Lărgind puţin orizontul, Eugen Simion, nu
doar completează ideea, ci o încorsetează într-o conjunctură perfect
circumscrisă: „…versurile seamănă, dar
mai mult nu seamănă, cu acelea ale echinoxiştilor. Poemul său oscilează între
solemnităţile limbajului blagian şi digresiunea livrescă, ludicul din poezia
postmodernistă cultivată de ramura muntenească a generaţiei ’80.” (Eugen
Simion, în revista „Literatorul” nr. 50/1992).
În acest fel, dacă mai existau dubii, chestiunea a luat-o binişor spre o
aşezare a sa în matca în care Mircea Petean, direct sau cu subtilitate absolut
fermecător-agreabilă, îşi vede de treabă, treaba unui poet deplin format ca
voce distinsă şi distinctă în poezia contemporană. Spun distinctă, fiindcă puţini, foarte puţini chiar poeţi din generaţia
sa reuşesc performanţa unui lirism în care se întretaie, se suprapun, se
completează şi se reconstruiesc reminiscenţele unor lumi diferite, este
adevărat, dar perfect complementare, molcome şi nostalgice, realiste, dar şi
pragmatice. De fapt, riscând, dar nu
foarte mult, să spunem lucrurilor pe nume: poetul Mircea Petean se află de mai
multă vreme la apogeul creaţiei sale de unde îşi permite, şi o face – trebuie
să recunoaştem – cu pricepere, să modeleze realităţile-materii prime după cum
îi convine sau, luând exemplul… biblic, să reconstruiască lumea după cum îi
convine. Şi o face inteligent! Pe
aceeaşi lungime de undă, criticul Gheorghe Grigurcu, unul dintre cei mai
avizaţi comentatori de poezie contemporani, face o comparaţie
simpatic-interesantă referindu-se la poetul clujean: „Aidoma unui fachir, poetul păşeşte pe cuie şi nu pregetă a-şi străpunge
carnea, păstrând un aer impasibil.” (Gh. Grigurcu, în România literară, nr. 8/2005).
Fără vreo nuanţă de subestimare a
modernismului suind înfloritor spre anii ’80-’90, personal consider că este
firească aşezarea lui Mircea Petean în prima parte a unui clasament cuprinzând
principalele valori ale echinox-optzecismului încăpăţânat să detroneze
respectivul modernism în vederea instalării
postmodernismului. Din păcate(?), până la urmă s-a dovedit, prin fapte,
iar argumentele continuă cu succes, postmodernismul nu a fost şi nu este în
stare să preia din mers şi să continue respectivul proces tehnologic, drept
care, atât echinoxismul, cât şi
optzecismulul, s-au scuturat de asemenea camaraderie rămânând ca puncte zdravene
de reper în istoria literaturii române. Şi, ca să lămurim pe deplin lucrurile,
Mircea Petean, prin valoarea creaţiei sale, cu cele trei aspecte esenţiale:
reflexiv, melancolic şi realist, trebuie să admitem că este unul dintre pilonii
determinanţi ai perioadei istorico-literare, poetice în special. De-aceea,
amintindu-ne de comentariul lui Cornel Regman, perfect pliat pe situaţia
optzecismului după ieşirea lui în lume, că adică lui „Mircea Petean i-a fost impus în anii care au
urmat, ca atâtor altora din generaţia sa, regimul postului negru, ceea ce
pentru poeţi mai ales a însemnat lipsirea de şansa editării manuscriselor.” (citat mai sus, d.h.). Este unul dintre
motivele pentru care noului curent, cu „noutăţile” lui i-au fost blocate
ieşirile în lume cu discreţie, dar şi cu fermitate, atitudine definitorie
cenzurii din vechiul sistem, tocmai pentru că optzecismul apăruse ca un ceva
nou, ceva căruia i s-a aplicat pe loc celebra etichetă-stampilă: să mai vedem!... Astfel, a fost… normală
distanţa dintre apariţia volumului de debut al lui Mircea Petean – Un munte, o zi (1981) şi Cartea de la Jucu Nobil I (1990), pauză
de aproape un deceniu.
Deci, bine-a zis Cornel Regman!
Şi nu pot
încheia acest comentariu fără a înşirui, ca argument imbatabil, cărţile
publicate de Mircea Petean, echinoxist-optzecistul, ca valori indubitabile în
literatura contemporană: Cartea
de la Jucu Nobil I (Ed. Dacia, 1990); S-au produs modificări (Ed. Dacia,
1991); Călător de profesie (Ed.
Albatros, 1992); Zi după zi (Ed. Euphorion,
1993); Lasă-mi, Doamne, zăbava! (Ed.
Echinox, 1995); Dincolo de marginea
marginii (antologie de autor, Ed. Didactica si Pedagogica, 1996); Ocolul lumii in 50 de jocuri creative
(eseu, în colaborare cu Ana Petean, Ed. Dacia, 1996), ediţia a II-a, 2004 şi
ediţia a III-a, 2010; Ploi. Zăpezi.
Felurite (volum de haiku, trilingv – română, franceză, engleză, Ed. Euro
Tami Press, 1998); Cartea întâlnirilor
(în colaborare cu Andreas Wellmann, roman epistolar, Ed. Limes, 1999); Cartea de la Jucu Nobil II (Ed. Paralela
45, 2000); Cartea de la Jucu Nobil I-II-III
(Ed. Limes, 2003); Lovituri de nisip (Ed.
Limes, 2004); Drumul spre Nghe An. Patru
scriitori români descoperă Vietnamul (jurnal de călătorie, în colab. Cu
Mircea Ghiţulescu, Horia Gârbea şi Valeriu Butulescu (Ed. Muzeului Literaturii
Române, Buc. 2004); Poemele Anei (Ed.
Limes, 2007); Câmp minat (Ed. Limes,
2009); Linişte redusă la tăcere/Calme
reduit au silence/Quientess silenced (poeme în stil haiku precedate de
eseul Însemnări despre haiku; versiunea
franceză: Yvonne şi Mircea Goga, Letiţia Ilea; versiunea engleză: Cristina
Tătaru) (Ed. Limes, 2012); Catedrala din
auz (Ed. Limes, 2012), ediţia a II-a, adăugită, 2014; Munţi şi zile, antologie de autor (Ed. Limes, 2012); Nicanor, ultimul om, proză scurtă (Ed. Limes, 2014); La drum!, jurnale de călătorie (Ed. Limes, 2014)…
Cu una sau
două excepţii nu am inclus în lista cu volumele publicate cărţi traduse, sau
apărute în colaborare considerând că, în contextul comentariului de faţă, nu
era necesar şi semnificativ să o fac. Am procedat astfel, deşi cu părere de
rău, însă am avut în vedere că majoritatea traducerilor s-a realizat după
volume deja editate în limba română.
Au scris
despre Mircea Petean şi opera sa, între alţii: Gh. Grigurcu, Mircea Zaciu,
Petru Poantă, Cornel Regman, Traian T. Coşovei, Ion Pop, Irina Petraş, Gheorghe
Perian, Constantin Cubleşan, Cornel Nistea, Constanţa Buzea, Ioan Moldovan,
Aurel Pantea, Ruxandra Cesereanu, Simona Sora, Gheorghe Mocuţa, Dan C.
Mihăilescu, Al. Cistelecan, Nicolae Manolescu, Adrian Dinu Rachieru, Simona
Graţia-Dima, Ovidiu Pecican, Constantin Ciopraga, Iulian Boldea, Horia Gârbea,
Radu Ţuculescu, Ştefan Borbely etc., etc., etc.
Şi, de
reţinut că Mircea Petean este prezent în antologii precum: O mie şi una de poezii româneşti (Ed. DU Style, 1997), şi Antologia poeziei române de la origini până
azi (Ed. Paralela 45, 1998), şi cu poeme traduse în antologiile Young Poets of a New Romania (Forest
Books, London & Boston, 1991), Streiflicht.
Eine Auswahl zeitgenossischer Rumanischer Lyrik (Dyonisos Verlag,
Kas-tellaun. Germania, 1994); traduceri de Christian W. Schenk şi Simone
Reichert Schenk), Gefahrliche
Serpentinen, Rumanische Lyrik der Gegenwart (Druckhaus, Germania, 1997);
traducere în limba germană de Dieter Schlesak), Transylvanian Voices (The Center for Romanian Studies, lasi, 1997).
Apoi: Mircea
Petean colaboreaza cu poezie, proza si articole de opinie la revistele:
„Echinox”, „Tribuna”, „Steaua”, „Apostrof”, „Familia”, „România literara”, „Viaţa
Românească”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Euphorion” ş.a.
După acest
periplu, ne vine lesne să vorbim despre echinox-optzecistul Mircea Petean ca
despre o personalitate distinctă în peisajul literar contemporan. Creaţia sa,
de fapt, întreaga sa operă – fără să conteze
genul literar abordat – nu doar ne permite afirmaţia că avem de-a face cu unul
dintre autorii cei mai reprezentativi ai generaţiei sale, ai optzecismului şi postdecembrismului
în sensul bun şi pozitiv al ideii şi ai lirismului contemporan, în special, ci
ne şi obligă.
Dumitru Hurubă
