Ion
Pachia-Tatomirescu are curajul să ne propună o vizitare a literaturii române
dintr-o altă perspectivă decât cea uzitată de cronicarii vremurilor, dându-se
înapoi, în moarte, pentru a avea perspectivă şi viziune. Poet, scriitor incomod
şi cu multă imaginaţie, mereu ancorat în valul din partea dreaptă a corăbiei cu
scribi, lasă pentru distinsul receptor, o istorie dinamică a literaturii române*.
E pentru viitor, prezentul, prin oamenii săi, e preocupat cu altceva... Autorul
valah a muncit mult la această carte, monumentală în felul ei, destinată
profesioniştilor, iubitorilor de literatură, scriitorilor preocupaţi de
fenomen, pasionaţilor de artă, distinsului receptor (cum îl numeşte pe
cititor), erudiţilor. Volumele pot foarte bine să stea la dispoziţia
istoricului serios, de serviciu, pentru a înţelege ce se poate petrece cu
poporul român aşezat în Valahia cea pusă sub curcubeu. Operele scriitorilor
reflectă viaţa oamenilor, datele sunt pertinente, stările profunde. Acolo unde
nu ajunge sociologul, psihologul, magistratul, preotul şi funcţionarul public,
ajunge scriitorul, face semne cu mâna şi zice: am fost şi noi aici, am învins!
Ion Pachia-Tatomirescu
priveşte fenomenul în dinamica lui, ceva viu, împins de vânturile istoriei, în
echilibru cu lumea, cu Dumnezeu şi cu artistul ca personaj de excepţie în
faptele românilor. Volumele au un index în care sunt prezentaţi scriitorii,
artiştii români şi străini, cei dinamici prin opere, cei care au influenţat
opere, cei care au aclamat învingătorul şi care au plâns pe umerii învinsului.
Lista e lungă, semn că istoricul a dat atenţie fiecărui scriitor care a ieşit
în perimetrul literaturii, care a avut ceva de zis. Responsabilitatea autorului
este cu atât mai mare cu cât a redactat monografia imensă într-un stil academic
ireproşabil, răspunzând astfel unor întrebări care se pun în dosul draperiilor:
literatura este importantă!
Probabil că
istoria aceasta va isca multe discuţii, poate va fi lăsată abandonată de
specialişti, tăcerea fiind forma perfectă de a omorî ceva viu şi real. Sau
poate nu va fi aşa, dar viitorul va avea alte reguli, interesele personale,
spiritul de echipă, limitele acceptate prin cutumă, proiectele editurilor,
criticii cu detentă, istoricii prinşi între mandibulele istoriei recente, vor
trece, va fi nevoie de armonie şi echilibru într-o Europă a europenilor, de o
Românie puternică inclusiv cultural. Cultura va face diferenţele. Literatura va
demonstra ceea ce este de demonstrat, viitorul va fi altfel, platforma de beton
armat se va schimba cu spinarea peştelui cel mare care l-a înghiţit pe Iona şi
peisajul va fi altul.
Spre
deosebire de istoria literară „oficială“, distinsul receptor va înţelege de ce,
Ion Pachia-Tatomirescu a deschis orizontul de analiză, a stabilit câteva
direcţii, a depăşit limitele şi s-a pliat pe unda albastră a timpului.
Deschizând frontierele, viitorul va arăta altfel.
Ion
Pachia-Tatomirescu porneşte de la o viziune a unui curent necesar în
modernitate: paradoxismul, reacţie la paradoxurile sociale de tot
felul, reacţie la limite puse şi autoimpuse în istorie. Cad şabloanele, cad
măştile. Sunt paradoxuri esenţiale pentru umanitate, ele vin din necesitatea
rezolvării problemelor de fiecare zi. Miturile sunt dinamitate, afectează
istoria literară oficială şi dinamizează artistul. Istoricul a avut tactul de a
face diferenţa dintre semnificant şi semnificat, a redus tensiunile, cuvântul a
fost pus la locul lui în codul genetic al literaturii. Limitele au dus la
necuvânt, la antimaterie, la starea nedefinită a operei literare în câmpul
gravitaţional al creaţiei în mişcarea de din naştere.
Depăşirea limitelor a declanşat o nouă geografie literară, necesară în evoluţia
istorică, universalitatea se întrepătrunde cu valorile „republicii“ valahe.
Logosul ridică nivelul de maturitate al operei scrise şi citite, prinsă pe
orice fel de suport, fie hârtie, fie electronic. Limba maternă ne duce
în patria noastră de logos, nu de vorbe. Scriitor şi el, Ion Pachia-Tatomirescu
pune în evidenţă sfera de cunoaştere poetică şi de cunoaştere artistică:
universul, cu macrocosmos şi microcosmos; este aria de desfăşurare a
personajului literar cu frac şi papion, având în mâna dreaptă un şoim
sugrumat. Abordarea se face în limitele fără de limite, literatura de
la origini până la data scrierii istoriei, stilurile se întrepătrund şi se
completează. Tangajul între versul liber şi poezia cu formă fixă se rezolvă
prin întoarcerea la esenţe, dinamica este întru catharsis.
Cunoaşterea metaforică se dezlănţuie sub impulsul cunoaşterii ştiinţifice.
Opera de artă este expresia unui orgasm abisal al materiei înflorite
din cuvinte. Sunt doar câteva direcţii abordate, analizate, cenzurate la modul
sublim, şi turnate în texte pentru generaţiile care vin şi cele care mai
acceptă paradoxul literar ca expiere şi energie specială.
Au mai rămas
platouri literare neanalizate de Ion Pachia-Tatomirescu, demersul ar fi trebuit
să fie realizat de un colectiv, dacă ar fi existat un interes serios.
Istoricul, însă, şi-a făcut datoria, a depăşit marginea de aur a literaturii
prin resurse proprii. Probabil, cartea va fi premiată şi dacă nu – un
zâmbet auriu dintr-un aprilie luminos! În aprilie sărbătorim
Învierea...
Mai putem
indica spre bucuria cu energia radiantă din cuvânt, spre graţioase ninsori,
limbajul piramidelor sub fulgere albastre, rugăciunea poetului pentru
înflorirea livezii, spre azurul seminţei, spre Golgota scribului, enigmele
regatului ascuns, universul dintr-un vers, labirintul cosmic, înfloritorul praf
galactic, fereastra înaltă a poeziei sau timpul din ramă, de la galaxia de
uraniu la rugăciuni, cuvintele înflorind.
Paradoxul îl putem defini drept fenomen unic
şi divin prin care viitorul determină trecutul, modelând prezentul, după cum ne
relevă profeţii (mari şi mici) de multă vreme.
Ion
Pachia-Tatomirescu afirmă: profesionistul este în arenă şi profanul face jocul
şi arbitrează. Am putea reţine de la poetul şi istoricul literar: „Sintagma –
des vehiculată – poezie tânără atrage după sine şi cea de poezie
bătrână; ori poezia este starea de aur a Spiritului / Logosului, este
stratul de ozon protector al planetei-suflet împotriva radiaţiilor ucigaşe; ori
ozon tânăr, ozon bătrân nu există. Nu există decât Poezie“ (vol.
II, p. 528 sq.).
Ion
Pachia-Tatomirescu a răspuns la multe întrebări în cartea sa, direct sau
indirect, cu tact sau abrupt, la final ne va ridica spre salut o mână cu şapte
degete ca şi cea din Autoportret cu şapte degete, de Chagall,
(cf. vol. II, p. 523).
Iunie, 2015
Constantin
STANCU
________________________
*Ion
Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine,
vol. I, II, III (Timişoara, Waldpress, I / 2014, II – III / 2015).