Linia de
sosire
Ajuns la
linia de sosire a poemelor sale, Geo Galetaru, harnic, atent şi bucuros, ne
propune volumul de versuri intitulat chiar Linia
de sosire*,apărut la Editura TIM, Reşiţa, 2016. Cartea a fost premiată la
ediţia 2016 a Concursului Naţional de Poezie „Eminescu la Oraviţa”, organizat
sub patronajul Primăriei Oraviţa. Totodată se înscrie în proiectul „Imperial
Burgtheater Oraviţa” 1817-2017, 200 de ani de la inaugurarea primului edificiu
teatral din cultura română, colecţie îngrijită de Gheorghe Jurma.
Geo Galetaru
este un poet matur, cu un stil propriu, inconfundabil în literatura română, cu
volume solide şi un om implicat în viaţa literară prin revista „Sintagme
literare” şi alte proiecte culturale organizate în localitatea Dudeştii Noi,
jud. Timiş. Este un luptător, un om plin de căldură şi generos. Aceste calităţi
sunt mai rar etalate în lumea culturală actuală unde predomină interesele de
marketing literar în dauna calităţii actului de cultură.
Volumul este
interesant, linia poetică de ţinută, poemele rezistă în faţa timpului prin
limbaj, teme, idei, prin curajul de a vedea suprafaţa ascunsă a fenomenelor,
prin „democraţia” metaforei...
Cartea este
consolidată pe mai multe paliere:
I.
Tehnica
umbrei
II.
Linia de
sosire
III.
Ceea ce se
numeşte altfel
IV.
Scrisori
neexpediate
Titlurile
sunt semnificative şi devoalează lumea poetului, daimonul care-l însoţeşte, capacitatea de evaluare a vieţii,
puterea de a vedea dincolo de aparenţe, relaţiile cu oameni şi fapte care
continuă de „cealaltă parte a zidului”...
Temele
poetului sunt serioase, fapte şi lucruri aparent simple intră în sfera
poemului, în viaţa acestuia. Anotimpuri în oraş, cuvintele care au rămas,
tehnica umbrei, desigur, vântul ca un trup, semne în viaţa reală, distanţa
trufaşă, capriciile care dinamizează timpul, piticul verde, ar fi o lumină în
toate...
Geo Galetaru
este onest cu poezia sa, cu cititorii, vede o altă lumină, detalii exasperante,
un triumf al memoriei (!). Nu refuză momentele dificile, ploaia neagră, acceptă
că ochiul călătoreşte, că obiectele vorbesc, că există arenele frigului (!)...
Are ceva de spus, ceva de transmis, sunt epistole care au rămas neexpediate,
parabole, mituri, desene fragile şi tablouri rezistente în acidul epocii.
Linia de sosire este un poem în care
viaţa este o cursă lungă, unul aleargă, dar mai este cineva care va ajunge
înaintea omului, cineva discret, rămâne decizia de a alege între „mine şi
mine”, un alter-ego mereu pregătit să ajungă primul...
Ar trebui să
mă sincronizez şi eu cu cineva,
Cu ceva.
Să trec în
vârful picioarelor prin faţa bătrânilor cu
monoclu.
Să evit
dizgraţia celor predispuşi la sinucidere.
Mai am un
veac de trăit şi încă nu ştiu
Unde începe
teroarea bunului simţ
Şi unde
sfârşeşte ridicolul mersului pe sârmă (Linia
de sosire, p. 32).
Dramatică
stare în poemul Scrisori neexpediate, se
simte tensiune vieţii şi a morţii, a faptului că sunt lucruri neterminate care
rămân nespuse, cineva umblă cu un chibrit prins în mână şi dă foc pereţilor,
copacilor, păsărilor, un final riguros. În casa cu ferestre albastre există „viaţa
cade în genunchi şi priveşte pe gaura cheii” (p. 93), poetul declară că doreşte
să ajungă la capătul scrisorii. Omul este scris şi scrie pe coaja timpului, are
ceva de spus esenţial, dar vine cineva cu un chibrit aprins în mână...
Misterul este
bine prins în versuri:
Un gest
salvează lumina
Când mâinile
învaţă
Să tacă
Un anotimp al
Memoriei
victorioase
Fratele meu
Învaţă din
mers
Tehnica
umbrei (Tehnica umbrei, p. 14).
Poetul ne
îndeamnă să acceptăm „Mersul pe cioburi cu faţa spre steaua polară” (p. 65), o
ştiinţă a speranţei, a energiilor spirituale menite să ne transporte în alt
timp, în altă epocă, depăşind greutăţile. O idee pentru liceeni fără complexe
care joacă altceva...
În pădurea de
versuri, imagini, metafore şi acuarele, Geo Galetaru ne oferă un banchet de
viziuni: Lacrima unui fluture clatină
imperii şi singurătăţi (p. 33); În cer poveştile au ochii închişi (p. 36);
...viaţa are peşteri frumoase (p. 45); De departe soseşte îmblânzitorul de voci
(p. 51); Şi ce costă speranţa cu care privim/ peste umărul vecinului decapitat?
(p. 64); în rana oglinzii în utopia forfotitoare (p. 81); supravieţuirea
noastră depinde/ de cuvinte de pământul aşternut/ peste ele (p.91) etc.
Poetul a
renunţat la semnele grafiei clasice, acceptând ritualul postmodern din
solidaritate cu poeţii care aşteptă scrisori de la cineva. Mesajul său este
bine articulat, are ştiinţa vieţii care biruie timpurile precare. Discret, are
curajul de a-şi asuma o poeziei curată, bazată pe onestitate şi pe experienţa
vieţii trăite cu bucurie în mijlocul tragediilor. Cititorul va avea surpriza de
descoperi o poezie valabilă, bine ancorată în viaţa trăită.
Linia de sosire demonstrează că există o
dimensiune în care eu-ul va fi
biruitor prin puterea de a trece dincolo de zid... Unele idei se repetă, forţat
de rigoarea stilului său, poetul notează mereu că există cineva, un mister bine
armonizat cu mersul pe sârmă, cu banalul de fiecare zi care consolidează marile
drame, marile mituri...
Ionel Bota în
postfaţă notează: „Poetul îmbracă în fiecare zi mantia de catifea rasată a
autorului care-şi respectă vocaţia, care are un program al său, care asumă tot
ceea ce magiile propriilor risipiri oferă dinamicilor culturii...” (Măşti, caligrafii, parabole, p. 94).
Geo Galetarul
afirmă că în viaţa reală nu e niciodată aşa, ajungi să le ştii pe toate, chiar
şi mersul pe sârmă, există un dulap pentru idoli şi păsări... În viaţa reală e
un hoţ de bijuterii, intră în casă şi se aşează la pian... (În viaţa reală, p. 80).
Constantin
Stancu
* Geo
Galetaru, Linia de sosire, versuri,
Reşiţa: Editura Tim, 2016
