Elegiile de la Bad

Hofgastein – 2010, Nirvana – 2014). Cele mai multe titluri

reprezintă fragmente din poeme şi, de aceea, sunt însoţite

de puncte de suspensie, aşa cum prevăd normele de

punctuaţie în vigoare. De exemplu, titlurile coincid cu

primul vers (În clopot de-ntuneric..., Aici punem punct..., Casa

mea e o insulă pustie..., În sufletu-mi nocturn şi luminos...,

Venim, Doamne, venim... etc.) sau cu secvenţa iniţială din

acesta (Sătul de cărţi..., Copacii înfloriţi..., Pe-alee-n faţa

mea..., Degetul lui Dumnezeu..., Din când în când..., Începe-o zi

frumoasă... etc.) ori sunt alcătuite din primele versuri ale

unor poeme (Într-o încăpere slab luminată..., Cum umbli tu

prin văile acele?...). Mai rar, titlul este identic cu ultimele

versuri (Tatăl, Fiul şi Mama) sau cu versul final al poemului

(Numai Tatăl nu este..., Pe a razelor targă...), ori cu prima

(Numai Duhul...) sau cu ultima secvenţă din versul final (O

zi..., Profilul acela...). Atunci când poemele selectate aveau

titluri în Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015), am

păstrat în această antologie titlurile stabilite atunci (Psalm,

Hallelu Yah, El hombre de cenizas, Ecclesiast, Sub cerul Genezei,

Duminica Tomii, Absenţa, Heiligenblut), respectiv subtitlul

Adam, dat epilogului din volumul Elegiile de la Bad

Hofgastein (2010). Aşa se explică faptul că anumite titluri,

corespunzătoare unor poezii din volumul Drumul spre

Tenerife (2009), sunt scrise şi aici cu iniţială minusculă

(cântec de călătorie, cântec miezonoptic), pentru a respecta

modernitatea redactării lor iniţiale. Din acelaşi motiv, al

fidelităţii faţă de titlurile originare, cu care s-au şi impus în

istoria literară unele poeme, am introdus textele Triada şi

Ioanitul, cu titlurile din volumul sursă, Elegiile de la Carani.

În alte câteva situaţii, am propus titluri care se degajau

proeminent din mesajul poetic, obţinând, pentru aceasta,

consimţământul autorului (Acela care e..., Obrazul

Miriamei..., Olar divin..., Acvila duhului..., Tălpile munţilor...,

Fiinţa, Tenerife..., Pe Wasserfallgasse..., Mama şi Mama etc.).

Poemele reunite în antologia Sub cerul Genezei au forţa şi

măreţia unor psalmi, strecuraţi de Poet în volumele

publicate înainte de 1989, distribuiţi apoi, în număr mai

mare, în poziţii-cheie, în volumele apărute după Revoluţie,

în epoca în care Eugen Dorcescu şi-a scris cărţile „Paradisului

său lăuntric”. Aceste poezii se pun reciproc în relief şi

oglindesc, laolaltă, un parcurs de excepţie, acoperind patru

decenii de viaţă şi de creaţie, în spiritul valorilor creştine.

Aşa cum se poate lesne observa, Eugen Dorcescu nu tratează

cu ostentaţie teme biblice şi nici nu îşi caută neapărat

surse de inspiraţie în textul biblic. Referinţele directe sau

aluziile la Divinitate, la biserică, la personaje şi simboluri

creştine, citatele sau parafrazările unor enunţuri fundamentale

din Sfintele Scripturi, relatarea participărilor la

slujbe şi ritualuri ortodoxe reflectă, cu prisosinţă, adevărul

că Poetul timişorean şi-a deschis fiinţa pentru Cuvântul lui

Dumnezeu, a trăit cu convingere, cu dragoste şi cu rafinament

artistic în lumea destinată lui, vegheată în

permanenţă de „Cel Sfânt”. L-a slujit în poezie, făcându-şi,

astfel, datoria faţă de „Acela care e...”, cu onoarea cu care

bătrânul cavaler ioanit şi-a dat viaţa, pentru „Împăratul”

său şi al tuturor, pe câmpul de luptă. Poetul este una cu

Ioanitul. De aceea, „pune jos condeiul laic”, înaintând pe

calea prorocirii, în lumea aceasta şi în cea care îi va urma.

„Totu-i peste!”

Tema poeziei lui Eugen Dorcescu nu este religia, ci Ființa.





Mirela-Ioana Borchin



Timișoara, 28 august 2017.