Ana Blandiana și prospețimea poemului. „Ana Blandiana a fost premiată de Uniunea Scriitorilor din România, de Academia Română, este imediat recunoscută de public, scriitorii o consideră demnă reprezentantă a poeților care marchează o epocă. Inspiră și convinge. A fost tradusă în numeroase limbi străine, poemele ei au circulat înainte de 1989, a fost cenzurată, s-a bucurat de o admirație sinceră. Cel mai mare premiu primit este chiar poezia sa”

Ana Blandiana este cunoscută în istoria literaturii ca o poetă remarcabilă, cu un discurs poetic original și cu o poezie care marchează mintea cititorului. Are impact. Numele ei este un pseudonim preluat de la numele satului unde s-a născut mama sa. Numele real este Otilia Coman, născută la 25 martie 1942 sub zodia harului. Tată ei a fost preot și a fost tratat în regimul comunist ca dușman al poporului, cu efectele specifice vremii. Toate acestea i-au marcat viața.

Suferința s-a revărsat în poezie, în cărțile scrise. Sensibilitatea a ajutat-o să convertească energiile negative în poeme cu înaltă ținută estetică. Modul ei de a privi lumea este unul special, se miră de miracolele din peisajul vieții, are darul de a prinde totul în imagini proaspete. Are un organ special pentru a prinde noul cu fiecare tablou, cu fiecare zicere. Această sensibilitate îi permite să reziste agresiunii pe care o poate produce materia asupra spiritului. O transmite prin poezia sa, cititorul se întâlnește cu o lume mirifică, dezbrăcată de tabuuri… Mesajul ei este proaspăt, un copil în Rai descoperă miracole sub curcubeie…

Propune întrebări, miracole, lucruri sub pielea tigrului, mereu în salt. Lucrurile curg simplu, de la sine, nu intervine în fluxul narațiunii lirice, din contră, stimulează curgerea spre cititor. Amintiri din alte vieți o asaltează, viața este o călătorie printr-un peisaj luat așa cum este, fără modificări. Viața înseamnă capacitatea de a depăși etapele, bucuriile, tristețea.  

La marele spectacol din poezia sa participă elementele naturii: ploaia, fulgerele, vântul, aerul, animalele îmblânzite de frumos. Frumusețea în sine, radiind din formele primare. Poeta se integrează creației, nu o refuză, o presupune…

Poezia de dragoste implică cititorul, poemele au o arhitectură proprie, specifică, cuvintele dansează în piața centrală, cuvinte nu au importanță prin ele, au importanță în dinamica narațiunii lirice. Poezia de dragoste are încrustată în carnea ei metafore blânde, frumoase prin prezență.

Se simte prezența femeii în discurs, nu o ascunde, o potențează. Cititorul este atras de magma poemului, căldura dragostei radiază mereu. Imaginația ei pune probleme existențiale, implicit teologice, întrebările explică  starea, sunt suficiente prin delicatețea lor. Cititorul nu este agresat… Parabolele au forță, nu sunt complexe, din contră sunt expresive și aduc bucurie.

Ana Blandiana a propus un stil în literatura română, s-a impus prin poezie pur și simplu, natural.

Cândva arborii aveau ochi,
Pot sa jur,
Știu sigur
Ca vedeam când eram arbore,
Îmi amintesc ca mă mirau
Ciudatele aripi ale pasărilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar daca pasările bănuiau
Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i vad
Pentru ca arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborât pe rădăcini
În pământ,
Sau poate,
Cine știe,
Mi s-a părut numai mie
Si arborii sunt orbi dintru-nceput...
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile,
Într-un fel cunoscut,
De ce, când foșnesc si clipesc
Din miile lor de pleoape,
Îmi vine sa strig -
Ce-ați văzut?... (Cândva arborii aveau ochi).

E aici un miracol, o mișcare a materiei care se bucură de existență, e conștientă de fluxul vieții…

Trec dintr-o viața intr-alta
Mângâind ușor
Coama leului somn
De la intrare,
S-a obișnuit cu mine
Cu veșnica mea dispariție in zori,
Cu veșnicele mele întoarceri
Crepusculare.
Înfrântă, uneori
Nu mai reușesc sa ajung pana la el.
Atunci se scoală,
Îmi prinde capul in dinți
Cu duioșie
Și mă târăște încetinel.
Alteori
Nu mai știu sa mă întorc din vis.
Atunci pornește după mine
In labirint,
Îmi dă de știre
Răcnind
Ca mă va salva (Între lumi, fragment).  

Taina vieții este bine prinsă, între labirint și lumea lină a somnului, sub o forță magică, greu de controlat. E o prezență în spatele fiecărui poem. Un Dumnezeu care pune lucrurile în mișcare. Poetul se bucură, femeia tresare între două lumi…

Ana Blandiana a fost premiată de Uniunea Scriitorilor din România, de Academia Română, este imediat recunoscută de public, scriitorii o consideră demnă reprezentantă a poeților care marchează o epocă. Inspiră și convinge. A fost tradusă în numeroase limbi străine, poemele ei au circulat înainte de 1989, a fost cenzurată, s-a bucurat de o admirație sinceră. Cel mai mare premiu primit este chiar poezia sa. Un fenomen irepetabil în viața unui om. Un dar…

O rugăciune din partea poetei:

Sa stau culcată-n zăpadă
Cu brațele larg desfăcute,
Închipuind o nespus de frumoasă
Cruce de somn
Dinadins,
Pe care doar îngerii ar merita
Să se răstignească
Pentru păcate făcute
În paradis.
Alb fără margini
Și liniște neînceputa,
Nori destrămați în flori
Troienindu-mă lin,
În timp ce lacrimi fierbinți
Se nasc sub pleoapele-nchise
Si-gheată înainte de-a curge
Din vise.

Amin (Rugăciune).

Constantin Stancu